22/11/2025
"PSIHOPATIA – Anatomia unei minți fără empatie
Neurobiologie, genetică, comportament și de ce relațiile cu psihopații sunt devastatoare pentru psihicul uman
Psihopatia este una dintre cele mai fascinante și, în același timp, cele mai periculoase configurații psihologice cunoscute de știință. Nu vorbim despre un caracter „rău” sau despre un om traumatizat care s-a înrăit pe parcurs, ci despre o structură afectivă și cognitivă profund diferită, stabilă, cu rădăcini în neurobiologie și genetică.
În populația generală, aproximativ unul din o sută de oameni prezintă trăsături psihopatice clare. E o proporție mică, dar suficient de mare pentru ca fiecare dintre noi să fi întâlnit unul: în relații, la muncă, în biserică, în mediul spiritual, în politică sau chiar în zona terapeutică. În penitenciare, procentul sare vertiginos, ajungând la o pătrime din totalul infractorilor. Paradoxal însă, un alt procent ridicat se regăsește la polul opus: în funcții de conducere, în business, în zone de putere simbolică sau de autoritate spirituală, acolo unde masca poate fi purtată impecabil.
Psihopații nu simt empatia în sensul în care o simte restul lumii. Pentru ei, emoțiile celorlalți sunt semne pe o hartă, nu trăiri reale. Când cineva suferă, psihopatul analizează situația, nu empatizează. Creierul său funcționează diferit: amigdala, centrul emoțiilor primare, este hipoactivă; cortexul prefrontal, responsabil de moralitate și inhibiție, răspunde slab; conexiunile între aceste două sisteme sunt precar dezvoltate. Răspunsul la frică este diminuat, cel la recompensă este exagerat. Când majoritatea oamenilor se opresc în fața unei pedepse, psihopatul merge mai departe, pentru că sistemul său nervos nu reacționează la consecințe la fel ca al nostru.
De aceea psihopatul nu învață din greșeli. Nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu are mecanismul intern care să transforme greșeala în lecție. Nu simte remușcare. Nu simte rușine. Singurele lucruri care îl opresc sunt consecințele externe: legea, expunerea, pierderea avantajului.
De unde vine această structură? Din interior. Psihopatia are o componentă genetică puternică, estimată între 40 și 60%. Copiii care vor deveni psihopați se remarcă încă din primii ani: nu reacționează la frică, nu dezvoltă atașamente calde, pot minți fluent la vârste la care alții nici nu înțeleg conceptul, pot prezenta cruzimi reci sau un soi de detașare care sperie. Traumele nu transformă un copil normal într-un psihopat, dar pot amplifica predispoziția acolo unde ea există deja. Mediul nu creează psihopatia; doar o scoate la suprafață sau o închide temporar sub o mască socială.
Această mască este unul dintre cele mai periculoase elemente. Psihopații pot fi fermecători în mod impresionant. Au un talent special de a analiza oamenii, emoțiile lor, vulnerabilitățile lor. Nu simt emoțiile, dar le înțeleg ca instrumente. Iar acolo unde un om rănit iubește confuz, un psihopat doar imită iubirea pentru a obține ce își dorește. La început, fascinează. Atinge exact locurile sensibile: nevoia de validare, de apartenență, de sens, de romantism, de spiritualitate. De aceea femeile empatice cad cel mai ușor. Ele simt profund, iar psihopatul joacă profund. Ele iartă, iar el exploatează. Ele speră, iar el transformă speranța în metodă de control.
Contrar miturilor, psihopatul nu se vindecă niciodată. Nu există terapie care să dezvolte empatia într-un creier care nu o poate produce. Nu există iubire care să trezească o zonă neurobiologică absentă. Nu există sacrificiu care să-l „îndrepte”. Terapia în multe cazuri îi face doar mai abili, pentru că învață limbajul emoțional pe care îl pot simula mai bine.
Relațiile cu psihopați sunt letale psihic tocmai din acest motiv: ele nu sunt relații, ci sisteme de exploatare emoțională. Psihopatul nu are o viață interioară vulnerabilă, nu se rupe când este părăsit, nu plânge din iubire. Suferința este unilaterală. Singurul lucru la care reacționează este pierderea controlului sau pierderea imaginii sale. Acolo devine periculos sau agresiv.
În ultimii ani, psihopatul „spiritual” a devenit un fenomen. Nu pentru că spiritualitatea ar atrage răul, ci pentru că este un teritoriu fără limite, fără reglementări, fără criterii profesionale. Acolo unde oamenii cred, speră, se vulnerabilizează, unde femeile vin cu rănile lor, unde oamenii au nevoie de sens – acolo psihopatul intră cu ușurință. Poartă haine albe, vorbește blând, folosește cuvinte ca „vindecare”, „energie”, „sacralitate”, „ghidare”. Dar dedesubt se află aceeași structură rece: exploatarea vulnerabilității pentru control, sexualitate, bani, statut sau hrană narcisică.
Psihopații nu se pot iubi între ei. Nu pot iubi pe nimeni. Tot ce pot face este să se atașeze de utilitatea celuilalt: cine îi validează, cine îi ascultă, cine îi admiră, cine le oferă statut, cine îi protejează de expunere. Pentru restul lumii, relațiile înseamnă conexiune. Pentru ei, relațiile sunt infrastructuri.
Ce trebuie făcut în fața unui psihopat? Nimic care să aibă legătură cu vindecarea lui, pentru că ea nu există. Singurul lucru posibil este protecția ta: distanță, limite, contact minim, consecințe, sprijin extern, lege. Psihopatul nu poate fi reeducat. Poate fi doar oprit.
Aceasta este realitatea crudă, dar eliberatoare:
psihopatul nu este un suflet rătăcit, ci un sistem afectiv incomplet.
Cei care nu îl recunosc, îl hrănesc.
Cei care încearcă să-l vindece, se pierd.
Cei care îl înțeleg, se salvează."
Carmen Grigoraș Nițescu
Psiholog clinician, psihoterapeut
