11/06/2025
𝑭𝒆𝒓𝒊𝒄𝒊𝒓𝒆𝒂 𝒅𝒆 𝒄𝒂𝒓𝒕𝒐𝒏 - despre auto-minciună, branding personal și neputința de a fi sinceră
Există o disonanță tăcută care nu poate fi observată decât din interior. O fractură între ceea ce susținem și ceea ce suntem, între limbajul fluent al procesului psihologic și realitatea vieții trăite.
Nu vorbesc despre femei neinformate. Dimpotrivă.
Mă refer la cele care cunosc teoria, limbajul, conceptele. Femei care lucrează în terapie, educație, cercetare, coaching.Femei care formulează impecabil idei despre conștiință, traumă, atașament, corp.
Și totuși, în multe dintre aceste spații, există o fisură subtilă, dar persistentă: incoerența internă.
O ruptură între identitatea asumată public și realitatea trăită în liniște.Între ceea ce oferim celorlalți și ceea ce refuzăm nouă înșine.
Nu e vorba despre greșeală sau ipocrizie.Ci despre mecanisme adânc înrădăcinate: nevoia de control, frica de a fi văzută în procese neîncheiate, identificarea cu roluri care devin impermeabile la transformare.
Aici apare 𝒇𝒆𝒓𝒊𝒄𝒊𝒓𝒆𝒂 𝒅𝒆 𝒄𝒂𝒓𝒕𝒐𝒏, nu ca minciună deliberată, ci ca adaptare rafinată.Învățăm să funcționăm impecabil în afară, dar cu un cost interior pe care nu-l verbalizăm:oboseală cronică, iritare, pierderea prospețimii, relații înghețate sau suprasaturate de analiză.
Nu lipsa progresului ne epuizează, ci lipsa sincerității față de propriile neajunsuri.Nu faptul că încă avem zone de conflict, ci faptul că nu ne mai permitem să le locuim real, fără să le traducem imediat în conținut sau lecție.
Coerența nu înseamnă perfecțiune.Nu înseamnă să fim într-un proces terminat.Înseamnă să fim în sinceritate.Să recunoaștem unde suntem, chiar dacă e inconfortabil, neclar sau parțial.Să nu transformăm toate emoțiile în „material de lucru”.
Să ne permitem să fim în viață, nu doar în analiză.
E nevoie de un fel de onestitate care nu e publică, nici confesivă.E o tăcere dreaptă, în care pui laolaltă bucăți de tine care n-au fost ascultate de ani de zile.Nu e vorba de vulnerabilitate declarativă.E despre a nu te mai minți în mod sofisticat.
A trăi în coerență nu înseamnă să fii într-o permanentă claritate.Înseamnă să nu mai falsifici subtil ceea ce e viu în tine pentru a rămâne credibilă.
Înseamnă să refuzi presiunea de a fi un exemplu continuu.Să te retragi, uneori, exact când pare că ai mai mult de oferit.Să taci, exact când ți se cere să spui.
Coerența nu e vizibilă. Nu se afirmă. Nu se branduiește.Ea se simte în corp, ca o absență a tensiunii.Ca o lipsă de forțare.Ca o stare de fond în care nu mai trebuie să compensezi constant.
E greu de menținut într-o lume care valorizează forma.E greu de apărat când ai construit un statut în jurul unui rol.Dar tocmai de aceea, e un act radical.
Alegerea conștientă nu e un moment inspirat, ci o serie de decizii tăcute.Să nu participi la dinamici care te dezintegrează, chiar dacă îți oferă validare.
Să nu predai ceea ce nu trăiești.Să nu te mai agăți de imaginea femeii „care știe”.
Femeile care aleg coerența ies, uneori, din vizibilitate.Din discurs.
Se duc acolo unde e tăcere, rușine, dezordine internă.Nu pentru că nu sunt demne să vorbească, ci pentru că au ales să se asculte.Și de abia de acolo, vocea lor schimbă ceva.
Nu avem nevoie de mai multe femei „exemplare”.
Avem nevoie de femei întregi.Femei care nu se mai sperie de golul dintre ceea ce spun și ceea ce sunt,ci îl privesc și îl locuiesc până ce devine punte, nu rană.
N-am un model de urmat. Nici o soluție rapidă.
Dar am început, discret, să-mi observ propriile momente de incongruență, nu ca eșecuri, ci ca semnale. Ca zone de reîntoarcere.
Încerc, pe cât pot, să nu-mi mai cer să fiu „convingătoare”.Să nu-mi mai construiesc coerența ca pe un argument.Ci s-o simt ca pe o liniște.Ca pe un aliniament interior care nu cere aprobare.
Dacă e ceva ce învăț în această etapă,
e că prezența reală nu are carcasă. Nu are formă fixă.Și nu poate fi livrată fără să fie trăită.
A trăi în coerență e, pentru mine, un act de loialitate față de cine sunt, chiar și atunci când ceea ce sunt nu e deloc spectaculos.
