Psihoterapeut Corina Ungureanu

28/04/2026

Unde se ascund emoțiile când nu le mai simțim

Uneori spui: nu simt nimic. Și poate chiar așa pare. Mintea e clară, funcționezi, îți faci treaba. Dar undeva în interior există o distanță față de tine.
Deconectarea de la emoții nu apare din senin. De multe ori este un mod prin care am învățat să facem față. Când emoțiile au fost prea intense, prea „singure„ sau prea greu de dus, corpul a găsit o soluție: a micșorat volumul.

Problema este că emoțiile nu dispar. În terapie când spunem „hai să vedem unde simți asta în corp”, nu căutăm explicații. Căutăm contact. Poate emoția stă ca o presiune în piept. Poate ca un nod în gât. Poate ca o tensiune constantă în umeri sau stomac.
Conștientizarea corporală poate fi un prim pas de reconectare cu noi înșine:
• Unde simt asta acum
• Ce formă are senzația
• Este caldă sau rece
• Se mișcă sau stă pe loc

Nu forțăm nimic. Nu analizăm. Stăm cu deconectarea. Pentru multe persoane acesta este un moment delicat. Pentru prima dată nu mai fug, nu mai explic, nu mai raționalizez. Sunt cu mine, așa cm sunt acum.
Corpul nu cere soluții - cere prezență. Când începem să simțim unde este emoția, începem să îi recunoaștem existența. Iar o emoție recunoscută devine mai ușor de dus. Mai puțin copleșitoare. Mai puțin singură.

Reconectarea nu este un gest spectaculos. Este un act mic, repetat, de întoarcere spre tine.

21/04/2026

Sunt momente în care funcționezi bine în toate rolurile tale, dar când te oprești puțin apare o întrebare incomodă: „Cine sunt eu dincolo de ceea ce fac pentru alții?”
Dacă te regăsești aici, e un semn că mult timp te-ai adaptat, ai fost atent(ă), responsabil(ă), dar nu prea ai mai fost atent(ă) la tine.

Iată 3 semne frecvente că identitatea ta personală a rămas pe plan secund și cm te pot ajuta reflecția și journaling-ul.

1. Te definești mai mult prin ce faci decât prin ce simți
Când te prezinți vorbești despre muncă, familie, responsabilități. Îți e greu să spui ce îți place, ce contează pentru tine acum, ce te pasionează.
Journaling-ul ajută prin întrebări simple:
– Ce mă interesează în perioada asta?
– Ce mă obosește?
– Ce mi-ar plăcea să fie diferit?
Scrisul ajută să ai acces la tine, nu la roluri.

2. Îți adaptezi des comportamentul ca să nu deranjezi
Observi că spui „e ok” când nu e ok sau că îți ajustezi reacțiile ca să păstrezi armonia. În timp nu mai știi ce e autentic și ce e adaptare din ceea ce faci.
Reflecția scrisă te ajută să separi:
– Ce am simțit cu adevărat?
– Ce am exprimat?
– Ce aș fi avut nevoie să spun?

3. Ai senzația de gol când rămâi singur(ă) cu tine
Nu e plictiseală, ci lipsa contactului cu lumea ta interioară.
Journalingul regulat, chiar 5–10 minute pe zi, reconstruiește această legătură. Nu vei obține răspunsuri rapide, ci continuitate și claritate.

Identitatea nu se găsește brusc, se reconstruiește prin momente repetate de contact cu tine.

16/04/2026

Despre nevoi relaționale

Suntem ființe relaționale. Oricât am vrea să credem altceva, viața noastră se construiește din legături. Ne naștem dintr-o relație, creștem în relații și ne formăm prin felul în care ceilalți ne-au privit, ne-au ținut, ne-au înțeles sau nu.

Putem să ne păcălim că nu avem nevoie de nimeni.
Putem spune că „suntem bine singuri”.
Dar în profunzime, fiecare dintre noi tânjește după același lucru:
să fie văzut(ă), simțit(ă), primit(ă) exact așa cm este.

Ceea ce diferă este felul în care ne raportăm la propriile nevoi — și asta depinde mult de ceea am învățat despre „a avea nevoie” de-a lungul vieții.
Dacă am crescut într-un mediu în care nevoile noastre erau rușinate sau respinse, începem să le ascundem. Le numim „slăbiciuni”, „dependențe” sau „drame”. Ne convingem că a fi autonom înseamnă a nu cere nimic.
Dar adevărata autonomie nu înseamnă să nu ai nevoie, ci să știi cm să exprimi o nevoie fără frică și fără rușine.

În munca mea terapeutică, am văzut de atâtea ori cm vindecarea începe atunci când cineva are curajul să spună simplu: „Am nevoie de tine”, dar și cât de greu și riscant este asta.
A avea nevoi nu ne face slabi. Ne face vii. Ne face capabili să ne conectăm, să iubim, să ne atașăm sănătos. Poate cea mai mare dovadă de putere emoțională este să recunoaștem cât de mult avem nevoie unii de alții.

Tu ce ai învățat despre a avea nevoie?
Că e rușinos? Sau că e omenesc?

14/04/2026

Când simți că nu mai ai energie, dar continui din inerție

Epuizarea emoțională nu se vindecă prin weekenduri libere sau un concediu pe an.
Se vindecă prin ritualuri mici zilnice care te reconectează cu tine. Pentru că adevărata oboseală nu vine doar din prea multă muncă, ci din prea puțină prezență cu tine.

Când trăiești mereu în viteză, corpul intră în modul de supraviețuire. Funcționezi, nu trăiești. Iar emoțiile, chiar și cele frumoase, ajung să treacă pe lângă tine.

Ritualurile zilnice de reîncărcare sunt antidotul acestei stări.
Sunt pauze intenționate în care alegi să te întorci la tine, chiar și pentru câteva minute.
Simple, dar constante:
– O respirație lentă înainte de a începe ziua.
– O cafea băută în liniște, fără ecran.
– O plimbare scurtă seara, doar pentru a simți aerul.
– Trei lucruri scrise pentru care simți recunoștință.
– O melodie ascultată cu tot corpul, nu doar cu urechile.

Ritualurile nu sunt un moft, sunt o formă de reglare.
Îți transmit: „Mă văd. Mă aud. Merit atenția mea.”

Dacă simți că ți-ai pierdut energia și nu mai știi cm să te regăsești, te pot ghida. Scrie-mi un mesaj privat — și haide să redăm vieții tale ritmul firesc al respirației și al grijii de sine.

12/04/2026

Sărbători cu liniște în interior.
Cu timp pentru noi și pentru cei dragi.

Foto: Jahanzeb Ahsan

09/04/2026

Despre cm se schimbă o relație când alegem să credem în intenția bună a celuilalt

Unul dintre cele mai simple, dar profunde lucruri care pot schimba o relație este să presupui că celălalt are o intenție pozitivă. Să alegi să pornești de la ideea că celălalt nu te atacă — ci încearcă la fel ca tine să se facă înțeles.
Asta nu e chiar ușor…

Însă când am început să aplicăm asta în relații totul se schimbă:
✅ S-a oprit jocul vinovăției. Începem să ne apropiem de neînțelegeri cu curiozitate, nu cu acuzații.
✅ Ne oferim unul altuia beneficiul îndoielii. Asta aduce mai multă răbdare și mai puțină frustrare în interacțiunile zilnice.
✅ Conversațiile au devenit mai blânde. Când pleci de la ideea că celălalt nu vrea să te rănească, ci să se conecteze, cuvintele vin dintr-un alt loc — din respect și din iubire.
✅ A devenit mai ușor să ne exprimăm. Când știi că ești întâmpinat cu încredere, nu cu judecată, se deschid porți spre o comunicare sinceră.

De ce funcționează asta?
Pentru că atunci când presupui intenție pozitivă, te muți din apărare în înțelegere. Nu-l mai tratezi pe partener ca pe un adversar, ci ca pe un coechipier.
Relația nu mai e despre cine are dreptate, ci despre cm putem fi împreună.
Și din acest loc, chiar și diferențele devin mai ușor de purtat — pentru că în spatele fiecărui cuvânt rămâne convingerea tăcută: „Ești de partea mea.”

Tu de unde pornești când celălalt greșește — din frică sau din încredere?

07/04/2026

Reglarea emoțiilor nu se învață într-o zi.

Nu e un exercițiu de voință și nici o listă de sfaturi „zen”. E o practică zilnică de grijă față de tine construită cu răbdare. Când treci prin furtuni emoționale, corpul tău are nevoie de un ghidaj constant — un set de repere care să te ajute să revii la echilibru atunci când te pierzi.

În terapie acest plan prinde contur prin înțelegerea tiparelor tale.
Cum reacționează corpul tău la stres?
Ce declanșează valurile emoționale?
Ce te ajută să te liniștești?
Împreună identificăm resursele care funcționează pentru tine, nu pentru „oricine”.
În loc să te pierzi știi că ai unde să te întorci și știi drumul înapoi.

Cum ar arăta o zi în care ai avea grijă de emoțiile tale cu aceeași blândețe cu care ai avea grijă de cineva drag?

02/04/2026

Despre cât de mult avem nevoie să încetinim în relații

Avem nevoie să încetinim ritmul în relații — de fapt în orice facem.
Adesea ne grăbim atât de mult, punem atât de multă presiune pe lucruri, încât nu le mai permitem să se întâmple. Nu mai creăm spațiul psihic în care să apară ceva diferit. Ne dorim, ne dorim, ne dorim — dar uneori asta e tot ce facem.
Nu avem încredere în viață că ne va da. Nu avem răbdare să facem munca. Nu știm să așteptăm.

Nu putem forța o floare să se deschidă.
Putem doar să-i oferim tot ce are nevoie și să așteptăm răbdători să ajungă la termen. Natura are ritmul ei.

Ne temem atât de mult de respingere, încât nu mai permitem iubirii să înflorească.
Maturitatea înseamnă răbdare. Înseamnă capacitatea de a sta cu instinctele și emoțiile noastre până se înmoaie, până pot fi modelate, cizelate, finisate.
Maturitatea înseamnă să avem încredere în natura lucrurilor și în munca noastră interioară. Iar asta vine cu timpul. Cu experiența.

Nu avem unde să ne grăbim. Totul este aici, în adâncurile acestui moment.
Dar depinde de noi cât de profund ne permitem să ajungem.

Tu unde simți că ai nevoie să încetinești ca să lași ceva să crească?

31/03/2026

Când te simți singur(ă) în mijlocul oamenilor

Golul interior nu înseamnă mereu singurătate. Uneori apare chiar printre oameni. În conversații politicoase, în zâmbete corecte, în relații care arată bine din afară.
Dar în interior e tăcere. O oboseală emoțională care spune: „Sunt aici, dar nimeni nu mă vede cu adevărat.”

Deconectarea emoțională se hrănește din perfecțiune.
Din încercarea de a fi „cum trebuie” ca să fii acceptat(ă).
Din nevoia de a fi mereu echilibrat(ă), drăguț(ă), competent(ă), pozitiv(ă).
Numai că perfecțiunea nu creează legături. Creează distanță.

Vindecarea începe atunci când cauți conexiune reală, nu imaginea perfectă.
Când îți permiți să spui „nu sunt bine” fără rușine.
Când alegi oameni care știu să rămână prezenți lângă durere, nu să o ascundă.
Când înțelegi că apropierea nu se naște din control, ci din vulnerabilitate.

Perfecțiunea nu aduce iubire. Doar maschează frica de respingere.
Adevărata conexiune e imperfectă, dar vie.
E locul unde nu mai trebuie să demonstrezi, ci doar să exiști. Și când te simți văzut(ă) așa cm ești, golul începe încet să se umple cu prezență, cu căldură, cu sens.

Ancore de reflecție:
– Cu cine pot fi eu, fără să joc un rol?
– Ce se întâmplă în mine când aleg autenticitatea, nu perfecțiunea?
– Ce fel de relații mă hrănesc, nu mă epuizează?

Totul începe mereu cu curajul de a fi tu.

26/03/2026

Am ascultat acest podcast cu Simona Herb și vreau să-l împărtășesc cu voi.

Deși titlul este despre dating, de fapt este despre relații… din perspectiva atașamentului (limbajul meu preferat).
M-au atins mai ales ideile despre cm social media și ecranele ne influențează așteptările în relații, despre cm ajungem uneori de la conectare… la a nu mai simți nimic pentru celălalt și despre cm gestionăm diferențele de viziune în cuplu.

Va las pe voi să-l descoperiți...

Cum arată relațiile în era digitală: cm ne afectează social media, aplicațiile de dating și ecranele capacitatea de a ne atașa? Simona Herb, trainer interna...

24/03/2026

Când nu știi ce urmează

Pentru cine trăiește cu anxietate relațională, incertitudinea e cel mai greu loc în care să stea.
„Nu știu ce gândește.”
„Nu știu dacă se va mai întoarce.”
„Nu știu unde sunt în relația asta.”

Mintea începe să caute certitudini: verifică, întreabă, presupune, analizează.
Dar de fapt toate aceste eforturi nu aduc siguranță. Doar o oboseală tăcută și o distanță tot mai mare față de tine.
Incertitudinea activează teama de abandon, dar și o lecție importantă: nu poți controla ceea ce nu e al tău.
Poți doar să-ți reglezi prezența.
Să te întorci la tine.
Să-ți amintești că și dacă nu știi, exiști.

În terapie lucrul cu incertitudinea începe prin a o tolera în doze mici.
Să stai cu nevoia de a ști, fără să o hrănești imediat.
Să observi ce se întâmplă în corp: inima care bate, respirația care se scurtează, gândurile care se agită.
Și să le aduci înapoi în prezent:
„Da, nu știu. Și e în regulă să nu știu acum.”
Asta înseamnă putere interioară – nu lipsa fricii, ci abilitatea de a o privi fără să te pierzi în ea.

Când înveți să stai cu incertitudinea, devii spațiul sigur în care trăiește răbdarea.
Și descoperi ceva surprinzător: nu lipsa de control e problema, ci frica de a fi cu tine în mijlocul necunoscutului.

Tu cm te simți când nu știi ce urmează?

19/03/2026

Despre cm ajungem să normalizăm durerea

„The boiling frog effect” este o metaforă simplă, dar puternică.
Spune că dacă pui o broască într-un vas cu apă rece și o încălzești treptat, ea nu va sări afară. Se va adapta la fiecare mică schimbare, până când temperatura îi va deveni fatală. Dacă însă ar fi aruncată direct în apă clocotită, ar sări imediat.

Aceasta este imaginea modului în care mulți dintre noi trăim relații, locuri de muncă sau situații care ne fac rău – puțin câte puțin.
Ne adaptăm la:
– ridicarea tonului „doar din când în când”
– reproșurile subtile care devin tot mai dese
– oboseala care pare „normală”
– golul dintr-o relație care „nu mai e cm era, dar nu e nici de plecat”
Ne obișnuim cu disconfortul până când nu-l mai simțim ca durere, ci ca viață de zi cu zi.

Dar adaptarea constantă la ceea ce ne rănește nu este reziliență – este amorțire. În timp pierdem sensibilitatea la propriile semnale de alarmă. Și când în sfârșit apa dă în clocot, nu mai avem energie să sărim.
Efectul broaștei clocotite apare oriunde ne pierdem limitele în numele „răbdării”, „iubirii” sau „responsabilității”. Ne spunem că „nu e chiar așa grav”, „poate se schimbă”, „poate exagerez”. Dar între „încă rezist” și „nu mai pot” e o linie subțire – și trecerea e adesea tăcută.

Apoi ne întrebăm:
Cum am ajuns aici?
Cum de am acceptat atât?
Cum de nu am văzut?