18/06/2025
Nu faci un copil ca să-ți fie ajutor la bătrânețe! „Copilul tău nu este sclavul tău din viitor, ci un om care aparține lumii”
Dr. Ursula Sandner: Există in mentalitatea românească ideea cm ca trebuie sa faci copii, sa te sacrifici pentru ei pentru ca la bătrânețe sa aibă ei grijă de tine – adică să-și sacrifice si ei ani din viața lor ca sa rămână lângă tine si sa te îngrijească când tu nu mai poți.
In acest scenariu, parintele face copii, se sacrifica pentru ei (poate sta in relatii disfunctionale pentru ei, investeste tot ce are mai bun in acel copil ca sa-si faca o asigurare la batranete, isi traieste viata prin acel copil si realizarile lui), iar copilul vine pe lume si este obligat sa-si asume o responsabilitate pe care nu a cerut-o si care ii conditioneaza viata.
Un astfel de parinte nu-si iubeste copilul pentru ceea ce este el, ci pentru ce poate sa faca pe viitor pentru parinte. Atitudinea acestor parinti, care fac un copil ca si investitie pentru viitor, care le repeta „eu iti dau acum ca sa-mi dai si tu cand nu mai pot”, care ii manipuleaza si santajeaza emotional, cerandu-i copilului sa devina sclavul vietii si nevoilor lui, este expresia pura a egoismului si egocentrismului.
Un parinte cu o astfel de mentalitate nu-si va creste copilul ca sa devina un adult autonom si de sine-statator, nu-i va da aripi sa zboare din cuib – cm ar fi normal, ci il programeaza ca pe un instrument de care sa se poata folosi el pe viitor. „Eu te-am facut, deci viata ta imi apartine”, „nu conteaza ce vrei tu, important este sa ai grija de mine si sa ma faci fericit”, „eu ti-am dat tot, mi-am sacrificat viata pentru tine, asa ca este normal sa imi recuperez investitia mai tarziu”, „eu am trait pentru tine, asa ca esti obligat sa traiesti si tu pentru mine”, s.a.m.d.
Un copil nu este un instrument, o investitie „sigura” pentru viitor, ci este un om care a venit pe lume ca sa-si caute propria cale. Niciunde nu mai intalnim in natura o astfel de situatie, ci, la orice specie, atunci cand puiul atinge maturitatea, pleaca de langa parintii lui si isi cauta drumul propriu – aceasta este normalitatea.
Un parinte ar trebui sa faca un copil doar atunci cand poate sa-si asume demersul de a creste un viitor adult autonom, caruia sa ii dea aripi sa zboare si sa simta bucuria ca si-a facut datoria de parinte cand progenitura sa isi gaseste propria cale in viata.
Copilul nu-l faci pentru tine, pentru ca sa-ti asiguri tu batranetile (decat daca esti foarte egoist), ci pentru ca vrei sa oferi din prea-plinul tau si sa formezi o fiinta umana valoroasa. Copilul nu datoreaza nimic parintilor sai pentru ca el nu a cerut sa vina pe lume – a fost decizia parintilor sa-i dea nastere.
