https://www.psihoterapeutcorinaungureanu.ro/

Psihoterapeut Corina Ungureanu, Iasi (2026)

03/02/2026

Când ești obosit(ă), dar nu știi cm să te oprești

Pentru mulți dintre noi, odihna nu este naturală.
Vine cu vină. O dovadă că „nu facem destul”.
Am fost învățați că valoarea vine din cât oferim, nu din cine suntem — și că relaxarea e un lux rezervat celor care „merită”.

Dar adevărul este că odihna nu e slăbiciune, ci o formă profundă de grijă de sine.
E momentul în care îți spui: „Și eu am nevoie de mine.”
Epuizarea emoțională nu apare doar din prea multe responsabilități, ci din prea puțină reîncărcare.
Din faptul că te pui mereu pe ultimul loc, că ignori semnalele corpului, că amâni pauza „până după ce termin tot”.
Doar că acel „tot” nu se termină niciodată.

A învăța să te odihnești înseamnă să-ți recunoști umanitatea.
Să accepți că nu trebuie să fii productiv(ă) ca să fii demn(ă) de iubire.
Să lași corpul să respire și mintea să tacă fără să-ți ceri scuze.

Câteva forme de odihnă autentică:
– O plimbare lentă, fără scop.
– O zi fără explicații sau planuri.
– O conversație cu cineva drag.
– Un moment în care doar respiri.

29/01/2026

Despre cât de greu este uneori să ne spunem nevoile

Unii dintre noi am învățat să nu spunem ce avem nevoie.
Ni s-a spus să nu fim „egoiste”, „dependente” sau „slabe”.
Dar a ști ce avem nevoie și a exprima asta este o capacitate esențială.
Este un semn că ne respectăm și ne iubim pe noi înșine.

Uneori nu spunem ce avem nevoie și devenim pline de resentimente
– că cei apropiați nu știu
– că nu ne văd
– că nu ne iubesc așa cm avem nevoie.

A ne exprima nevoile nu este același lucru cu a-l controla pe celălalt.
Nu ceri nimic de la nimeni.
Doar vorbești despre tine.
Despre lumea ta interioară.

Să învățăm să ne spunem nevoile într-o relație romantică (și nu numai) este deosebit de important.
Partenerul are nevoie de această informație pentru a ști cm să fie lângă tine.
Asta nu înseamnă că orice dorință va fi împlinită.
Înseamnă că celălalt va putea face tot ce îi stă în putere în acel moment, pentru a fi aproape de tine.
Celălalt nu poate ține cont de ceea ce simțim, dacă nu spunem.

27/01/2026

Când emoțiile celorlalți devin prea grele

Dacă ești genul de persoană care „simte tot”, probabil știi cm e să trăiești emoțiile altora mai intens decât pe ale tale.
Cineva e trist – și te întristezi și tu.
Cineva e nervos – și simți tensiunea în propriul corp.
Cineva te respinge – și te învinovățești, că „sigur ai greșit ceva”.

Asta nu e slăbiciune, e hiper-empatie.
O formă de sensibilitate crescută care te-a ajutat cândva să rămâi în siguranță.
Dar acum când ești adult(ă) te poate face să trăiești prin emoțiile celorlalți în loc să fii în contact cu tine.
Practica separării emoționale sănătoase nu înseamnă să devii rece sau indiferent(ă).
Înseamnă să înveți unde te termini tu și unde începe celălalt.
Să simți empatie, dar să alegi conștient cât rămâi acolo.
Să-ți spui: „Pot fi lângă tine, dar nu în locul tău.”

Separarea emoțională sănătoasă nu e distanță, ci înseamnă granițe.
Iar granițele nu îndepărtează oamenii, ci îi ajută să se apropie în mod real.

Afirmații terapeutice care pot fi de ajutor:
– Pot fi empatic(ă) fără să absorb durerea altora.
– Emoțiile celorlalți nu sunt responsabilitatea mea.
– Îmi respect spațiul interior și îl păstrez curat.

Dacă vrei să înveți cm să-ți păstrezi echilibrul emoțional fără să te deconectezi de oameni, scrie-mi un mesaj privat.
În terapie putem construi împreună acele granițe care aduc liniște, nu distanță.

22/01/2026

Despre nevoia de claritate și lipsa ei în procesul de schimbare

Încercăm să înțelegem și pentru confortul nostru adesea simplificăm prea mult lucrurile.
Mintea noastră vrea să înțeleagă — și asta e bine.
Dar e important să observăm cm obținem această înțelegere și ce lăsăm pe dinafară.

Uneori avem nevoie de simplu.
Uneori avem nevoie de distanță.
Uneori nu mai vedem pădurea din cauza copacilor:
ne uităm atât de mult la detalii încât pierdem din vedere ce este esențial.
Printre atâtea impresii, gânduri și emoții, nu mai știm ce contează cu adevărat.
Atunci ne ajută să ne întoarcem către noi.

Dar dacă fugim constant de complicat și de confuz, riscăm să ne învârtim în cerc.
Viața este complicată.
Alegerile sunt dificile.
Și tocmai acolo se află frumusețea și capacitatea noastră de schimbare.

Când ne lărgim perspectiva și începem să vedem lucruri pe care nu le vedeam, este firesc să apară confuzia.
Creierul se reorganizează, se adaptează la o nouă realitate.
Asta ia timp.

Ai răbdare cu tine.
Confuzia este uneori un semn de transformare.
Încercarea de a scăpa rapid de ea poate opri exact schimbarea care încearcă să apară.
Vechiul nostru eu caută confortul familiarului, al „știutului”, dar schimbarea are propriile ei reguli.

Este acest dans între aproape și departe care ne creează înțelegerea.

Tu unde simți, în acest moment al vieții tale, că te grăbești să ai claritate în loc să lași confuzia să-și facă treaba?

20/01/2026

Când emoțiile te copleșesc și ai nevoie să te întorci la tine

Sunt momente în care emoțiile par prea mari pentru a fi simțite.
Inima bate repede, stomacul se strânge, mintea se umple de gânduri care nu se mai opresc.
E ca și cm tot corpul intră în alertă și nu mai știi cm să revii în prezent.

Reglarea emoțională nu înseamnă să oprești furtuna, ci să găsești un punct de ancoră în mijlocul ei.
Atunci când te simți copleșit(ă), primul pas nu este să „gândești pozitiv”, ci să te întorci în corp.

Ancorarea corporală și respirația conștientă sunt cele mai simple și mai profunde instrumente pentru asta.
Îți oferă un loc sigur, aici și acum, atunci când totul pare prea mult.

Încearcă un exercițiu scurt:
– Pune o mână pe piept și una pe abdomen.
– Inspiră lent pe nas, până numeri la patru.
– Ține aerul o clipă, apoi expiră ușor pe gură.
– Simte podeaua sub picioare, spatele sprijinit de scaun, aerul care te atinge.

Respirația te readuce în prezent.
Contactul cu corpul tău îți amintește că ești aici, că ești în siguranță, că emoția va trece.

15/01/2026

Despre bărbați și povara invizibilă a puterii

Trăim într-o lume care le cere bărbaților să fie puternici, dar nu sinceri.
Curajoși, dar nu vulnerabili.
Stabili, dar nu autentici.

De mici, mulți bărbați aud aceleași mesaje:
„Fii tare.”
„Nu plânge.”
„Rezolvă.”
„Controlează.”
„Fii bărbat adevărat.”

Iar în spatele acestor cuvinte aparent inocente se adună o tăcere care doare.
O tăcere în care frica, nesiguranța, rușinea și neputința devin dușmani interni, nu emoții de înțeles.

În terapiile mele cu bărbați, văd des aceeași luptă tăcută.
Nu cu lumea, ci cu ei înșiși.
Mulți nu sunt reci din natură, ci obosiți de a se lupta cu ei înșiși.
Lumea le-a spus că valoarea lor stă în performanță, forță și control.
Că slăbiciunea e un pericol.
Că sensibilitatea e o rușine.

Așa au învățat să-și poarte rănile ca pe medalii.
Să fie eficienți, dar deconectați.
Să aibă succes, dar să nu mai știe cine sunt.

Sub imaginea bărbatului „puternic” se ascund adesea:
– o oboseală cronică de a fi mereu cel care reușește
– o tristețe nevorbită
– o furie care nu-și găsește locul
– o dorință tăcută de a fi văzut și înțeles

Adevărata forță nu înseamnă să lupți cu tine,
ci să te întâlnești cu tine — fără agende ascunse.
Să-ți privești fricile fără rușine.
Să recunoști ce te doare.
Să dai voie emoțiilor să existe fără să-ți amenințe demnitatea.

Un bărbat care își cunoaște vulnerabilitatea devine, paradoxal, mai stabil.
Mai prezent. Mai capabil să iubească, să se conecteze, să rămână.
Pentru că se teme mai puțin.
Pentru că are mai puțină nevoie să se protejeze.
Și atunci, paradoxal, poate să protejeze cu adevărat.

Pentru că intimitatea reală nu se construiește prin putere, ci prin prezență.
Vindecarea masculină nu înseamnă să renunți la forță, ci să înveți s-o lași să conviețuiască cu blândețea, cu frica, cu dorința, cu umanul din tine.
Acolo începe adevărata maturitate: nu în perfecțiune, ci în integrare.

13/01/2026

Când corpul tău e acolo, dar tu nu mai ești cu el

Sunt momente în care viața se trăiește „din cap”.
Gândești, analizezi, planifici. Funcționezi perfect. Dar nu mai simți.
Nici bucurie, nici tristețe, nici dor. Doar o tăcere grea, ca un zid între tine și lume.

Asta e detașarea emoțională — o formă de protecție.
Când ai simțit prea mult, corpul a învățat să se închidă ca să te protejeze.
Dar acolo sub stratul de gheață încă e viață. Corpul nu te-a părăsit. Așteaptă doar să-l chemi înapoi.

Reconectarea nu se face prin gânduri. Se face prin senzații.
Respirația lentă care îți amintește că ești aici.
Mișcarea care aduce din nou energie în mușchi și spațiu în tine.
Atingerea — o mână pe inimă, pe abdomen, o îmbrățișare caldă — care spune: „Trăiesc. Sunt aici.”

Poți începe simplu:
– Inspiră adânc și observă aerul cm intră și iese.
– Fă o plimbare scurtă, atent(ă) la pas, la mirosuri, la sunete.
– Pune o melodie blândă și mișcă-te liber, fără scop.

Reconectarea la corp e începutul reconectării la tine.
Nu trebuie să simți totul dintr-odată.
Doar să fii prezent(ă) cu ceea ce este acum — o respirație, un gest, o atingere.

Întrebare pentru tine:
Când a fost ultima dată când ai simțit cu adevărat că ești în corpul tău, nu doar în capul tău?

08/01/2026

Răspunsul de „adaptare” (fawning)
Nu e despre a fi bun. E despre a fi în siguranță.

Creierul nostru are patru răspunsuri automate la pericol:
🧠 atac
🧠 evitare
🧠 îngheț
🧠 și supunere/adaptare

Mecanismul de adaptare este modul în care sistemul nervos a învățat să supraviețuiască în contexte dificile sau abuzive.
Se traduce prin tendința de a face pe plac celorlalți, de a te micșora în relații, de a fi „omul bun” cu prețul ignorării propriilor nevoi.

Înseamnă:
– evitarea conflictelor cu orice preț
– frica de a spune „nu”
– asumarea excesivă a vinovăției
– hipervigilență față de stările și emoțiile celorlalți
– reprimarea furiei
– cereri automate de iertare
– sacrificarea nevoilor proprii doar pentru a păstra conexiunea

Cândva acest mecanism te-a ajutat să rămâi în siguranță.
Astăzi însă te poate face să te pierzi pe tine.
Pentru că nu e doar despre a face pe plac, ci despre o ruptură între cine ești și felul în care te raportezi la ceilalți.
Iar vindecarea nu înseamnă doar să schimbi comportamentele, ci să aduci conștiență în relațiile tale — pentru că acest tip de răspuns este adesea menținut, chiar recompensat de ceilalți.

Tu când ai învățat că e mai sigur să fii pe plac celorlalți decât să fii tu?

06/01/2026

Cum se simte când înveți să-ți spui „E ok, sunt aici cu mine”

Când trăiești cu frica de a fi abandonat(ă), orice distanță – reală sau imaginară – doare.
Poate că nu ți s-a spus niciodată că e în regulă să simți, că emoțiile tale contează, că nu trebuie să te schimbi ca să fii iubit(ă). Așa ai învățat să cauți validare în afară: în mesaje, în reacții, în semne de siguranță care nu țin niciodată suficient.

Adevărata siguranță începe cu felul în care alegi să te tratezi în momentele în care te simți mic(ă), singur(ă) sau nesigur(ă).
Auto-validarea înseamnă să-ți spui:
„Da, e firesc să mă doară.”
„E normal să-mi fie teamă.”
„Simt asta pentru că odată am fost singur(ă) și m-a durut.”
Nu e o frază magică, ci o reparație emoțională – o formă de a-ți oferi tu însuți(ăți) ceea ce n-ai primit cândva.

O clientă mi-a spus: „Am început să-mi vorbesc cm i-aș vorbi unei prietene. Prima dată am plâns. Încet am început să simt că am cu adevărat pe cineva lângă mine – pe mine.”

Când înveți să te validezi, corpul se relaxează. Nu mai aștepți confirmarea din afară ca să te simți în siguranță.
Relațiile nu mai devin examene zilnice de iubire, ci spații de întâlnire între doi oameni deja întregi.

Afirmații terapeutice:
– Emoțiile mele sunt valide, chiar dacă alții nu le înțeleg.
– Nu am nevoie să fiu perfect(ă) ca să merit iubire.
– Pot fi sprijinul meu atunci când lumea pare nesigură.

Când a fost ultima dată când ți-ai spus cu blândețe: „E ok. Ce simt are sens.”?

01/01/2026

Valoarea ta nu depinde de capacitatea altcuiva de a te vedea

Merită să-ți amintești asta ca pe un medicament zilnic.
Ceea ce ești — unic(ă), irepetabil(ă), demn(ă) de iubire — nu are nicio legătură cu abilitatea cuiva de a te vedea așa.

Ca oameni, ne construim identitatea prin ochii celorlalți.
„Știu că sunt amuzant(ă) pentru că oamenii râd la glumele mele.”
Primim feedback, îl internalizăm și el devine parte din cine (credem că) suntem.

Problema apare atunci când INcapacitatea altora de a fi prezenți, constanți sau empatici începe să pară o măsură a propriei noastre valori.
Când eram copii, nu puteam raționaliza absența, lipsa de atenție sau de răspuns emoțional din partea celor care trebuiau să aibă grijă de noi.
Așa am învățat să compensăm, să ne adaptăm, să supraviețuim.
Aceste mecanisme poartă mai târziu numele de stiluri/strategii de atașament.

Pe măsură ce creștem, adăugăm povești care să umple golul lăsat de absența celorlalți:
„Dacă aș fi fost iubit(ă), oamenii ar fi rămas.”
„Dacă aș fi fost suficient(ă), ar fi avut grijă de mine.”
„Dacă aș fi fost mai bun(ă), mai interesant(ă), mai valoros(oasă), m-ar fi ales.”
Tragedia este că aceste povești devin convingeri, iar convingerile devin identitate.

Dar adevărul este altul:
felul în care ceilalți se retrag, se închid, se blochează emoțional sau nu pot fi acolo pentru tine nu spune nimic despre valoarea ta.

Ce parte din tine mai crede și azi că lipsa celuilalt înseamnă că nu meriți iubirea?

31/12/2025

Nu trebuie să devii altcineva la început de an

Nu ai nevoie de o nouă versiune a ta.
Ai nevoie de spațiu pentru cea care ești deja.

Poate anul trecut a fost plin.
Cu momente de bucurie, dar și cu oboseală, pierderi, tăceri.
Și poate nu simți acum nevoia să începi nimic nou.
Ci doar să respiri, să te aduni, să te așezi.

Nu forța „schimbarea”.
Uneori, cel mai sănătos început este o pauză.
Să stai cu tine fără vină.
Să-ți asculți corpul, să alegi mai puțin, dar mai adevărat.

Lasă 2026 să nu fie despre ambiție, ci despre prezență.
Despre viața trăită, nu demonstrată.

Să-ți fie anul acesta blând.
Cu spațiu, cu sens,
și cu curajul de a fi așa cm ești.

Corina

Foto: Cristian Escobar

30/12/2025

Când ai obosit să fii bine pentru toată lumea

Pentru mulți dintre noi, grija pentru ceilalți a devenit o a doua natură.
Simți imediat când cineva e trist, tensionat, supărat.
Și fără să-ți ceară nimeni încerci să-l liniștești, să rezolvi, să explici, să faci pace, să dai soluții.

Dar în timp înveți pe pielea ta că a simți totul pentru ceilalți înseamnă să nu mai simți nimic pentru tine.
Ajungi să trăiești cu o vină constantă — că n-ai făcut destul, că nu ești destul de bun(ă), că ai rănit pe cineva doar pentru că ai spus „nu”.

Adevărul este că empatia nu înseamnă salvare.
Empatia adevărată înseamnă prezență, nu soluții.
Să poți fi acolo, cu celălalt, fără să-i porți povara.
Să spui: „Te aud. Îți e greu.” — fără să încerci să repari.

În terapie, lucrul cu această dinamică înseamnă să înveți să fii martor empatic, nu salvator.
Un martor empatic oferă spațiu, încredere și siguranță.
Un salvator preia controlul - din iubire, dar și din frică — frica de disconfortul propriu.

O clientă mi-a spus: „Când am învățat să nu mai dau sfaturi și doar să ascult, m-am simțit mai liberă. Nu mai duc lumea pe umerii mei.”
Pentru că empatia autentică nu te epuizează, ci te conectează.

Afirmații terapeutice:
– Pot fi prezent(ă) lângă durerea altcuiva fără să o preiau.
– Nu sunt responsabil(ă) pentru emoțiile celorlalți.
– Compasiunea mea nu înseamnă sacrificiu.

Și o întrebare pentru tine:
Când asculți pe cineva drag ești acolo ca martor sau ca salvator?

Psihoterapeut Corina Ungureanu

03/02/2026

29/01/2026

27/01/2026

22/01/2026

20/01/2026

15/01/2026

13/01/2026

08/01/2026

06/01/2026

01/01/2026

31/12/2025

30/12/2025

Address

Telephone

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category