Psihoterapie Cristiana Niculescu

06/03/2024

Viaţa este o suma de decizii şi aducerea aminte a acelor momente de inspiraţie în care am decis cel mai bine pentru noi poate să ne ajute puţin la redobândirea încrederii în propria persoană.
Deci care sunt deciziile de care sunteţi cel mai mult mândri? 🙂

01/03/2024

Suntem părinţi, spaţiile de joacă reprezintă a doua noastră casă. Totodată, sunt locul în care vedem diverse dinamici, relaţii, tipuri de creştere, emoţii de tot felul, comportamente aşijderea. Şi pe cât de multe vedem, pe atât de multe auzim. Bifăm şi aici toată gama, de la vorbe mieroase, rugăminţi fierbinţi până la cunoscutul urlat din toţi rărunchii 😄 Undeva între acestea, se află repetările. Însă „repetiţia e mama învăţăturii” nu se aplică aici, ba chiar din contră!

Măcar o dată aţi auzit sau aţi întrebat-o şi voi, retoric: „de câte ori să-ţi spun?!” Când ajungem în acest punct, să fim siguri că pe cei mici „i-am pierdut”; ei de mult au încetat să ne asculte; de ce? Pentru că sunt isteţi şi înţeleg foarte repede cm stau lucrurile. Ei ştiu ce comportamente sunt dezirabile şi ce comportamente nu. Credem noi că dacă ei continuă să nu ne asculte, o fac pentru că nu au înţeles ce le spunem/ ce vrem de la ei. Ba au înţeles, şi chiar foarte bine, dar „perseverează” în comportamentul pe care îl dezaprobăm tocmai pentru că le oferim atenţie.
Şi aici câştigăm dacă apelăm la consecinţa logică. Discutăm de dinainte: „mergem în parc, te poţi da pe tobogan, leagăn, etc. Ştii unde ai voie şi unde nu (pentru că e periculos, etc). Dacă te vei comporta neadecvat, vom pleca acasă”. Spunându-le asta, v-aţi „achitat” de datoria voastră. Mai departe, aveţi încredere că puteţi gestiona ce urmează! Şi ce urmează va fi răspunsul copilului la informaţia pe care i-aţi transmis-o. Acel răspuns, cel puţin până acceptă copilul că de acum lucrurile se vor face altfel, va fi unul poate greu de gestionat.
Dacă i-am obişnuit cu a le repeta de zeci de ori până acţionăm, când vor vedea că acţionăm din prima, probabil vor riposta. Dar oricum se ajungea la asta, nu-i aşa? Că acesta este motivul pentru care nu acţionăm: nu vrem să avem de-a face cu nemulţumirea/ supărarea/ nervii/ frustrarea/ ţipatul/ tăvălitul copilului. Şi sperăm că dacă îi mai dăm 3(0) şanse, într-un final, după ce repetăm de zeci de ori, după ce copilul şi-a făcut damblaua, brusc se va pogorî asupra-i maturitatea şi înţelegerea, ne va lua de mână şi va zice că a stat suficient la joacă şi putem merge acasă. Mai ştiţi de unicornul din postarea anterioară, da?

Deci vorbim, transmitem informaţia copilului, dar când ajungem la a zice acelasi lucru până o luăm pe câmpii, am vorbit prea mult şi e momentul să ne ţinem gura închisă 😊

22/02/2024

Venim în terapie pentru că nu mai putem cu ce simţim. Furia e greu de dus, tristeţea e oribilă, dezamăgirea e amară. Simţim din plin toate astea pe parcursul vieţii şi ne-ar plăcea să... dispară?
Să simţim doar bucurie, recunoştinţă, împlinire, deşi de dorit uneori, este la fel de real precum unicornul care se plimbă pe curcubeu... la capătul căruia se află comoara spiriduşului. Dar spiriduşul a îngropat comoara ca oamenii să n-o găsească şi unicornii nu există... ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Prea „abruptă” încheierea, ştiu, dar nu eu am făcut „regulile”. Să trăim presupune să simţim atât frumosul, cât şi urâtul, să gândim de bine, dar şi de rău, să vedem rozul, dar şi negrul.
Venim în terapie să învăţăm să gestionăm, nu să eliminăm. Să ne antrenăm toleranţa şi abilitatea de a continua ce avem de făcut în ciuda emoţiilor negative pe care le simţim.
Ce le spunem copiilor? „Orice simţi este în regulă” - aici nu intervenim decât cu empatie, înţelegere, toleranţă, amabilitate, acceptare. Hai să facem la fel şi pentru noi. Hai să întâmpinăm emoţiile negative cu blândeţe şi să le tratăm ca pe nişte resurse de a ne înţelege şi cunoaşte mai bine.
Va veni şi vremea când vom scăpa de ele, dar ceva îmi spune că nu vă doriţi acest lucru prea curând, aşa e? 😊

21/02/2024

Ne oferă atât de mult tehnologia în zilele noastre încât lăsăm în urmă activităţile pe care le putem face şi fără să fim „conectaţi” în online.
Ca în orice, echilibrul este cel pe care îl vizăm. Nu renunţăm la tehnologie, dar ne luăm pauze 😇

20/02/2024

Exemplificarea unui principiu de „parenting” puţin altfel 😄
Copiii au nevoie să contribuie şi noi, părinţii, suntem cei care trebuie să le acorde libertate pentru acest lucru.
Lăsaţi-i să îşi strângă jucăriile, să îşi pună hainele murdare în coşul cu rufe, să arunce la gunoi ambalajele după ce au mâncat, etc. Noi am strânge mai bine/ mai repede? Sigur că da! Ne descurcăm de minune cu sarcinile unui copil de 3 ani, dar tot făcând în locul său ajungem ca în poza de mai jos. Creşte copilul şi ne trezim că ne aşteaptă pentru orice, că se aşteaptă să-i rezolvăm orice problemă/ cerinţă.
Ştiu, e greu să avem răbdare, ăştia micii sunt maeştri în a se lamenta o oră pentru o sarcină care durează 1 minut. Dar au nevoie să înveţe că aşa merg lucrurile, fiecare este important pentru că poate contribui la binele comun; şi asta începe de acasă, cu binele familiei la care copilul poate contribui în nenumărate feluri. Altfel, ajunge la 14 ani şi vă ceartă că e lihnit, de parcă aţi plecat cu bucătăria-n spinare de acasă😊

19/02/2024

Puţină aducere în discuţie a tendinţei vremurilor noastre de a încerca obsesiv să ne convingem că „dacă vrem, putem”, „nimic nu e imposibil”, „imposibil înseamnă de fapt I'm possible” (joc de cuvinte în limba engleză) şi alte astfel de vorbe.
Adevărul e că uneori nu putem 🙂 Ne rămâne încercarea, desigur. Doar să fim atenţi să nu ajungem ca pelicanul din poză 😇

16/02/2024

Retragerea dintr-o situaţie de conflict este cel mai de impact lucru pentru copilul nostru, mai ales la început, când începem să aplicăm această metodă după luni, poate chiar ani, de „dueluri”.
O precizare importantă: ne distanţăm de comportamentul dezagreabil, nu de copil, nu de sentimentele lui. Sentimentele, oricât de neplăcute (furie, tristeţe, etc), sunt acceptate, înţelese, întâmpinate cu toleranţă pentru a-l ajuta pe cel mic să le traverseze cu bine. Comportamentele ce rezultă din emoţiile negative au limite. „Văd că te înfurie că trebuie să aştepţi ca să te dai în leagăn, ai vrea să fie rândul tău (recunoaştem dorinţa), dar nu te las să loveşti copilul care este înaintea ta”. Deci rămânem alături de copiii noştri, nu ne retragem afecţiunea, toleranţa, dragostea. Dacă, odată retraşi din luptă, copilul vine spre noi, braţele noastre sunt deschise pentru a-l primi.
Când un copil ne provoacă, suntem oricum numai amabili nu. Cel mai des simţim să-i facem afiş (da, da, simţim asta cu vârf şi îndesat, nu ajută pe nimeni să ne înăbuşim sentimentele de frustrare şi să minţim spunând că nu I-am atinge nici cu o pană când noi avem fantezii despre cm i-am face elice să zboare). Când suntem în acest mod de luptă, suntem ostili, furioşi, căutăm dreptatea pentru noi şi toate astea nu fac decât să şubrezească relaţia cu ai noştri copii. Retragerea la timp din conflict ajută la menţinerea sentimentelor pozitive şi ii transmite copilului că suntem în control, deci şi el este în siguranţă. La suprafaţă, copilul protestează când îi impunem limite. În profunzime, el vede că, orice s-ar întâmpla, mama şi tata, oamenii de care el depinde pentru a supravieţui, se descurcă şi sunt capabili să gestioneze orice situaţie.
Ne dorim cooperarea copiilor noştri şi o modalitate excelentă de a obţine asta este exact prin această retragere a noastră din conflict.
Hai să urmărim cu atenţie comportamentele copiilor noştri; de cele mai multe ori, vor atenţia noastră ori să intre într-o luptă de putere cu noi (e neconştient, nu o luăm personal). Dacă noi răspundem pozitiv, deja ne-am implicat, îi confirmăm copilului ceea ce el a început să creadă, ca doar printr-un comportament negativ ne poate atrage atenţia. Un exemplu pe care îl dau des: copilul construieşte ceva şi merge la părintele său pentru a-i arăta. Şi se foloseşte de cuvinte: „uite ce am construit!” şi noi nu ne uităm. Vine iar copilul şi ne cere să ne uităm, noi iar nu o facem. A treia oară, nu ne mai cere, ne azvârle jucăria aia fix în cap. Aşa-i că atunci vedem? Da, atunci vedem şi ne îndreptăm palma… ăă, atenţia, către copil. Ce înţelege el de aici? Că aşa îl observăm, nu îl mai ignorăm. Nu e nevoie să repetăm de prea multe ori acest comportament, copiii învaţă repede. Clipim de două ori şi ne trezim că aşa ajungem să interacţionăm din prima, ne luăm jucăria-n freză direct, pedepsim copilul, el plânge, noi ne simţim vinovaţi până la cer/ se răzbună copilul, noi ne enervăm şi mai tare, pedepsim „şi mai mult”, el va suferi, noi suntem deja cu vinovăţia nivel 1000 şi tot aşa…
Dacă cel mic vede că încercările sale de a isca un conflict eşuează, va căuta singur alte metode pentru ca noi sa-l observăm. Şi acesta este momentul în care îl putem ghida ca să descopere cât de mult poate câştiga din cooperarea sa cu noi. Întărim comportamentele pe care ni le dorim des de la ei: „îmi place să ma uit la tine când te joci”, „cât ai muncit să construieşti acest puzzle”, „am văzut cu câtă atenţie ai colorat”, etc. Şi ieşim din conflict când comportamentul este dezagreabil, nu îi dăm curs. Noi suntem adulţii, noi trebuie să (lucrăm) fim cei înţelepţi; nu ne luam la harţă cu copilul de 5 ani pentru că e dureros să ajungem să recunoaştem că ne-a înfrânt :)
Un „bonus” azi, vedeţi în comentarii 😊

11/02/2024

„Mulţi psihoterapeuţi acţionează ca şi cm sarcina lor ar fi aceea de a atinge scopul schimbării clientului... Psihoterapeutul care doreşte ca pacientul să se schimbe se îndreaptă spre un eşec. Numai clientul poate decide când, ce şi cm să schimbe [...]. Nu poţi să-ţi schimbi gândirea până când nu o cunoşti. Nu îţi poţi cunoaşte gândurile până când nu le poţi exprima [...].
Scopul final al psihoterapiei este înţelegerea de sine, fără de care este imposibilă o analiză a ceea ce ar putea fi schimbat. Clientul este invitat să ajute psihoterapeutul să vadă mai clar ce semnificaţie au gândurile, sentimentele şi acţiunile lui şi care sunt efectele în viaţa socială... Clientul şi psihoterapeutul sunt uniţi în efortul de a înţelege ce se întâmplă [...]. Pe măsură ce psihoterapeutul vede mai clar, şi clientul îşi clarifică imaginea despre sine.” (Esenţa psihoterapiei - Powers, R.,L., Griffith, J.)
Psihoterapia este un parteneriat; când reuşim să-l vedem ca atare, când înţelegem că doar colaborând şi muncind de ambele părţi va funcţiona, abia atunci ne putem aştepta la schimbarea dorită.

Call now to connect with business.

09/02/2024

Copiii, spre deosebire de adulţi, nu sunt inhibaţi de aparenţe şi nici de posibilele consecinţe periculoase ale comportamentelor lor, astfel că, dacă ajungem într-o luptă de putere cu cei mici, să fim siguri că ieşim „şifonaţi”.
De fiecare dată când „ordonăm” copilului să facă ceva este practic o invitaţie la lupta pentru putere. Astfel, trebuie să ne asigurăm că ne comportăm adecvat (da, da, şi noi - ca să nu zic că în primul rând noi) pentru a putea îndruma şi ghida copilul spre comportamente corecte.
Ca să ne dăm seama dacă suntem într-o luptă de putere, trebuie să fim sinceri cu noi şi să ne întrebăm care este miza noastră în disputa pe care o avem cu copilul. Suntem convinşi că acţionăm pentru binele celui mic, dar chiar asta facem? Dacă reuşim să fim sinceri, ne vom da seama că de multe ori este vorba despre noi de fapt, despre al nostru prestigiu, a noastră satisfacţie că reuşim să-l facem pe copil să ne asculte.
O altă modalitate de a verifica dacă am intrat în lupta de putere este prin analiza vocii nostre. Cum îi vorbim copilului? Politicos, ferm, cu înţelegere sau agresiv?
Deci avem de învăţat cm să ghidăm şi stimulăm ☺️

02/02/2024

Copiii au nevoie de atenţia noastră, iar acest lucru cere o anume responsabilitate din partea noastră: să înţelegem diferenţa dintre atenţia meritată şi atenţia necuvenită.
Copilul care obţine în mod constant atenţie este un copil nefericit (vă gândeaţi că este fix invers, aşa-i?); pentru că ajunge să considere că „primesc atenţie”=„sunt valoros pentru ceilalţi”. El va căuta neîncetat reasigurări că este important.
Dinamica e cam aşa: părinţii dau atenţie copilului. Puţin mai târziu, copilul se întreabă deja dacă mama şi tata mai sunt atenţi, conştienţi că el este acolo. Se întreabă dacă încă mai contează. Acesta este un cerc fără sfârsit, vă daţi seama, pentru că este imposibil să acordăm copiilor noştri atenţie tot timpul.
Dacă suntem ocupaţi mereu cu al nostru copil înseamnă că oferim atenţie necuvenită/ exagerată.
Ca să vă daţi seama în ce situaţie vă aflaţi, studiaţi lucrurile: poate copilul să facă faţă situaţiei dacă nu intervenim? De exemplu: dumneavoastră lucraţi/ vorbiţi la telefon, etc, iar copilul vine şi vă cere sticla cu apă care se află mereu în acelaşi loc despre care copilul ştie şi la care poate ajunge - acesta este un exemplu de situaţie în care, dacă răspundem solicitării copilului, îi acordăm atenţie necuvenită. De ce? Pentru că, şi fără să intervenim, copilul s-ar descurca foarte bine să îşi ia apa. Dar de fapt, el nu apa o vrea, ci atenţia noastră.
Trebuie să ne gândim cm afectează răspunsul nostru conceptul de sine al copilului: dacă noi facem pentru el ceva ce ştie prea bine să facă de unul singur, îşi va mai dezvolta încrederea în puterile sale? Ori îi dovedim/ confirmăm că este dependent şi neajutorat?
Atât de mulţi dintre noi vin în terapie cu obiectivul de a nu mai depinde de validarea celorlalţi, de aprobarea lor - pentru care ajung să muncească până la epuizare şi tot nu obţin ce vor; de ce? Pentru că, aşa cm spuneam mai sus, nu putem să acordăm atenţie celuilalt non stop, oricât poate ne-am dori acest lucru. Deci trebuie să-i învăţăm pe copii să se simtă autosuficienţi şi să nu depindă de atenţia şi de aprobarea noastră.

26/01/2024

„În trecut, când autoritatea era a celor care deţineau controlul, cooperare însemna să faci ce ţi se spune. Celui inferior i se cerea să coopereze cu cel superior [...]. Pierzând puterea unui statut superior, avem nevoie de tehnici care să stimuleze cooperarea. Nu mai putem pretinde copiilor să coopereze cu noi din postura de subordonaţi, nici să le comandăm [...]. Trebuie să recunoaştem nevoia de a câştiga cooperarea.” (Dreikurs, R., Soltz, V., „Cum să creşti copii fericiţi”).

Ca să vorbim în termeni corecţi despre educarea copilului în scopul cooperării, trebuie să avem în vedere că acest lucru presupune propria noastră cooperare. Deci nu cedează o persoană în faţa alteia, ci „ne mişcăm” împreună spre scopul dorit - traducem asta prin a ne forma gândirea ca să analizăm ce este mai bine pentru noi toţi, pentru „grup” (care poate să fie familia, colectivul de la serviciu, gaşca de prieteni, etc), nu urmărim interesul propriu. Ne întrebăm: „ce este mai bine pentru grup?”, nu: „ce vreau eu să facă cineva?”. Ultima variantă înseamnă să ne impunem voinţa asupra altcuiva şi când facem acest lucru, nu mai putem vorbi de respect la adresa persoanei respective. Totodată, nu cedăm la cererile nemeritate doar ca să menţinem pacea pentru că asta înseamnă lipsă de respect faţă de propria persoană.
Când îi învăţăm pe copii să coopereze, trebuie să ne fie clar că, pentru a reuşi acest lucru, avem cu toţii reguli de respectat. Copilul meu nu va fi dornic că coopereze dacă lui i se aplică o regulă, dar mie, nu. Cooperez cu omul care simt că îmi este egal (pentru că ma respectă) şi intru în luptă de putere cu cei pe care îi simt superiori (pentru că lor nu li se aplică regulile pe care eu le am de respectat, pentru că îşi urmăresc interesul propriu, nu pe cel al grupului, etc).
Copiii vor să coopereze cu noi, dar nu vor şti cm să o facă dacă nouă nu ne este clar cm îi putem ghida. Deci, aţi ghicit, şi aici avem de muncă 😊 greu, ştiu, dar merită!

24/01/2024