Psiholog Diana Chiriluc

26/11/2025

16/11/2025

Natura are felul ei simplu de a ne vindeca, fără explicații, fără efort, fără să ceară nimic.

Unele momente cer liniște, nu soluții.
Sunt clipe în care te așezi lângă tine și lași lumea să rămână afară pentru puțin timp. În tăcerea asta se simte mai clar ce e important și ce poate să aștepte.

Nu e grabă, nu e presiune…. doar lași liniștea să-ți amintească ce contează pentru tine, nu pentru restul lumii.

26/10/2025

Uneori, iubirea se sfârșește.

Nu pentru că n-a fost reală, ci pentru că a venit doar ca să te învețe ceva important.
Și rămâi obosit și pierdut între amintiri, cu inima care încă bate pentru o poveste care s-a terminat.

Și tot ce vrei e să nu mai doară.

Când pierzi pe cineva, primul impuls e să umpli golul. Să aduci repede pe altcineva acolo, să reiei ritmul, să nu mai simți frigul.
Dar durerea are nevoie de un anotimp al ei.
Ca toamna.

Toamna, copacii nu se tem că rămân fără frunze. Ei nu grăbesc primăvara. Nu caută alte frunze în locul celor pierdute.
Se lasă goi. Se lasă văzuți în vulnerabilitatea lor.
Știu că e parte din ciclu. Că, pentru a renaște, trebuie mai întâi să lase tot ce nu mai are viață să cadă.

Așa e și cu inima.
După o despărțire, ai nevoie de iarna ta.
De liniștea aceea care pare pustiu, dar care, de fapt, e vindecare.
Ai nevoie să te cunoști din nou fără cine ai fost „cu celălalt”.
Să te aduni, să respiri, să înveți cine ești acum.

Primăvara vine oricum.
Și da, frunzele se vor întoarce dar nu aceleași.
Vor fi noi, vii, hrănite dintr-un alt adevăr, crescut dintr-un sol care a știut ce înseamnă pierderea.

Nu te grăbi.
Lasă toamna să-și facă treaba. 🍂

25/10/2025

#❤

17/10/2025

12/10/2025

05/10/2025

Un cuplu sănătos nu se măsoară în cât de mult stăm împreună, ci în cât de liberi ne simțim alături unul de altul. #❤︎

02/10/2025

30/09/2025

Părinții noștri n-au trăit. Au supraviețuit.

Și când supraviețuiești, nu mai ai timp de iubire. Ai timp doar de muncă, de griji, de a pune pâine pe masă și un acoperiș deasupra capului.
Așa am ajuns să credem că acoperișul este iubire. Că o farfurie plină este iubire. Dar nu e. Sunt doar nevoi împlinite.

Iubirea este altceva. Iubirea se arată. Se simte. Nu prin lucruri, ci prin gesturi, prin atenție, prin prezență. Atunci când copilul nu simte iubirea, crește cu goluri. Iar mai târziu încearcă să le umple cu relații ratate, cu muncă fără oprire, cu sacrificii inutile, uneori chiar cu durere. Pentru că golul de iubire doare și caută orice să fie acoperit.


Nu căuta vinovați. Părinții noștri au făcut ce au știut, din supraviețuire. Ei n-au avut timp să-și pună întrebări, n-au avut loc să-și privească rănile, să se întrebe ce simt. Tot ce conta era să existe mâine.

Noi însă am prins alte vremuri. Ei au crescut în lipsuri, în comunism, unde trebuia să muncești și să taci.
Emoțiile nu se discutau, rănile se ascundeau.

Azi avem mai multă libertate și acces la informații. Putem înțelege emoțiile, putem învăța iubirea pe care ei n-au știut s-o arate.

Pentru că la finalul vieții, copiii noștri nu-și vor aminti câte sacrificii am făcut.
Își vor aminti doar cm i-am ținut în brațe, cm i-am ascultat, cm i-am iubit…❤️

26/09/2025

Uneori uităm că a asculta nu înseamnă a avea imediat un răspuns pregătit.
Adevărata ascultare e atunci când îi lăsăm celuilalt spațiu să se simtă înțeles și acceptat.
De multe ori, asta valorează mai mult decât orice sfat.

07/09/2025

De multe ori credem că vindecarea înseamnă să uităm. Să ștergem tot ce a fost, să ascundem, să fugim. Dar adevărul e altul. Ideea nu e să uiți. Ideea e să-ți amintești fără să doară.

Pentru că atunci când îți amintești și nu mai simți durere, înseamnă că rana s-a închis. Înseamnă că nu mai ești prizonierul trecutului tău. Înseamnă că ai transformat suferința în lecție și ai câștigat putere din ceea ce altădată te frângea.

Să uiți înseamnă să negi. Dar să-ți amintești fără să doară… asta înseamnă libertate.

01/09/2025

Toamna ne învață despre curajul de a lăsa lucrurile să plece.

Frunzele nu cad pentru că vor să plece, ci pentru că le-a venit timpul. Arborele nu se agață de ele, nu le reproșează, nu le întreabă de ce. Le lasă să-și urmeze drumul, știind că primăvara va aduce altele noi.

Uneori, și noi avem nevoie să facem același lucru. Să lăsăm în urmă ceea ce ne apasă, relații care și-au spus povestea, gânduri care nu ne mai folosesc, așteptări care ne țin pe loc.
Nu e ușor să lași lucrurile să plece. Dar poate că nu trebuie să fie ușor. Poate că e suficient să fie adevărat.

Iar dacă acum simți că nu poți să renunți, e și asta în regulă. Fiecare are anotimpul lui. Și nimic nu cade înainte să-i vină timpul. 🍁