Psiholog Otilia Machedon

20/03/2026

Am ajuns la etapa în care pentru mine vinerea după amiaza e un fel de limită personală. No more tasks, no more “shoulds,” no more “musts”! (Cât de des pot. 🙈)

Weekend frumos, oameni buni! 🤗

19/03/2026

Mă gândesc că ar trebui să știm să stăm cu emoțiile celorlalți așa cm stau, una lângă alta, bomboanele astea în cutie. În schimb, noi ce facem? Spunem repede „Hai, gata, nu mai plânge”, „Lasă, c-o să fie bine”, evident cu cele mai bune intenții, ca să liniștim și să mai domolim durerea cuiva. Întrebarea este dacă acel liniștit grăbit este doar despre durerea celuilalt sau și despre faptul că, fără să ne dăm seama, ce se întâmplă acolo este prea mult pentru noi.

Din punct de vedere psihologic, emoțiile au nevoie să fie recunoscute și „oglindite” pentru a putea fi procesate. Cum adică oglindite? Adică celălalt să poată citi același lucru, aceeași suferință, în ochii și gesturile noastre. Pentru că, oricât ne-am dori, atunci când le întrerupem sau minimalizăm, emoțiile nu dispar; doar se mută undeva mai adânc, de unde devin și mai greu de înțeles și de reglat. De aceea, când cineva ne spune „nu e mare lucru” exact în momentul în care pentru noi chiar este mare lucru, apare o ruptură între ceea ce simțim și ceea ce ni se permite să arătăm.

Așa că ideal ar fi să nu ne grăbim să închidem momentul. Să încercăm să {ne) spunem lucruri simple: „Îmi dau seama că ți-e greu” sau „Are sens să te simți așa”. Aceste intervenții, evident, nu rezolvă problema, dar susțin procesul prin care persoana respectivă se simte înțeleasă și, în timp, va putea să-și găsească singură o formă de claritate și echilibru.

Și apoi, că s-a liniștit furtuna, putem să mâncăm câteva bomboane împreună. Zic si eu… 🍬😀♥️

17/03/2026

Dacă am văzut Inside the Manosphere, de Louis Theroux, pe Netflix? Da, l-am văzut.

Ce am văzut? În principal, mușchi, bani și anxietate.

Dacă și-a atins vreun scop educativ, în cazul în care și-ar fi propus unul? Mă îndoiesc.

Ce m-a șocat? Nu influenceri și teoriile lor, ci adulația publicului tânăr.

Ce mi-a rămas după vizionare? O replică: "I don’t believe in depression", spusă de un tânăr care aproape că-ncepe să plângă, vorbind despre fratele său care s-a sinucis.

Ce mi-aș dori? Să readucem în centrul atenției băieții educați, atenți și sensibili.

16/03/2026

Toți ne construim povești și explicații despre viața noastră pentru a putea face față haosului. Nu pentru că adevărul ar fi neapărat imposibil de suportat, ci pentru că mintea umană preferă o narațiune imperfectă în locul unor evenimente separate care par lipsite de sens.

Așa că de mici învățăm să legăm evenimentele între ele ca pe niște mărgele: s-a întâmplat asta, deci înseamnă asta. De exemplu dacă cineva ne ignoră, povestea pe care ne-o spunem poate fi: „nu sunt suficient de bun”. Dacă cineva ne iubește, povestea poate deveni: „am făcut ceva bine”. Rareori ne oprim să observăm cât de multă imaginație există în aceste concluzii.

Poveștile nu sunt minciuni deliberate, sunt un fel de improvizații emoționale care apar pentru a face lumea în care trăim locuibilă. Fără ele, viața ar arăta ca o succesiune de fragmente: gesturi, priviri, accidente, coincidențe. Narațiunea aduce iluzia unei structuri. care ne spune unde suntem în poveste și cine suntem în ea.

Problema apare atunci când uităm că este o poveste. Mulți oameni își trăiesc viața ca și cm explicația pe care au dat-o la un moment dat, ar fi un document oficial, o identitate obținută pe viață. Dacă atunci au decis, conștient sau nu, că trebuie să fie „copilul bun” sau „cel răzvrătit”, rolul continuă să ruleze automat, chiar și atunci când nu mai este necesar.

Psihologic vorbind, maturizarea nu înseamnă să găsești povestea perfectă, ci să devii suficient de curios încât să-ți pui întrebări despre ceea ce-ți spui, despre cât de mult îți folosește sau nu, despre cm ar fi să încerci să schimbi ceva.

15/03/2026

Nu avem doar un copil interior, care reacționează rapid la respingere sau neglijare, un adolescent interior, neliniștit, uneori sfidător, preocupat să-și definească locul și limitele, ci şi un adult interior, care ar trebui să fie prietenul nostru cel mai bun. ♥️

Copilul, interior sau exterior, caută siguranță și contact și se teme să nu fie abandonat, ridiculizat sau ignorat. Adolescentul testează limite, respinge autoritatea și încearcă să-și construiască identitatea, uneori prin opoziție. Părțile acestea două pot apărea în conversațiile noastre zilnice fără să ne dăm seama. De exemplu, într-un moment ne simțim răniți și retrași, în altul devenim defensivi sau provocatori, aparent fără motiv întemeiat.

Adultul interior este partea aceea matură, care ar trebui să observe aceste mișcări și să le regleze. Doar că aici apare provocarea, noi nu ne maturizăm emoțional automat odată cu înaintarea în vârstă. 😲

Adultul interior se formează prin învățare, prin capacitatea de a tolera emoții fără a reacționa imediat la ele, prin reflecție și prin construirea unor limite sănătoase. Adică prin „autoreglare”, prin abilitatea de a face o pauză între impuls și acțiune, moment în care decidem cm să acționăm. Lucru care ar trebui să ne salveze de multe momente dificile și stânjenitoare…🤗

12/03/2026

I do not need everything I want❗️
I do not need everything I want❗️
I do not need everything I want❗️❗️❗️

Adevărul este că îmi doresc încă o pereche de pantofi. Stați liniștiți, nu sunt desculță. Am deja pantofi buni, purtabili.

Dar în mintea mea s-a format o mică poveste. Iar în narațiunea aceasta, pantofii apar într-o vacanță. Într-un moment si-o imagine în care totul pare să se potrivească perfect. Doar cu pantofii aceia. Evident că știu că nu-i adevărat și ca sunt conștientă că eu și oamenii de lângă mine l-ar face special. Dar, totuși … Și aici simt cm se ridică un suspin și mi se strânge puțin inima. 💔

Mintea noastră face asta tot timpul. Ia imagini, fragmente, sugestii adunate în timp și le leagă într-o poveste convingătoare. E suficient un impuls iar apoi începe să construiască argumente.

Doar că dorința nu este același lucru cu nevoia.

Dorințele sunt sensibile la context. Se schimbă repede. Pot fi aprinse foarte ușor. Uneori este suficient să vedem ce au ceilalți. De exemplu, când prietenele mele își pregătesc ținute speciale, mi-e ușor să alunec în comparație. Și, dintr-odată, apare senzația că îmi lipsește ceva.

Nevoile, în schimb, sunt mai stabile. Și, în mod surprinzător, nu sunt foarte multe. 😀

Pentru bunăstarea noastră psihologică, contează mai ales trei lucruri: autonomia, sentimentul că suntem capabili și relațiile cu ceilalți. Obiectele noi au o influență destul de mică asupra acestora, iar lucrurile pe care ni le dorim foarte mult ne fac, de obicei, fericiți doar pentru o perioadă scurtă de timp. Apoi se banalizează. Pantofii noi ar fi interesanți o vreme. După aceea ar deveni pur și simplu… pantofi.

De aceea, uneori aleg să nu negociez cu dorința mea. Doar observ că există și iau o decizie:

I do not need another pair of shoes❗️

Chiar dacă pe moment nu-mi place. 🤗

11/03/2026

Pentru cei interesați de școala terapeutică pe care am urmat-o, aceasta se numește EFT – Emotionally Focused Therapy (terapie focalizată pe emoții). Este o abordare terapeutică dezvoltată inițial de Sue Johnson și adusă în România de Simona Herb, care de-a lungul anilor a format generații întregi de terapeuți.

În centrul acestei abordări stau emoțiile și nevoile de atașament. EFT pornește de la ideea că emoțiile nu sunt obstacole de depășit, ci ghizi valoroși care ne arată de ce avem nevoie cu adevărat în relațiile noastre. Prin explorarea și reorganizarea experiențelor emoționale, oamenii pot crea conexiuni mai sigure, mai autentice și mai pline de sens.

Dacă vreți să aflați mai multe despre această abordare și despre felul în care lucrăm cu emoțiile în terapie, vă invit să urmăriți podcastul pe platforma Mindarchitect.ro , cu Simona Herb EFT / Terapia Centrată pe Emoții si Paul Olteanu.

Cum arată relațiile în era digitală: cm ne afectează social media, aplicațiile de dating și ecranele capacitatea de a ne atașa? Simona Herb, trainer interna...

10/03/2026

Trebuie să recunosc că m-am bucurat când am văzut că Netflix difuzează BLUE THERAPY 😊

De ce? Pentru că, dincolo de spectacol, oamenii pot vedea cm arată, de fapt, terapia de cuplu. Dacă terapia individuală a început să devină mai cunoscută, despre cea de cuplu încă mai plutește un fel de mister legat de cm ar putea să ne ajute cineva să ne reparăm relațiile. Iar docuseria asta ne ajută să ne facem o idee.

Despre ce-i vorba? Pe parcursul a opt episoade, șapte cupluri își dezvăluie secretele și temerile într-o ultimă încercare de a-și salva relațiile. În timp ce ghidează fiecare pereche, Karen, psihoterapeuta, aude de toate: de la mărturisiri despre datorii ascunse până la relații tensionate cu socrii. Și, deși nu le poate rezolva ea problemele, munca ei creează un context în care fiecare cuplu poate să vorbească deschis și să înceapă să reconstruiască încrederea.

Un lucru care mi-a plăcut este o idee exprimată chiar de Karen: „Atât de mulți oameni își doresc să se simtă înțeleși și, totuși, le este greu să le spună celor apropiați ce vor cu adevărat.” Și mai adaugă ceva foarte important: „Acest proces nu este despre soluții rapide.”‼️‼️‼️

Pentru mulți dintre cei care vor viziona BLUE THERAPY poate fi prima întâlnire cu ideea de terapie de cuplu și eu m-aș bucura să descopere că-i un proces firesc de analiză, în care nimeni nu ceartă pe nimeni (pentru că probabil aceasta este cea mai mare frică), ci este despre cm partenerii, oameni care se iubesc, au ajuns într-un impas și învață să se asculte și să se înțeleagă.

Ați văzut BLUE THERAPY V-a plăcut?🤔

05/03/2026

„Cu blândețe, cu blândețe… Nu mai pot cu atâta blândețe! Lumea se prăbușește, toți încearcă să te fure și eu trebuie să răspund cu blândeț! Dar nu mai bine-i zic eu scurt, de la obraz, ce am de zis și gata?” Tac și ascult. E atât de înfierbântată încât știu că mai urmează ceva. A adunat destul. Și știu că nu faptul că nu poate oferi acum blândețe e problema ei.

Apropos, să clarificăm puțin ce înseamnă blândețea, nu? Blândețea, în sens psihologic, nu înseamnă să devii o moacă supusă, de care profită toată lumea. Blândețea presupune auto-compasiune, reglare emoțională sănătoasă, empatie și absența criticii interne excesive. Și ca să putem manifesta înțelegere în cadrul unui conflict, avem nevoie ca noi să acționăm de pe o poziție interioară sigură.

În ea, însă, acum simt neputință, furie și oboseală. Toate la un loc. Și știu că nu încearcă să rănească, ci doar să nu mai fie ea cea rănită.

Deocamdată ascult.

Îi voi spune poate mai târziu că un ton tăios poate grăbi lucrurile la un mod mai eficient pe moment. Dar pe termen lung nu ajută nici celui care-l folosește, nici celui care-l primește. Pentru că un ton dur dă o senzație scurtă de control, dar activează defensiva celuilalt, oamenii se închid, contraatacă sau pleacă. Comunicarea empatică însă scade tensiunea și menține înțelegerea chiar și în conflict.

Dar asta mai târziu. Acum își dorește doar să fie ascultată. Are nevoie de cineva suficient de puternic încât să-i țină furia fără să i-o transforme în haos.

De fapt, reacția ei, nu-i doar a ei, n-a apărut din vid. În societatea românească există o istorie lungă de hipervigilență și neîncredere: războaie, regimuri autoritare, tranziții dure. Sărăcie. Multă sărăcie. Generații întregi au învățat că lumea nu-i sigură și că poți să reușești doar cu o exigență dusă uneori la extrem, așa că rușinea, critica și comparația au devenit instrumente de supraviețuire.

Într-un astfel de context, blândețea pare o glumă bună cu un risc enorm de-a fi strivit. Și, tocmai de aceea, uneori, a rămâne blând devine un mare act de curaj... 🤗♥️

04/03/2026

Uneori, după pierderi repetate, psihicul încearcă să se protejeze de dureri viitoare limitând atașamentul. „Dacă nu mă implic prea mult, poate nu voi mai suferi.” Strategia asta are sens din perspectiva supraviețuirii, însă poate duce la singurătate. Dacă recunoașteți acest tipar este deja un prim pas. Puteți începe să-l puneți sub semnul întrebării. Cu blândețe… 🤗

03/03/2026

Când oamenii aleg să vorbească cu o formă de AI, nu o fac pentru că nu își dau seama că vorbesc cu un robot sau cu un algoritm. Sunt perfect conștienți de lucrul acesta. Alegerea lor pornește, mai degrabă, dintr-o nevoie profundă de a fi înțeleși. Nu vreau să speculez aici despre tipul de personalitate sau experiențe traumatice sau nu care predispun, probabil, la lucrul acesta, dar e clar că interacțiunea cu AI-ul scoate la iveală dorința noastră de a fi văzuți fără a fi judecați, de a fi aleși fără riscul de a fi respinși.

În relațiile interumane însă apropierea vine la pachet cu fricțiune: celălalt are propriile nevoi, propriile limite, propriile răni. Cu un AI, această fricțiune dispare. Iar absența ei poate fi, cel puțin la început, o ușurare. Apoi intervine însă paradoxul. Pentru că a fi înțeles de ceva programat să te înțeleagă nu este același lucru cu a fi înțeles de cineva care trebuie să se străduiască să te cunoască. În relațiile reale, conexiunea se formează tocmai în momentele de nepotrivire și reparare, când greșim unul față de celălalt, când ne retragem, când revenim și încercăm din nou. Intimitatea se naște din capacitatea de a rămâne în contact chiar și atunci când diferențele devin neconfortabile. Lucru care cere, cu siguranță, mai mult efort decât interacțiunea cu o forma de AI.

Așa că întrebarea nu este dacă tehnologia ne poate oferi sentimentul de a fi înțeleși, pentru că, se pare, deja face asta destul de bine. Întrebarea este dacă vom mai avea răbdarea și disponibilitatea pentru acel tip de relație care ne poate frustra, răni și, tocmai prin asta, transforma. Pentru că, în absența oricărui factor de stres, este foarte puțin probabil să ne schimbăm și să evoluăm în relațiile noastre.

03/03/2026

Poate unii dintre voi știu că, înainte de a fi psihoterapeut, am predat limba engleză🇬🇧 timp de mai mulți ani iar acum am găsit articolul asta care-i un exemplu foarte bun despre cm poate fi analizată psihologia cuplului, într-un context istoric.

Jane Goodwin, în eseul acesta, pornește de la imaginea romantică a clasicei povești de dragoste dintre Queen Victoria și Prince Albert, și o reanalizează printr-un filtru psihologic contemporan: coercive control, un tip subtil de influență emoțională și comportamentală în care un partener încearcă să limiteze libertatea și încrederea celuilalt. Pare puțin probabil să se fi întâmplat așa ceva în vremurile acelea? Da? Nu? Să vedem!

Am analizat aici câteva dintre elemente psihologice desprinse din articol.

🔹 1. Controlul asupra autonomiei unuia din parteneri

Goodwin atrage atenția asupra unor gesturi aparent banale (de exemplu, faptul că Albert ar fi ales „pălăriile” Victoriei și alte detalii vestimentare) și le interpretează ca elemente ale controlului emoțional, nu doar grijă, ci o diminuare treptată a autonomiei soției-regină.

👉 Din perspectivă psihologică, astfel de gesturi, repetate în timp, pot eroda încrederea în propria judecată și pot crea o dependență afectiv-decizională.

🔹 2. Subminarea încrederii în sine

Articolul sugerează că Albert ar fi folosit reacțiile emoționale ale Victoriei ca dovezi ale „instabilității” ei cerându-i, de exemplu, să repete fraze despre autocontrol după conflicte.

👉 În termenii psihologiei cuplului, feedback-ul negativ repetat poate transmite mesajul: „nu ești capabilă să te controlezi / să decizi singură”, reducând treptat stima de sine.

🔹 3. Dependența creată de rolurile sociale și familiale

Un alt punct psihologic interesant este legat de ritmul nașterilor. Victoria a avut numeroase sarcini într-o perioadă scurtă de timp, în timp ce Albert a preluat treptat din responsabilitățile ei oficiale.

👉 Psihologia modernă arată că supraîncărcarea unei persoane cu sarcini familiale și profesionale poate diminua capacitatea de autoreflecție și puterea decizională pe diverse planuri, favorizând apariția dependenței.

🔹 4. Gaslighting și distorsionarea realității

Goodwin folosește termenul „gaslighting” pentru a pune în discuție dacă Albert ar fi încercat să o determine pe Victoria să-și pună la îndoială propria judecată, o temă centrală în terapia relațională atunci când vorbim despre abuz emoțional subtil.

👉 În psihologie, gaslighting-ul presupune minimizarea sentimentelor, reinterpretarea realității și inducerea confuziei, reducând capacitatea victimei de a se recunoaște ca persoană autonomă.

În concluzie (din perspectivă psihologică)

Articolul nu este doar o analiză istorică, ci o invitație la reflecție asupra dinamicilor de cuplu pe care le regăsim și în relațiile contemporane, de la controlul subtil al partenerului până la diminuarea autonomiei emoționale și cognitive.

A royal marriage reexamined..... reading Victoria's diaries with a novelist's eye.