27/01/2024
Hangița și șnurul de matase - O metafora terapeutica ce si-a propus creșterea stimei de sine, relații interpersonale îmbunătățite, latura motivaționala îmbunătățita precum si imaginea despre viitorul persoanei din terapie și rezolvarea traumelor din trecut.
Construcția metaforei a fost judecata încercând respectarea conceptului lui J. A. Malarewicz, ce evidențiază importanța metaforelor, și etapele ce trebuie urmate pentru obținerea unei povești eficiente:
A fost odată ca niciodată, pe vremea când caii mâncau jăratec și nechezau abur fierbinte iar puricii se potcoveau la fierar cu potcoave grele de otel și tot săreau pana în înaltul cerului pe nori cei de plumb, ca nu-i poveste sa nu aibă adevăr asa cm nu-i foc fără fum și bordei fără opaiț, într-un sat nu departe de ținuturile noastre, la o răspântie de drumuri, un han unde trăgeau călătorii osteniți, deopotriva cu sătenii, după munca câmpului.
Și era mandra hangița și din cuvinte meșteșugita ca se dusese vorba peste șapte vai și șapte dealuri de agerimea mintii ei și de focul mocnit din priviri. Ca nu era om cu care sa nu împartă o poveste în timp ce ii turna în carafa vin de cel mai negru, fiecăruia ii asculta năcazul și apoi îl îndruma cu o vorba buna, încât, toți cei ce-i treceau pragul prinseră a avea mare drag de ea și de ințelepciunea ei. Și pe măsura sufletului, ii era și trupul, subțirel și strâns la mijloc, în cingătoare argintie de unde se înfoia cameșa alba ca spuma laptelui cu mâneci largi de sub care mâinile sale vrednice ca niște aluaturi fine trudeau cu iscusință la treburile bărbătești ale hanului, iar târziu, noaptea-n cântec de greier și la războiul de țesut din odaia sa.
Cum vorba zboară mai repede ca ciulinii rostogoliți în vânt, uite asa, din gura în gura au ajuns poveștile și la urechea boierului care pe loc își tocmi un plan de însurătoare, căci, sorocul ii venise demult, dar nu era fata de măritat sa nu ii găsească pricina, ba ca nu știe a aduce apa de la fântâna sau a întoarce fusul, ba ca e cheltuitoare cu sulimeneli și haine de matase.
Nici nu mai statu mult pe gânduri ca și puse un vornicel sa o aducă la moșie, iar de cm o văzu venind se și puse în drum ca pomana țiganului, frecându-și palmele de mulțumire ca în sfârșit își găsise femeie pe măsura, căci, vorba ceia: “Cel flămând se visează mâncând!”
Dar vezi bine ca ca ce ți-e scris, în frunte ți-e pus, nici hangița nu-i fusese ursita din rânduiala ci mai degrabă luata cu de-a sila. Temându-se ca sa nu-i cada cu tronc vreunui argat și sa nu se împotrivească sau sa fuga cu vreo sluga, boierul puse sa se pregătească odaia din turn, în care își ținea odoarele de preț și o fereca acolo după o ușa cu trei rânduri de lacate, căci la suflet boierul avea oglindă mică, dar de văzut se vedea de-a-întregul în ea. După rugăminți fierbinți puse de-i aduse din hanul ei războiul de țesut și fire de matase. Amar de vreme statu acolo hangița noastră țesând și plângând, căci boierul nu se îndupleca a-i da drumul decât pentru treburile casei: sa facă curat în odăi, sa crape lemnele de foc și sa deie de mâncare la orătănii, iar apoi, de cm aducea și apa de la fântâna din ograda o încuia iară. Îndată ce soarele dădea sa coboare după dealuri, tânăra femeia lucra și plângea la războiul ei de țesut căci lemnul strâmb te necăjește și omul prost te-îmbătrânește. Lacrimile ei se împleteau cu firul de matase făcându-l borangic subțire de argint, însa, agera la minte cm era și curajoasa din fire, în loc sa facă haine și așternuturi, în tot timpul asta împleti șnur gros de matase cu câte un nod pentru fiecare an, iar când îl dovedi pe al șaselea deja văzu ca ii era deajuns cât sa coboare prin fereastra iatacului. Într-o noapte își înfrânse frica și când simți ca toți în jur dorm somn greu, se cațără din vârful podului și cobori din nod în nod pana jos lângă prispa. Acolo, cauta doua cremene pe care le scapără și dete foc șnurului ca unui fitil care urca mocnind înapoi, în odaia unde fusese închisa. Asa fugi, în tălpile, goale prin gradina boierului și nici orătăniile nu o simțiră și nici câinii nu o lătrară căci o știau de stăpâna și de cea care le umplea strachina.
Nu se opri decât după miriște, în vârful dealului, de unde vedea vălvătaia ce cuprinse întregul conac și pe toți cei de acolo alergând în toiul nopții sa umple ciubere din fântâna și sa arunce peste foc. Boierul, în straie de somn, cu scufia căzuta pe o parte își smulgea parul din cap suduind argații și blestemând zilele plin de necaz cm vedea ca i se duce căciula pe apă. Iar sătenii cu toții priveau de peste gard grămădiți ca babele la praznic.
Niciodată nu simți mai mare ușurare viteaza hangiță ca în acea seara, când, dete uitării și ascunse în scrum toate caznele la care fusese supusa și toate minciunile în care trăise. Făcu o cruce mare și spuse “Cele rele să se spele, cele bune să se-adune”, apoi mulțămi Domnului ca a ținut-o sănătoasă și la minte întreagă plecând în cea mai mare graba către hanul ei de la răscruce. Nici nu pot sa spun cata bucurie și câte lacrimi de fericire se varsara acolo când, obișnuiții locului o văzură din nou, căci nimeni nu o dăduse uitări, și tot sperau ca într-o buna zi se va întoarce sa le toarne din nou vinul din ulcioare de lut și sa ii asculte poveștile pline de har.
Și în ziua de azi or mai petrece și s-or bucura cu toții dacă or mai trai, ca doar n-are să-i ia boierul roatele de la sanie, iar petitorii, coada or face la poarta hanului, doar doar s-o învrednici frumoasa hangiță cu fota în fir de borangic și mâneci suflecate sa le dea prilej de cununie.
