26/05/2025
Atacul de panică – Simptom, nu diagnostic. Înțelegere clinică și intervenție completă
I. Clarificare conceptuală: Ce este atacul de panică?
În practica de sănătate mintală, este crucială delimitarea între simptom și diagnostic clinic. Un exemplu frecvent de confuzie, atât în discursul public, cât și în unele forme de auto-diagnosticare, este folosirea expresiei „am atacuri de panică” ca o boală în sine.
Adevărul clinic:
Atacul de panică nu este un diagnostic psihiatric de sine stătător, ci un simptom acut care poate apărea în mai multe tulburări psihice sau chiar izolat.
Conform DSM-5 (Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale) și ICD-11 (Clasificarea Internațională a Bolilor), un atac de panică este caracterizat printr-o creștere bruscă a anxietății intense sau fricii extreme, care atinge un maxim în câteva minute, însoțită de o serie de simptome fiziologice și cognitive:
Tahicardie (bătăi rapide ale inimii)
Dispnee (senzația de sufocare)
Vertij (amețeală)
Transpirații, tremurături
Senzații de irealitate (derealizare)
Teama de moarte sau de pierderea controlului
II. Simptom sau diagnostic? Diferențe esențiale
1. Atacul de panică – ca simptom:
Poate apărea:
în tulburări de anxietate,
în depresie,
în stres posttraumatic,
sau chiar în absența unei patologii psihiatrice formale.
Este un episod izolat, deși extrem de deranjant.
2. Tulburarea de panică – ca diagnostic:
Poate fi formulată doar dacă sunt îndeplinite criterii specifice, cm ar fi:
atacuri recurente și neașteptate,
anxietate anticipatorie între episoade,
comportamente de evitare,
afectare funcțională semnificativă.
III. Caz clinic
Date fictive:
Nume: M.D.
S*x: F
Vârstă: 34 ani
Context: economist activ, căsătorită, un copil
Diagnostic psihologic:
Tulburare de panică cu agorafobie (DSM-5, F41.0 – ICD-11)
Evaluare psihologică:
Atacuri de panică de 3–4 ori/săptămână
Frică de a ieși singură din casă (agorafobie)
Teste utilizate: Beck Anxiety Inventory, Panic Disorder Severity Scale
Anxietate anticipatorie, retragere socială, scăderea performanței la locul de muncă
IV. Tratament combinat: farmacologic și psihoterapeutic
1. Tratament psihiatric:
ISRS –
(echilibrează nivelul serotoninei în creier, reduce frecvența atacurilor)
Benzodiazepină –
(pentru anxietate acută; administrat controlat, pe termen scurt)
Monitorizare: consult lunar, evaluare reacții adverse și ajustare doze
2. Intervenție TCC (Terapie Cognitiv-Comportamentală)
Scop: reducerea atacurilor, creșterea toleranței la disconfort, restructurare cognitivă
Etape:
1. Psihoeducație – explicarea mecanismelor fiziologice și psihologice ale panicii
2. Restructurare cognitivă – combaterea gândurilor disfuncționale („o să mor”, „înnebunesc”)
3. Expunere interoceptivă – simularea controlată a simptomelor (hiperventilație, efort)
4. Expunere in vivo graduală – reintroducerea treptată în situații temute
5. Antrenament în relaxare și respirație – tehnici de reglare emoțională și prevenție
Durată: 12–16 ședințe, cu evaluare intermediară și finală
V. Concluzii
Atacul de panică este un simptom intens, dar nu periculos.
Nu este un diagnostic în sine, ci o manifestare ce necesită evaluare atentă.
Tratamentul eficient implică abordare mixtă: medicație + psihoterapie.
Diferențierea între simptom și tulburare este esențială pentru o intervenție corectă.
Educația psihologică corectă previne stigmatizarea, automedicația și cronificarea.
Cum funcționează creierul – pe înțelesul tuturor
Povestea unei familii numite Mintea
Într-o casă nevăzută, dar mereu prezentă, trăiește o familie aparte. Numele ei este Mintea, iar fiecare membru al acestei familii reprezintă o parte din creierul nostru. Fiecare are un rol esențial: unul gândește, altul simte, altul își amintește, altul observă. Uneori se încurcă, alteori se ceartă, dar mereu încearcă să funcționeze împreună.
Frontalul – Tatăl gânditor
Tatăl este partea care gândește, planifică și ia decizii. El e calm, logic și încearcă să țină familia organizată.
Când funcționează bine, ne putem concentra, analizăm situații și alegem ce e mai bun. Dar dacă e obosit, stresat sau ignorat, începe să ia decizii pripite, să uite pași importanți și să reacționeze impulsiv.
Într-o zi, într-un moment de nervozitate, Frontalul a strigat fără să gândească. Amygdala, partea emoțională, a intrat în panică. Haosul s-a instalat.
Atunci a intervenit mama Temporala:
-„Hai să ne amintim ce e cu adevărat important.”
Frontalul a respirat adânc și și-a reluat rolul de lider. Cu calm, a reechilibrat lucrurile.
Temporala – Mama memoriei și a emoției.
Mama este legătura cu trecutul. Ea păstrează amintirile, cuvintele și sensul emoțiilor. Este caldă, profundă, și oferă context. Dar uneori, rămâne blocată în durere sau nostalgie.
Într-o zi, a fost copleșită de o amintire veche și dureroasă. A început să plângă. Amygdala a intrat în stare de alertă. Frontalul nu știa ce să mai facă.
Până când mama însăși a spus:
-„Trebuie să-mi aduc aminte și de bine. Trecutul e doar o parte din mine.”
A revenit în prezent, iar casa s-a luminat din nou.
Parietalul – Bunicul logic
Bunicul este cel care ne ajută să ne orientăm în spațiu, să înțelegem lumea fizică, să știm unde suntem și ce facem.
Într-o zi, a început să se încurce prin casă. A pus telefonul în frigider și ușa deschisă la dulapul cu pantofi.
Hipocampul, copilul cu memoria de scurtă durată, l-a ajutat:
-„Uite, am notat unde e fiecare lucru. Hai să ne uităm împreună.”
Cu ajutor, bunicul s-a redresat. Uneori are nevoie doar de puțină susținere.
Occipitala – Mătușa tăcută care vede tot
Mătușa Occipitala nu vorbește mult, dar vede lumea clar, în culori, forme și mișcări. Datorită ei, recunoaștem fețe, citim și interpretăm ce ne înconjoară.
Dar dacă este suprasolicitată sau obosită, poate vedea lucruri care nu sunt acolo.
Într-o noapte nedormită, a crezut că vede pe cineva în cameră. Frontalul a verificat: „Nu e nimeni aici. Ai nevoie de odihnă.”
După somn, vederea s-a limpezit. Realitatea s-a întors.
Amygdala – Sora emoțiilor
Amygdala este centrul emoțiilor: frică, furie, bucurie, rușine. E prima care reacționează. Protejează, dar uneori exagerează.
Când cineva a trântit o ușă, Amygdala a intrat în panică: „Suntem în pericol!”
Frontalul a venit:
-„Nu e nimic grav. Doar o ușă. Hai să respirăm.”
Cu sprijin, Amygdala a învățat să nu sară mereu la concluzii. A devenit mai atentă și echilibrată.
Hipocampul – Copilul care învață
Hipocampul e memoria recentă. El stochează ce trăim acum. E rapid, curios, dar și sensibil.
Într-o zi, a uitat un detaliu important la muncă. A intrat în panică.
Mama Temporala l-a luat de mână:
-„E normal. Ai nevoie de odihnă și repetiție. Hai să o luăm de la capăt.”
Încet-încet, memoria s-a întors.
Cerebelul – Unchiul mișcării
Cerebelul este coordonarea corpului, echilibrul și reflexele. Nu vorbește, dar e mereu activ.
Într-o perioadă de sedentarism, a început să se împiedice, să scape lucruri.
Corpul i-a transmis:
-„Mișcă-te! Am nevoie de tine!”
S-au apucat de mers pe jos zilnic, și totul s-a reglat.
Vecinii – Inima și Trupul
Deși nu locuiesc în cap, inima și corpul trimit sânge, oxigen, energie. Dacă nu mănânci bine, nu dormi, nu te miști – toată casa Minții suferă.
Într-o zi, familia a început să funcționeze prost. Nimeni nu mai avea chef de nimic.
Corpul a bătut în podea:
- „Aveți nevoie de apă, mișcare, somn și liniște. Apoi, totul va merge din nou.”
Final
Aceasta este Familia Mintea. Nu e perfectă. Are zile grele, tensiuni, emoții, confuzii. Dar ceea ce o ține împreună este faptul că se ascultă, se ajută și se respectă.
Atunci când tu ai grijă de tine – dormi bine, mănânci echilibrat, te miști, înveți, îți acorzi răbdare – întreaga familie din capul tău îți mulțumește. Iar viața devine mai clară, mai calmă, mai frumoasă.
Lect.univ.dr. Constantin Gogoriță
