23/02/2026
𝐕𝐚𝐜𝐚𝐧ț𝐚 î𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐦 𝐫𝐚𝐭𝐚𝐭 𝐚𝐩𝐨𝐜𝐚𝐥𝐢𝐩𝐬𝐚...
Știți sentimentul ăla când te întorci din vacanță și primul lucru pe care ți-l spun oamenii nu e „Arăți odihnită!”, ci „Vai, dar ai prins codul ăla portocaliu? Te-a prins în aeroport? A fost teribil aici!”?
𝐒𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫𝐮𝐥 𝐜𝐨𝐝 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐫𝐭𝐚𝐧𝐭 𝐝𝐢𝐧 𝐯𝐚𝐜𝐚𝐧ț𝐚 𝐦𝐞𝐚 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐜𝐞𝐥 𝐚𝐥 𝐥𝐢𝐧𝐢ș𝐭𝐢𝐢. Ș𝐢 𝐮𝐢𝐭𝐞-𝐚ș𝐚 𝐚𝐦 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐜𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐟𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐭ă!
Exact așa a fost și în vacanța mea recentă. Plecasem într-un loc superb, cu soare și liniște.
Ce să vezi? Si acolo, fix acolo, era cod, venea Calima (un soi de amestec de nisip și ceață, o iarnă a sudului).
Acum fix șase ani, înainte de pandemie, tot o Calima mă blocase pe aeroport și-mi anulaseră toate zborurile. Stăteam acolo, cu bagajele-n brațe, și blestemam soarta. Atunci credeam că e cel mai rău lucru posibil.
Nici nu știam ce-o să vină, dacă aș fi știut atunci ce urmează, aș fi băut o limonadă și-aș fi zâmbit.
Numai că acum, acolo, am ales să privesc pe geam, să simt. Și nu era decât o briză caldă, un cer puțin înnorat și ceva ceață, oameni care își vedeau liniștiți de treabă și mulți turisti. Localnicii serveau cafeaua pe terase, pescarii își reparau plasele, iar noi beam capucino sub un du-te-vino de nori. Nici urmă de sfârșitul lumii!
Adevărul e că nu am știut exact când și cât a fost codul. Telefonul meu, sărăcuțul, e setat doar pe strictul necesar: fără notificări de la știri, fără alerte senzaționale. Am o singură aplicație de vreme, care-mi spune simplu și verde: „Azi: soare, mâine: posibil ploi”. Atât. Suficient cât să știu dacă îmi iau ochelari de soare sau o umbrelă.
Așa am ajuns să avem parte de cea mai bună vacanță. Am citit, am făcut plimbări lungi, am simțit nisipul și apa, am râs, am stat, m-am deconectat. Singura "actualizare" a fost legată de mottoul locației" More espresso, less depresso! ☕"
Și, culmea, când a venit vremea să mă întorc acasă, cu toate că în țară se anunța iarnă grea și trafic înghețat, am prins drumuri cât de cât curate, o seară un pic mai puțin linstită și un drum un pic mai lung până acasă....dar se pare că nici apocalipsa din țară nu mă mai găsește.
Ce-i drept, acasă m-am trezit repede la realitate. Așa că da, de la limonadă, direct la lopată în zăpadă. Viața știe ea cm să te aducă cu picioarele pe pământ.
Mi-am dat seama atunci de ceva important: de când am redus la tăcere vacarmul din telefon, aud mai bine ce se întâmplă în jurul meu. Am înlocuit FOMO (teama de a pierde ceva) cu JOMO (bucuria de a rata).
Și ce-am ratat? Am ratat panica generală, am ratat cursele amânate, am ratat stresul și discuțiile alarmiste la cafea. În schimb, am câștigat liniște, râsete și amintiri frumoase.
De mai bine de un an și jumătate, nu mai țin pasul cu știrile, nu mai știu pe ce post e ce emisiune. Am închis notificările la orice, mai puțin la apelurile de la oamenii dragi.
Și, culmea, nu am murit. Dimpotrivă, parcă am mai multă energie. Am învățat că a fi informat nu înseamnă a fi speriat. Iar dacă se întâmplă ceva cu adevărat grav, cred că o să aflu și așa... o să aud sirenele, o să văd oamenii ieșind în stradă, o să primesc și atunci un mesaj panicat.
Dar până în ziua aia, aleg să nu trăiesc de zece ori o frică ce poate nici n-o să vină.
Până atunci, îmi văd de viața mea. Cu zăpadă sau cu soare, cu zboruri întârziate sau cu drumuri înzăpezite.
Așa că, data viitoare când o să te prinzi că alergi după ultima știre sau că simți că pierzi ceva, oprește-te o clipă. Uită-te pe geam. Sau, mai bine, ieși afară. Atinge ceva real. Vorbește
cu cineva drag.
Pentru că, până la urmă, cea mai importantă știre e cea din curtea ta, de lângă tine: dacă a înflorit copacul sau dacă omul de zăpadă a rezistat până a doua zi, sau cm e omul din fața ta.
Eu mi-am ales pacea. Tu?
