Cabinet Psihologic Rusu Carmen

24/01/2016

"Violenţa în familie poate avea consecinţe grave asupra adulţilor, dar mai ales a copiilor, atât pe plan fizic, cât şi emoţional. De obicei, efectele abuzurilor se resimt o lungă perioadă de timp după săvârşirea lor şi influenţează viaţa micuţilor”, a explicat psihologul Carmen Rusu.

Copiii care trăiesc într-un mediu familial în care violenţa este prezentă sunt expuşi unui risc crescut de a experimenta violenţa în mod direct sau indirect. Acest lucru se întâmplă chiar dacă cei mici sunt doar martori ai violenţelor, cu atât mai mult cu cât ei sunt victime ale violenţei. Aceasta a…

22/08/2015

" Es ist bequem, Gefuhle wissenschaftlich zu bearbeiten.
It is not easy to deal scientifically with feelings"
S. Freud, 1929

31/07/2014

MUSEUM FREUD - VIENA 2014

04/09/2013

VIENA 2013

22/08/2013

Cum putem scapa copiii de timiditate
Timiditatea este una dintre cele mai întâlnite trăsături de personalitate la copii. Specialiştii spun că este moştenită genetic, iar această trăsătură de personalitate nu trebuie sub nicio formă etichetată drept o boală pentru că, în timp, se va remedia. Pentru a vedea ce presupune timiditatea şi ce ar trebui să facă părinţii în acest sens, am vorbit cu psihologul Carmen Rusu, care ne-a oferit mai multe informaţii, precum şi câteva sfaturi.
„Timiditatea este o teamă”
„Timiditatea e un caracter, fiind mai des întâlnită în perioada preşcolară şi şcolară, clasele I-IV. Aceasta este, de fapt, o teamă - de a vorbi sau de a da chiar „bună ziua”. De asemenea, reprezintă o barieră în realizările şcolare şi profesionale ale copilului. Asta nu înseamnă că micuţul e încăpăţânat, pur şi simplu el nu se simte bine într-un anumit mediu, pentru că nu cunoaşte, nu e obişnuit”, a explicat Carmen Rusu.
Important pentru părinţi este faptul că nu trebuie să eticheteze copilul. E bine să evite să spună despre el că e timid, ci că e mai degrabă liniştit. Altfel, o să perceapă cuvântul „timiditate” drept ceva negativ. Aşa cm se spune despre cel cu hiperactivitate că e mai agitat, la fel şi cu cel timid.
Care sunt semnele?
„Unul dintre semne este faptul că micuţul se ascunde în spatele adultului. Dacă este lăsat câteva minute să se obişnuiască cu mediul, el poate fi capabil să interacţioneze. O altă problemă des întâlnită este refuzul acestuia de a merge la şcoală sau la grădiniţă. E de preferat ca părintele să îl pregătească înainte: să îi spună că va rămâne doar cu copii, că va învăţa lucruri noi şi aşa mai departe. La fel de des întâlnit este refuzul acestuia de a vorbi în prezenţa străinilor. El are nevoie de timp pentru a se obişnui cu aceste persoane, apoi prinde curaj. De asemenea, copilul timid poate să aleagă să se joace singur. Părintele trebuie să se îngrijoreze atunci când acesta refuză să stea în preajma celorlalţi copii de vârsta lui”, mai explică psihologul. Tot acesta a mai adăugat că aceste temeri sunt normale, deoarece copilul exploatează mediul înconjurător. Părintele are responsabilitatea de a-i explica cu mult calm că nu i se întâmplă nimic. Dacă nu reuşeşte să treacă peste această etapă, trebuie apelat la un specialist.
Adultul este pionul de bază
Copilul nu trebuie grăbit în situaţii sau experienţe noi, este un aspect care trebuie luat în considerare de către părinte. „Adultul trebuie să îi ofere micuţului oportunităţi – să meargă împreună în parc, să invite copii acasă, să fie lăsat să se descurce singur în situaţii ezitante şi să fie asigurat că are tot sprijinul său. E binevenită încurajarea participării acestuia la competiţii sportive, şcolare sau spectacole. Nu trebuie repezit, grăbit sau certat, pentru că va fi mai rău. Mulţi plâng atunci când merg la grădiniţă. Trebuie lăsat să se obişnuiască cu ceilalţi şi, fără să fie atent, mama sau tatăl să plece, fără să-i spună „Pa, am plecat!”. De asemenea, recomand ca 15 minute pe zi să fie dedicate discuţiilor între părinte şi copil şi să vorbească despre cm se simte, ce îi place sau ce nevoi are. E necesară dezvoltarea unei relaţii de încredere, grijă şi dragoste cu copilul”, mai spune Carmen Rusu.
În familiile cu mai mulţi copii este mai rar întâlnit un copil timid. Situaţia poate apărea atunci când sunt doi copii. Dacă cel mic e mai liniştit, îl copiază apoi pe cel mai mare şi trece peste etapă. În schimb, dacă cel mare e timid, acesta se izolează.
Partea pozitivă a acestui tip de personalitate este că micuţii sunt creativi. Ei stau şi analizează, îşi canalizează atenţia spre activităţi precum pictura, desenul, muzica sau sportul – unde simt ei că nu trebuie să vorbească foarte mult.

22/08/2013

Cum sunt afectaţi copiii de violenţa domestică
Una din trei românce a declarat că a fost abuzată fizic sau verbal de către partenerul de viaţă, conform Studiului Sănătăţii Reproducerii realizat în 2004. Mai mult de jumătate dintre cele care au participat la studiu aveau şi copii care au fost martori la episoadele violente din familie. Legea privind violenţa în familie a fost promulgată în martie şi a intrat în vigoare în luna mai. Aceasta reprezintă un nou instrument de luptă împotriva agresorilor, una din opţiuni fiind evacuarea din propria casă. Chiar dacă nu sunt şi ei agresaţi, ci sunt doar spectatori, copiii au cel mai mult de suferit în aceste situaţii. „Violenţa în familie poate avea consecinţe grave asupra adulţilor, dar mai ales a copiilor, atât pe plan fizic, cât şi emoţional. De obicei, efectele abuzurilor se resimt o lungă perioadă de timp după săvârşirea lor şi influenţează viaţa micuţilor”, a explicat psihologul Carmen Rusu.
Copiii, victime directe sau indirecte
Tot aceasta a mai explicat faptul că aceştia pot fi victime directe (când sunt loviţi sau abuzaţi) sau indirecte (asistă la scenele de violenţă). „Creşterea într-un astfel de mediu poate fi traumatizantă pentru copil şi poate constitui o piedică în dezvoltarea normală şi armonioasă a acestuia. Neîncrederea în sine, teama, timiditatea, agresivitatea, furia, lipsa concentrării, minciuna sau scăderea randamentului şcolar sunt urmări ale traumelor suferite. Ei pot depăşi aceste dificultăţi doar prin scoaterea copilului din mediul abuziv şi cu ajutor psihologic. Multe dintre mame preferă să rămână alături de partenerul agresiv gândindu-se la binele copiilor, dar nu realizează faptul că le fac mai rău în acest fel“, a mai spus psihologul.
Tatăl agresiv poate fi luat drept model
Carmen Rusu a explicat că modelul tatălui poate fi asimilat de copii. Având un exemplu atât de aproape de ei, pot deveni la rândul lor violenţi atât în perioada copilăriei, cât şi la maturitate. Această imagine poate constitui un model şi pentru fete, care sunt tentate să aleagă un partener asemănător tatălui lor. De asemenea, fata poate considera că o normal ca o femeie să fie abuzată, deoarece şi mama ei a suferit.

22/08/2013

Violenţa televizată, un pericol pentru cei mici
* Psihologul Carmen Rusu susţine că e demonstrat că puii de om imită, fără ca măcar să conştientizeze care sunt efectele gesturilor violente în lumea reală * Maxim o oră de televizor pe zi este mai mult decât suficient, susţin specialiştii *
Filmele cu scene violente sunt pe fiecare program de televiziune şi la aproape la orice oră. Psihologul Carmen Rusu ne-a vorbit despre efectele resimţite cei mici dacă se uită prea mult la astfel de filme. „Dacă discutăm de copiii care au o vârstă mică, violenţa din filme îi influenţează foarte mult şi acest lucru e demonstrat. În primii doi ani de zile ai acestora, creierul se formează, se dezvoltă.
Dacă micuţul stă numai la televizor, el nu mai cercetează mediul, nu îl mai descoperă şi nu îşi mai dezvoltă creativitatea. Experienţa în psihologie arată că un copil care a văzut un spectacol în care păpuşile sunt agresate, jumătate din ei au păstrat acest comportament o perioadă foarte lungă de timp, până la nouă luni. Noi, oamenii, oricum ne-am născut cu o anumită predispoziţie spre agresivitate. Dar în momentul în care e hrănită, stimulată de televizor, de părinţi, de orice, sigur că începe să crească”, a explicat psihologul.
Carmen Rusu ne-a mai spus că specialiştii discută de trei reacţii ale copilului atunci când urmăreşte scene de violenţă în filme sau în desene animate. „Prima reacţie este cea de sensibilizare - cel mic face o confuzie între ceea ce vede la televizor şi ceea ce e în viaţa reală, dacă nu i se explică. A doua reacţie este cea de frică. În momentul când sunt agresate jucăriile, multe fetiţe se sperie, transferând în lumea reală situaţia de acolo. Ultima reacţie este cea de agresivitate. Dacă micuţul e puţin agresiv şi mai urmăreşte şi filme cu scene violente, bineînţeles că îi creşte agresivitatea. Vede la televizor că respectivul personaj face ce vrea, îşi doreşte să imite acţiunile sale fără să priceapă care sunt de fapt consecinţele. De aceea, trebuie să îi explicăm copilului tot ce vede la televizor: dacă se lovesc personajele, îi explic ce înseamnă, în viaţa reală, a-i da un pumn cuiva – îi provoc şi durere, dar poate şi moarte. Totul trebuie explicat, nu interzis, pentru că atunci e „fructul oprit” şi cu prima ocazie, tot la acel program va merge micuţul”.
Ce fel de oameni vor fi aceştia?
Carmen Rusu a mai explicat că violenţa din filme poate avea efecte asupra copiilor, care se vor răsfrânge asupra lor când vor creşte. „Viitoarea femeie poate să accepte agresivitatea din partea partenerului pentru că aşa a văzut la televizor şi s-a identificat cu personajul feminin respectiv. Dacă acela tăcea şi nu obiecta, ea va considera că aşa trebuie să facă. Va fi supusă. La băieţi creşte agresivitatea, în special împotriva fetelor”, a spus psihologul.
Nu toţi copiii sunt afectaţi de violenţa din filme
„Acum nu putem generaliza. Cu toţii ne uităm la filme, dar nu ne încăierăm pe stradă. Depinde de personalitatea copilului, de bagajul genetic şi de coeficientul lui de inteligenţă. Nu pot să cred că un copil inteligent care citeşte, se uită la televizor şi vede scene de agresivitate, le va practica. Sunt mai mulţi factori care duc la agresivitate”, a mai adăugat specialistul.
„Maximum o oră pe zi în faţa televizorului”
Psihologul Carmen Rusu recomandă părinţilor să nu uite copiii în faţa televizorului: „Da, e comod. Îl laşi la filme şi îţi faci treaba. Dar nu aşa procedează un părinte. Maximum o oră pe zi trebuie să stea un copil la televizor. Unde sunt micuţi cu probleme de comportament, deficienţe mintale sau tulburări emoţionale, recomand să se facă altceva. În acest sens, activităţile desfăşurate în interiorul familiei sunt recomandate: puzzle-ul, desenatul, pictatul, dansatul, orice poate fi făcut”.
Carmen Rusu recomandă ca părinţii să se uite la televizor împreună cu micuţii, pentru a evita eventualele scene care le-ar dăuna psihicului acestora. „Vedem împreună un film împreună şi observăm că apar sau se pregătesc să apară scene mai violente decât ar trebui sau cu sexualitate. Atunci trebuie să schimb imediat canalul. Adulţii anticipează aceste scene, copilul nu. Putem lăsa televizorul în cameră, dar să nu fie doar televizorul, ci şi diverse cărţi, jocuri. Dacă cel mic va sta tot timpul în faţa televizorului, nu va descoperi niciodată cititul, nu va descoperi o poveste şi cm să stea cu sufletul la gură să o termine. La televizor, totul e secvenţial, curge. El stă şi primeşte, nu mai munceşte pentru nimic, nu îi este dezvoltată curiozitatea de a descoperi, de a învăţa, de a cerceta”.
Să nu exagerăm
„Nu putem nici exagera şi spune că tot ceea ce vedem la televizor e distructiv şi negativ. Sunt şi desene animate sau filme educative, de unde copilul poate lua informaţii care să-l înveţe ceva. Părintele trebuie să îşi pună întrebarea: „Ce învaţă copilul meu dacă urmăreşte acel program de televiziune?”. Adultul are deja un bagaj informaţional, dar copilul nu îl are şi trebuie să îl dobândească”, a mai adăugat psihologul.

22/08/2013

Cum vindeci teama de doctor a copilului
• Una dintre cele mai des întâlnite probleme pe care le întâmpină tinerii părinţi este teama de doctor a micuţilor * Cum refuzul de a merge la cabinetului medical nu este, însă, o soluţie, iată câteva sfaturi prin care vă puteţi convinge copilul că o astfel de vizită este doar în beneficiul lui
________________________________________
Mai întâi de toate trebuie spus că frica este un mecanism de apărare, de supravieţuire, ce apare ca răspuns la o ameninţare, reală sau închipuită. Atunci când sentimentul de frică atinge o intensitate foarte mare, devine persistent şi iraţional, el poartă numele de fobie. Iatrofobia, aşa cm se numeşte frica intensă de a merge la medic, cauzează o reacţie puternică în rândul celor afectaţi. Deşi iatrofobia afectează foarte mulţi oameni, ea este mai des întâlnită în rândul copiilor.
Cum se manifestă
"Cele mai cunoscute simptome în iatrofobie sunt senzaţia de sufocare, transpiraţia excesivă, greaţa, tahicardia (bătăile accelerate ale inimii) şi dificultatea de a gândi şi a vorbi clar. Iatrofobia se declanşează în faţa oricărei persoane cu autoritate medicală, fie că este vorba de un control de rutină, de punerea unui diagnostic, de prescrierea unei reţete sau de programarea unei intervenţii chirurgicale", explică psihologul clinician şi psihoterapeutul Carmen Rusu.
Nu este obligatoriu ca toate simptomele descrise mai sus să apară. De fapt, pentru majoritatea persoanelor, frica de medic are o intensitate moderată, fiind mai degrabă resimţită ca un disconfort. Printre cauzele apariţiei iatrofobiei, cele mai des întâlnite sunt legate de o experienţă traumatizantă din copilărie, legată de vizita la medic. Însă cea care stârneşte cele mai mari temeri este eventualitatea apropierii unei intervenţii chirurgicale.
Pregătiţi-l înainte de a merge la medic!
În cazul copiilor, este normal ca aceştia să devină agitaţi când se trezesc într-o cameră străină, unde sunt înconjuraţi de persoane necunoscute care folosesc obiecte ciudate. În plus, dacă i s-a spus că doctorul îi va face o injecţie atunci când greşeşte, este foarte probabil să nu se oprească din plâns pe tot parcursul consultaţiei. Puteţi evita asta, transformând totul într-o joacă din care amândoi aveţi de câştigat.
"Cel mai bine este să-i spunem copilului cu câteva zile înainte că va merge la medic şi să îi explicăm cât mai pe înţelesul lui ce se va întâmpla în timpul vizitei. Informaţiile le puteţi obţine dintr-o carte de biologie din care să-i arătaţi poze ale corpului uman. Apoi, povestiţi-i cm doctorul îi va asculta bătăile inimii sau îi va căuta "monstruleţii" denumiţi virusuri. Totodată, este important să-i daţi exemple de alţi copii, prieteni cu care se joacă frecvent, care au fost la doctor şi nu numai că nu li s-a întâmplat nimic rău, dar au şi aflat multe lucruri interesante", adaugă specialistul citat.
Recomandări pentru părinţi
1. Fiţi alături de copii. Folosiţi orice îl linişteşte: povestiţi, mângâiaţi, cântaţi bebeluşului, dar daţi-i voie să-şi exprime şi supărarea. Nu o să dureze o veşnicie.
2. Copiii pot avea sentimente de vinovăţie dacă sunt bolnavi. Asiguraţi-i că nu e vina lor şi că de aceea există doctori care să-i ajute.
3. Încercaţi jocuri de rol pentru copiii speriaţi de doctor. Jucaţi-vă cu copiii, arătându-le exact cm vor fi examinaţi (puteţi folosi şi jucării) şi lăsaţi-i şi pe ei să vă examineze, dovedindu-le că şi ei au controlul situaţiei.
4. Dacă le e frică sau ruşine explicaţi-le că astfel de sentimente sunt absolut normale.
5. Respectaţi-i intimitatea: dacă e vorba de un adolescent, întrebaţi-l dacă doreşte să intraţi cu el/ea în cabinet.
6. Pe cât posibil, fiţi informat despre ce se întâmplă la doctor, despre medic şi despre tratament.
7. Nu ameninţaţi cu doctorul. Boala nu e niciodată pedeapsă.

22/08/2013

Facebook - motiv de divorţ
• Psihologul Carmen Rusu susţine că ştie cinci cupluri care anul acesta au ajuns să se despartă cu acte în regulă din cauza hoinărelii printre prietenii virtuali * Nu este recomandat ca minorii să aibă pagină
________________________________________
Reţelele de socializare sunt din ce în ce mai folosite de către persoanele de toate vârstele şi de categoriile sociale. Mulţi şi-au făcut un obicei să verifice pagina la intervale scurte de timp deoarece, spun psihologii, încet, încet se renunţă la viaţa socială, în favoarea celei virtuale. Faptul că primim tot mai multe cereri de prietenie sau că primim comentarii pozitive la fotografii sau activităţi ne face să ne simţim importanţi şi să devenim dependenţi de acest sistem.
Viaţa e în altă parte
Pentru a vedea ce caută cu adevărat oamenii la aceste reţele de socializare şi care sunt pericolele care îi pasc pe copii în spatele paginilor prietenilor, am vorbit cu psihologul Carmen Rusu. ”Reţeaua de socializare Facebook e cel mai des folosită, a devenit o problemă serioasă pentru mulţi în momentul în care ei îşi expun întreaga viaţă în mediul virtual. Ele nu sunt un lucru rău, dar depinde cm le folosim. Cei mai mulţi le utilizează pentru a evidenţia aspecte din viaţa lor, neglijând o mare parte din cea de zi cu zi”, explică psihologul Carmen Rusu. Tot aceasta a mai adăugat că atunci când unii oameni vizualizează fotografiile prietenilor în care aceştia sunt fericiţi şi zâmbesc, comparându-le cu ceea ce se întâmplă în viaţa lor, mare parte dintre ei sunt dezamăgiţi, trişti sau pesimişti. De asemenea, mulţi cărora li s-a respins cererea de prietenie au sentimentul că sunt excluşi din lumea reală. La polul opus, cei care primesc mai multe cereri pot deveni mai încrezători în propria imagine, cel puţin pentru o perioadă scurtă de timp.
Cât de nociv poate fi?
”În America, într-un divorţ din cinci este citat Facebook drept motivul principal al despărţirii. Iar în Japonia, un copil a murit de foame pentru că părinţii n-au mai ieşit de pe site să-l hrănească. Deşi la noi nu s-a ajuns la excese de acest gen, de la începutul anului şi până în prezent am întâlnit cinci cupluri care aveau ca motiv principal al divorţului această reţea de socializare: ei expuneau detalii intime pe acea pagină. Nu-şi mai fac timp unul de celălalt, dar au timp să posteze pe Internet momente din viaţă”, spune psihologul.
Un pericol pentru copii
”Consider că minorii nu ar trebui să aibă o pagină de Facebook. Aceştia sunt curioşi, pot fi tentaţi să accepte prietenia unor necunoscuţi sau să dea clic pe linkuri periculoase. Părinţii au un rol foarte important aici şi trebuie să ia deciziile potrivite pentru copiii lor. Adresa de acasă, numele şcolii la care învaţă, numărul de telefon sau vârsta nu trebuie făcute publice. Ei pot fi păcăliţi cu uşurinţă, iar informaţiile dezvăluite îi pot pune în pericol pe ei sau familia lor”, mai spune Carmen Rusu.
Păreri împărţite
Pentru a vedea ce cred unii părinţi despre aceste site-uri de socializare, am vorbit cu două mame, ale căror păreri sunt împărţite. Gabriela Bălănică are o fetiţă de 10 ani şi spune că deocamdată nu are nevoie de o pagină de Facebook: „Crinei nu i-am făcut cont pentru că eu consider că e prea devreme. Începând cu vârsta de 16 ani ar trebui să aibă pentru că, altfel poate fi periculos”, ne explică aceasta. „Vorbeşte cu colegii, postează fotografii şi se mai joacă uneori. Nu stau întotdeauna lângă ea, dar sunt convinsă că discută doar cu prietenii. Nu îl văd drept un lucru periculos, dacă ea ştie că nu trebuie să vorbească cu necunoscuţi”, ne spune Elena Dogaru, mama unei fete de 12 ani.

20/08/2013

SIGMUND FREUD MUSEUM - VINENA

01/08/2013

„Îngeri cu aripile frânte”
Autor: Cristina S. Carp
Publicat Marți, 11 Mai 2010
* Interviu cu Carmen Rusu, psiholog specialist - psihologie clinică *

- Ce este autismul? Deseori, familiile copiilor abia diagnosticaţi nu ştiu despre ce este vorba.

- Copiii cu autism nu suferă de o boală psihică, aşa cm mulţi sunt tentaţi să creadă. Cauzele nu au fost stabilite definitiv, se consideră că ar fi vorba de disfuncţionalităţi la nivelul sistemului nervos central sau defecţiuni genetice, mutaţii cu efecte majore la nivelul creierului.

Ceea ce se ştie este că autismul este o tulburare severă de dezvoltare de natură neurobiologică care afectează abilitatea de comunicare (copilul având un limbaj sărac şi cel mai adesea de tip ecolalic, adică repetă cuvinte, propoziţii auzite, fără să le înţeleagă sensul), de socializare.

Copiii care primesc un astfel de diagnostic pot avea comportamente stereotipe, manifestări restrictive, o funcţionare anormală a jocului, lipsa empatiei, adică a răspunsului, înţelegerii emoţiilor celorlalţi, nu pot stabili contact vizual, plâng sau râd fără motiv, nu conştientizează pericolele, au reacţii anormale la sunete puternice (bormaşină, aspirator).

Ei nu suportă schimbările din rutina zilnică, au dezvoltare motorie întârziată, pot învăţa mai greu modul de utilizare a furculiţei şi a linguriţei, de a merge pe bicicletă sau cm să prindă o minge, pot avea un mers ciudat, iar scrisul de mână este frecvent deficitar.

Deoarece nu există nimic anormal cu privire la partea fizică a unui copil diagnosticat cu autism şi deoarece copiii se dezvoltă fiecare în felul său, tulburarea poate fi greu de recunoscut la o vârstă fragedă. Şi nu toţi copiii cu autism prezintă întreg pachetul de caracteristici al acestei tulburări.

- Ce au special persoanele cu această tulburare?

- În primul rând, copilul cu autism este special pentru că ii solicită extrem de mult pe cei care îl înconjoară. El necesită o atenţie deosebită şi stabilirea de scopuri şi obiective mici, urmărite minuţios, pas cu pas.

În al doilea rând, sunt copii deosebit de sensibili, numiţi deseori „îngerii cu aripile frânte”. Mulţi dintre ei prezintă abilităţi impresionante, însă, din păcate, sistemul din România nu permite decât într-o măsură infimă găsirea şi, mai ales, dezvoltarea acestora.

Până la urmă, e un alt fel de normalitate. Dacă am privi aşa starea lor şi i-am ajuta să se integreze, cu siguranţă le-ar veni mult mai uşor.

Societatea încă pune la zid, etichetează, judecă, arată cu degetul şi, astfel, devin marginalizaţi şi rămân în tulburarea lor, mai trişti, fără un acces ca toţi ceilalţi la facilităţile unei societăţi.

- Autismul nu se vindecă, dar poate fi „modelat”. Cum?

- Această afecţiune durează toată viaţa, dar tratamentul neuropsihiatric şi terapiile psihologice, de tip comportamental, pot aduce o ameliorare semnificativă în viaţa persoanelor cu autism.

Diagnosticarea din timp şi tratamentul adecvat si personalizat ar putea duce la creşterea numărului de persoane cu autism care să fie capabile sa trăiască independent, odată ajunse la maturitate.

Cele mai cunoscute terapii sunt Metoda TEACCH (Tratamentul şi educarea Copiilor cu Autism şi alte Tulburări de Comunicare Asemănătoare), ABA (Analiza Comportamentală Aplicată), PECS (Sistemul de comunicare prin schimb de imagini), terapia educaţională integrată (structurată pe patru arii de dezvoltare).

- Cât ar trebui să dureze terapia?

- Dacă intervenţia este timpurie (la 2-3 ani) şi susţinută, persoanele afectate de autism vor putea să se autosprijine, să urmeze o şcoală, să muncească, să aibă o familie, să se integreze în societate.

Dacă nu, simptomele autismului se agravează cu timpul, cei afectaţi îşi pierd treptat toate abilităţile, pot deveni violenţi şi autoagresivi şi, de cele mai multe ori, ajung să fie instituţionalizaţi. Durata terapiei este variabilă de la un copil la altul, de la 3 la 5 ani şi poate continua chiar mai mult.

- Dar referitor la costuri?

- Costurile variază în funcţie de terapie, de câţi specialişti sunt implicaţi în terapie, număr de şedinţe, ore / zi etc.

- Este o metodă mai răspândită în România?

- Cea mai răspândită la ora actuală în România rămâne ABA, însă în majoritatea ţărilor se practică foarte mult TEACCH, PECS, metode de învăţământ şi terapie cu rezultate foarte bune.

Tipuri de autism

Există mai multe afecţiuni din spectrul autist, despre care ne-a vorbit tot psihologul Carmen Rusu.

„Chiar dacă denumirile diferă, caracteristicile sunt aproape comune, cu diferenţierile de rigoare. Se vorbeşte despre autism tipic sau clasic, autism infantil, autism atipic, sindrom Asperger, sindromul Rett”.

„Autismul atipic este grefat de obicei pe un re**rd mintal de diverse grade, întâlnit la vârstă mică”.

„Autismul tipic apare la vârsta de doi-trei ani, în care copiii sunt inteligenţi, dar se caracterizează prin tulburări de comunicare cu ceilalţi, printr-un tip de discontact afectiv şi social, vorbesc adeseori la persoana a III-a singular, imită sau vorbesc ilogic şi sunt frecvente particularităţi de mişcare: stereotipii sau acţiuni ilogice”.

„Sindromul Rett debutează între 7-24 de luni, după o dezvoltare normală, urmată de pierderea abilităţilor motorii şi a vorbirii, asociată cu încetinirea creşterii perimetrului cranian”.

„Boala evoluează cu degradare progresivă, astfel că în perioada de adolescenţă apar atrofii spinale cu inabilităţi motorii severe, crize epileptice şi handicap mental sever”.

„Sindromul Asperger presupune existenţa unor anomalii în domeniul relaţiilor sociale, dar cu nivel intelectual bun şi păstrarea capacităţii de comunicare verbală normală”.

„Comportamentul general are caracter stereotip, restrictiv, iar în perioada timpurie a adolescenţei îmbracă forma unor comportamente psihotice”.

* * *

Carte de vizită: psiholog format în Iaşi

Carmen Rusu este psiholog specialist - psihologie clinică, atestat de Colegiul Psihologilor din România, cu experienţă de 10 ani în activitatea cu copiii cu Cerinţe Educative Speciale (CES - autism, sindrom Down, ADHD etc.), experienţă dobândită în învăţământul special şi în cel de masă.

Psihologul, format la Universitatea Iaşi, a urmat, în Marea Britanie, un curs despre problematica autismului.

Are un cabinet pentru copiii cu CES şi intenţionează să deschidă o asociaţie locală avand ca obiect de activitate educaţia pentru acest segment de tineri.

25/07/2013