06/02/2026
Viața – o chirie, nu o proprietate!
Dacă viața este un dar, de ce este condiționată de clauza suferinței și care este rolul bolii în economia acestui contract fragil pe care nu l-am semnat, dar pe care suntem obligați să-l onorăm?
Ani de zile, am căutat un răspuns în paginile îngălbenite ale cărților și în discursurile sterile ale celor care pretind că dețin monopolul asupra divinității. M-am lovit de zidul unei logici arhaice care susține că: „Dumnezeu pedepsește până la al zecelea neam”, o contradicție strigătoare la cer față de ideea unei iubiri necondiționate. Ca medic, am văzut celula trădând; ca pacient, am simțit trădarea propriei biologii. Și totuși, răspunsul nu stătea în dogmă, ci în natura însăși a existenței noastre.
Suntem educați să credem că viața este un bun personal, o posesie pe care o gestionăm după bunul plac. Boala, însă, vine să distrugă această aroganță. Ea nu este o pedeapsă, ci un memento metafizic. Suferința este singurul mesager destul de brutal încât să ne poată smulge din somnul autosuficienței. Ea ne reamintește că trupul nu este o cetate imbatabilă, ci un vehicul de împrumut.
Boala este clauza de reziliere scrisă cu litere mici pe care nimeni nu o citește până când contractul nu începe să tremure. Avem tendința să ne purtăm cu viața noastră ca și cm am fi proprietari cu drepturi depline. Ne facem planuri pe decenii, ignorând faptul că trupul este un mecanism biologic supus uzurii și entropiei. Boala vine să ne șoptească faptul că suntem doar chiriași. Atunci când știi că resursele sunt finite și timpul este împrumutat, fiecare clipă de remisie, fiecare respirație fără durere și fiecare gest medical reușit capătă o valoare metafizică.
Faptul că acest „contract” cu viața poate fi anulat în orice secundă fără acordul nostru nu ar trebui să ne paralizeze, ci să ne elibereze. Dacă viața ar fi fost infinită și garantată, ar fi fost lipsită de valoare. Suferința și fragilitatea sunt cele care dau preț fiecărei bătăi de inimă. Atunci când înțelegi că nu ești proprietar, ci un simplu chiriaș al timpului, încetezi să mai amâni trăirea. Boala ne forțează să trăim acum, pentru că „mai târziu” este o promisiune pe care biologia nu a semnat-o niciodată.
Dacă există o forță superioară care ne iubește, ea nu se manifestă prin scutirea de durere, ci prin capacitatea de a ne regăsi în mijlocul ei. Adevărata iubire necondiționată nu ne vrea sclavi ai fricii de pedeapsă, ci conștienți de propria finitudine. În fragilitatea noastră stă forța de a ne conecta unii cu alții.
A lupta cu boala din ambele posturi — de salvator și de suferind — este cea mai înaltă formă de demnitate umană. Nu căutăm să învingem moartea definitiv, ci să onorăm viața atâta timp cât ea ne este încredințată. Fiecare zi în care respirăm, în care alinăm o durere sau în care suportăm una cu fruntea sus, este un act de rebeliune împotriva neantului. Suntem fragili, da, dar în această fragilitate suntem invincibili prin conștientizare.
Sănătate și s-auzim DOAR de bine!
