02/12/2024
"Se spune că fiecare copil are nevoie de un părinte care să-i fie oglindă, care să-i valideze emoțiile, care să-l ghideze cu iubire.
Dar ce se întâmplă când această figură de siguranță nu există? Sau, mai rău, atunci când părintele își aduce propriile traume în relația cu copilul?
Devii un orfan emoțional, purtând un dor aprig după ceva ce nu ai cunoscut niciodată cu adevărat. Această absență se manifestă în moduri subtile și adesea trece neobservată de cei din jur. Este un zâmbet forțat în fața oglinzii, o nevoie constantă de a fi acceptat, un efort nesfârșit de a demonstra că ești destul de bun. Încet-încet, înveți să-ți construiești propria carapace, să acoperi rănile cu promisiuni false că, poate, într-o zi, vei fi întreg.
❤️🩹 Trauma complexă nu este un eveniment unic, ci o succesiune de răni mici, repetitive. Sunt momentele în care simți că strigi în van după ajutor, dar nimeni nu vine. Sunt clipele în care, copil fiind, înveți că e mai sigur să te ascunzi decât să ceri, devenind un maestru al supraviețuirii tăcute: un copil care zâmbește la exterior, dar este împietrit pe dinăuntru.
Trauma complexă este că te obligă să devii adult prea devreme: înveți să citești stările celor din jur și să anticipezi orice schimbare de ton sau de privire.
Această hipervigilență devine o armură invizibilă, un mecanism de supraviețuire pe care îl dezvolți instinctiv. Ești mereu în alertă, analizând subtilități pe care alții nici nu le observă — o sprânceană ridicată, un oftat abia perceptibil, o pauză prea lungă între cuvinte. În timp, această hipervigilență se transformă într-un mod de a fi.
Ca orfan emoțional, din cauza absenței constante a grijii, iubirii și validării emoționale în copilărie, poți dezvolta un sentiment profund de abandon și nesiguranță. Chiar dacă părinții biologici au fost prezenți fizic, lipsa empatiei, respingerea emoțională, formele de abuz, comportamentul critic sau neglijența au lăsat urme adânci în sufletul tău.
E greu să construiești relații apropiate când ai învățat, conștient sau subtil, că apropierea poate fi periculoasă. Poate părea mai sigur să eviți complet intimitatea, să păstrezi o distanță care te protejează de riscul de a fi rănit din nou. Alteori, te agăți disperat de oameni, căutând validare și afecțiune cu care să umpli acel gol interior ce pare de neacoperit. Această oscilație între a ține pe cineva la distanță și a-l sufoca cu nevoile tale emoționale poate face ca relațiile să devină instabile și obositoare.
💝 Recuperarea din această stare nu este simplă. Implică să înveți din nou să fii vulnerabil, să recunoști că nu trebuie să fii mereu cel care repară lucrurile. Implică să înțelegi că nu ești responsabil pentru emoțiile altora și că ai dreptul să te pui pe primul loc. Este un proces lent, dar esențial, de a-ți da voie să simți, să greșești, să te bucuri fără să te temi de consecințe. În esență, este despre a-ți revendica dreptul la a fi om, în toată imperfecțiunea și frumusețea acestui fapt.
Și tu ai dreptul să simți, să te conectezi cu oamenii din jur fără teama că apropierea te va răni. Există și pentru tine opțiunea de a avea relații autentice, reale, în care nu mai trebuie să te ascunzi sau să pari perfect. Învață să ai încredere în tine și în ceilalți."
https://ancapavel.substack.com/p/orfanii-emotional?r=1m226&utm_medium=ios&triedRedirect=true&fbclid=PAY2xjawG5illleHRuA2FlbQIxMAABpqDB9w8dJJ1WuNL7HLbCCIr5b65uRYDoZVnhhPb0c8CI4Cvu_XfR8NdawA_aem_61Hd1PmDBijxh3ORfRBPDA
Sursa imaginii: pinterest.com
