06/12/2025
Nu știu cm să o mai zic altfel decât direct: desensibilizarea nu înseamnă să expui copilul la nesfârșit până nu mai protestează.
Nu înseamnă „lasă-l, că se obișnuiește”.
Nu înseamnă nici „îl țin eu, tu filmezi.”
Am văzut prea des în ultima perioadă ideea asta că dacă un copil e speriat, îl pui în fața fricii de un milion de ori și gata, se rezolvă.
Asta nu e desensibilizare.
Asta e anxietate dusă la extrem + un copil care învață să nu mai arate ce simte.
Nu că nu mai simte!!
Literatura clasică de CBT (McLeod citează foarte clar chestia asta) vorbește despre expunere gradată, nu „flooding”. Iar colegii din zona de etică în expunere (Gola și echipa lor) sunt foarte fermi: cu copiii nu ne jucăm de-a eroismul, că dăunează.
Și nu e nevoie să fii psiholog ca să-ți dai seama.
Dacă îl vezi cm se încordează, cm își ține respirația, cm se agață disperat, nu e „proces terapeutic”.
E corpul lui care spune „e prea mult”.
Un exemplu simplu, că poveștile se înțeleg mai bine decât teoriile
Un copil care nu suporta deloc nisipul. Se lipeste de tine ca scaiul, de frică să nu îl pui „să bage mâinile acolo”. De ce? Pentru că exact asta se încercase cu el înainte.
„Hai, n-are nimic, bagă mâna.”
Normal că avea ceva: groază.
În lucrările pe integrare senzorială (Ayres, dar și ghidurile mai noi pentru părinți – Jefferson Center) scrie negru pe alb că expunerea trebuie să fie în controlul copilului.
Ce e de făcut: pui o boabă de nisip pe masa de lângă el și i spui doar atât:
„Când ești gata, o atingi.”
După 10 minute, a împins-o cu un deget.
Nu il laudam ca la circ – doar zâmbim: „Ai avut curaj.”
A doua zi s-a jucat cu o linguriță în nisip.
În câteva săptămâni, e cu mâinile până la coate.
Asta e desensibilizare.
Nu „hai că te bagi și tu acolo că ești mare”
De ce contează atât de mult modul în care o facem?
O zic în română, nu în neuroștiințe:
Dacă îl expui forțat, creierul intră pe modul „pericol”.
Amigdala urlă.
Cortizolul crește.
Părintele vede că „nu mai plânge”, dar de fapt copilul a intrat în îngheț.
E un fel de „mă supun ca să scap”.
Și chestia asta… rămâne în creier.
Hipocampul memorează asocierea ca fiind: „situația asta = groază”. Așa explică și Gola în articolul lor despre etica expunerii la copii.
Când o facem blând, în ritmul lui, în relație:
corpul secretă oxitocină, amigdala tace, copilul e curios, nu panicat.
Fix cm explică și intervențiile NDBI (Schreibman) – copilul învață mai repede când îi e bine în corp, nu când e forțat.
Nu trebuie să te uiți în niciun manual ca să simți diferența. O vezi pe fața lui.
Mesajul pe care voiam să-l spun de fapt (toată postarea asta e, de fapt, despre asta)
Un copil speriat nu are nevoie să fie „întărit”.
Are nevoie să fie auzit.
Desensibilizarea nu e dresaj, nu e extincție, nu e „să nu mai facă scenă”.
Desensibilizarea adevărată înseamnă să-i arăți corpului lui că poate fi în siguranță acolo unde înainte era frică.
Atât.
Fără smuls din brațe.
Fără obligat.
Fără „nu ai nimic”.
Eu asta văd în cabinet, zi de zi:
copiii se deschid în siguranță, nu în presiune!
Sursa:
https://www.facebook.com/share/p/16Ww32ZSYA/
Nu știu cm să o mai zic altfel decât direct: desensibilizarea nu înseamnă să expui copilul la nesfârșit până nu mai protestează.
Nu înseamnă „lasă-l, că se obișnuiește”.
Nu înseamnă nici „îl țin eu, tu filmezi.”
Am văzut prea des în ultima perioadă ideea asta că dacă un copil e speriat, îl pui în fața fricii de un milion de ori și gata, se rezolvă.
Asta nu e desensibilizare.
Asta e anxietate dusă la extrem + un copil care învață să nu mai arate ce simte.
Nu că nu mai simte!!
Literatura clasică de CBT (McLeod citează foarte clar chestia asta) vorbește despre expunere gradată, nu „flooding”. Iar colegii din zona de etică în expunere (Gola și echipa lor) sunt foarte fermi: cu copiii nu ne jucăm de-a eroismul, că dăunează.
Și nu e nevoie să fii psiholog ca să-ți dai seama.
Dacă îl vezi cm se încordează, cm își ține respirația, cm se agață disperat, nu e „proces terapeutic”.
E corpul lui care spune „e prea mult”.
Un exemplu simplu, că poveștile se înțeleg mai bine decât teoriile
Un copil care nu suporta deloc nisipul. Se lipeste de tine ca scaiul, de frică să nu îl pui „să bage mâinile acolo”. De ce? Pentru că exact asta se încercase cu el înainte.
„Hai, n-are nimic, bagă mâna.”
Normal că avea ceva: groază.
În lucrările pe integrare senzorială (Ayres, dar și ghidurile mai noi pentru părinți – Jefferson Center) scrie negru pe alb că expunerea trebuie să fie în controlul copilului.
Ce e de făcut: pui o boabă de nisip pe masa de lângă el și i spui doar atât:
„Când ești gata, o atingi.”
După 10 minute, a împins-o cu un deget.
Nu il laudam ca la circ – doar zâmbim: „Ai avut curaj.”
A doua zi s-a jucat cu o linguriță în nisip.
În câteva săptămâni, e cu mâinile până la coate.
Asta e desensibilizare.
Nu „hai că te bagi și tu acolo că ești mare”
De ce contează atât de mult modul în care o facem?
O zic în română, nu în neuroștiințe:
Dacă îl expui forțat, creierul intră pe modul „pericol”.
Amigdala urlă.
Cortizolul crește.
Părintele vede că „nu mai plânge”, dar de fapt copilul a intrat în îngheț.
E un fel de „mă supun ca să scap”.
Și chestia asta… rămâne în creier.
Hipocampul memorează asocierea ca fiind: „situația asta = groază”. Așa explică și Gola în articolul lor despre etica expunerii la copii.
Când o facem blând, în ritmul lui, în relație:
corpul secretă oxitocină, amigdala tace, copilul e curios, nu panicat.
Fix cm explică și intervențiile NDBI (Schreibman) – copilul învață mai repede când îi e bine în corp, nu când e forțat.
Nu trebuie să te uiți în niciun manual ca să simți diferența. O vezi pe fața lui.
Mesajul pe care voiam să-l spun de fapt (toată postarea asta e, de fapt, despre asta)
Un copil speriat nu are nevoie să fie „întărit”.
Are nevoie să fie auzit.
Desensibilizarea nu e dresaj, nu e extincție, nu e „să nu mai facă scenă”.
Desensibilizarea adevărată înseamnă să-i arăți corpului lui că poate fi în siguranță acolo unde înainte era frică.
Atât.
Fără smuls din brațe.
Fără obligat.
Fără „nu ai nimic”.
Eu asta văd în cabinet, zi de zi:
copiii se deschid în siguranță, nu în presiune!
