29/08/2025
Uhhh. Cum a fost această săptămână pentru mine?
Absolut copleșitoare. Mi-am dorit această mutare la Iași, dar asta nu înseamnă că îmi e ușor să mă despart de tot ce am construit aici, în micul cabinet de la marginea Bucureștiului.
Aventura mea în zona capitalei a început acum 9 ani. Denisa vorbise cu șefa ei despre mine. Veneam la masterul de Logopedie și câștigam și-un mic bănuț. Apoi m-a prezentat Georgianei ( Georgiana Beatrice Anghel ). Ea mi-a dat mână liberă și atunci am înflorit. Căutam activități pe internet, îmi cream diverse materiale de lucru, jocuri pentru a-i stimula pe limbaj pe copilași. Și a venit momentul să renunț la primul job, pentru a lucra mai mult la al doilea. Doar că ... uneori socoteala de acasă nu e la fel cu cea din târg. Mi-am dat demisia de la primul job și a doua zi am aflat că eram însărcinată. Prima dată am plâns de teamă că nu mă va mai angaja Georgiana. Dar ea e om cu frică de Dumnezeu și nu m-a lăsat. M-a angajat, așa cm discutasem. Mereu îi voi fi recunoscătoare căci știu că nu sunt mulți oameni pe acest pământ care ar fi făcut asta. În următoarele 6 luni am muncit cât am putut de mult, uneori plecând de acasă la 7:00 și întorcându-mă la 20:00. Și am făcut-o cu tot dragul căci munceam într-un centru unde mă simțeam valorizată și unde simțeam că trebuie să dau tot ce am mai bun pentru a răsplăti faptul că nu mi-au închis ușa. Mulțumesc și fetelor din centru care m-au îmbrățișat cu toată căldura lor zi de zi! Vă am în suflet! ❤️
Apoi am născut. Nu după mult timp a venit cea de-a doua sarcină. Apoi... venea momentul reîntoarcerii în câmpul muncii. Deveneam tot mai stresată la gândul că am 2 copii mici pe care îi voi vedea maxim jumătate de oră înainte de plecare și 2-3 ore poate înainte de a-i pune la somn. Mă gândeam într-una cm mă voi descurca cu gătitul, cu gândurile ce nu-mi vor da pace în primele luni departe de ei, cu remușcarea că 3 ore le petrec doar pe drum.
Aruncasem o pastilă cu deschiderea unui cabinet individual, dar nu credeam că pot, că voi reuși.
"Eu nu pot... nu știu suficient de multe. Cine să vină la mine?". O multitudine de astfel de gânduri limitative îmi treceau prin minte zi de zi.
"Nu-s pregătită. Ce va gândi șefa mea despre mine? Nu mă știe nimeni. N-are cm să meargă."
Soțul meu mă încuraja și-mi spunea că nu-i așa, că știe că pot, că nu am învațat degeaba, că el mă susține. Prietena mea, Denisa, insista că va fi bine. Familia și prietenii aveau aceleași cuvinte de încurajare. Niciunul n-a zis că va fi ușor și, Slavă Domnului că nu au zis asta pentru că altfel nu cred să fi reușit să strecor printre acele gânduri la un moment dat și întrebări precum "Și dacă va fi bine?", "Dacă într-adevăr e bine ce fac?", "Dacă îmi lipsește doar încrederea în mine?".
Ușor, ușor am început să sper, să visez. Nu-mi spunea nimeni că nu merită să încerc. Și-am încercat. Am avut inima cât un purice când am decis să o sun pe Georgiana să o anunț că nu mă mai văd pierzând 3 ore pe zi pe drum până și de la serviciu și că nu plec la altcineva, ci încerc să îmi deschid eu cabinet. Știu că nu era vestea ce o aștepta și că probabil i-am încurcat niște planuri.
Apoi am început să-mi conturez un plan.
Mi-am zis: "Mare-i Dumnezeu!". Am prăjiturit ca să strâng bani pentru chirie.
Am găsit spațiul, l-am amenajat cm am putut mai bine atunci, am deschis această pagină și am așteptat. Am primit prima programare. Cât de stângace am mai fost la prima evaluare în spațiul meu! Cât m-am chinuit să nu mă trădeze emoțiile! Ceva bun trebuie să fi fost căci mama s-a decis pe loc să-l aducă, l-a și programat și se vedea o speranță cred că de ambele părți. Am plecat parcă zburând spre casă. Depășisem primul hop.
De aici drumul meu a fost unul în creștere, unul în care am muncit și în care am văzut rezultatele ce le speram. A fost ușor? Sigur că nu. Apar tot felul de situații: copii care te lovesc, copii care te îmbrățișează; copii care urlă (nu doar țipă) că nu le dai o jucărie anume, copii care îți zâmbesc la fiecare minut; copii care te ascultă și copii care te ignoră; copii care vorbesc și copii care doar își doresc asta, dar nu au găsit portița spre a reuși; copii cu ochișori veseli, dar și copii cu ochișori triști; copii buni cu toții! Iar pe lângă ei: părinți relaxați, părinți speriați; părinți neserioși, părinți implicați; părinți care mint, părinți care povestesc și cele mai mici detalii ale unor situații; părinți care te sună să-și ceară scuze, părinți care se fac că plouă; părinți care fac temele, părinți care nu, dar spun că au lucrat; părinți care te anunță verbal că nu mai pot veni și părinți care aleg mai degrabă să lase un mesaj; părinți care se agață de orice fir pentru a spera și părinți care nu cred ceea ce le spui; părinți care te roagă să le faci loc și părinți care uită să vină la programare; părinți care te întreabă "cum a fost?" și părinți care spun "ne vedem marți. La revedere!"; părinți care înțeleg că suntem o echipă și părinți care nu au timp pentru asta; părinți care îți ajung la inimă și părinți care așteaptă pentru a găsi drumul spre ea.
Și e perfect normal să fie așa! În orice domeniu se împart oamenii, în orice domeniu!
Pe de altă parte, nici eu nu am pretenția să fiu pe placul tuturor. Nu am atins sigur standardele multor părinți. Nu am fost poate potrivită fiecărui copil. Și asta e normal. La început nu știam asta, nu îmi iertam multe. Pe parcurs însă am înțeles mai bine. Am acceptat multe până într-un punct când am învățat să mă valorizez mai mult. Am început să pun condiții și unii nu au văzut cu ochi buni cuvintele mele. Dar...
Andreea de azi știe că nu e vina ei dacă un părinte decide subit să nu mai aducă la terapie copilul.
Andreea de azi știe că orice om învață și că e nevoie de timp pentru a reuși să citească/să înțeleagă un copil.
Andreea de azi are mai multă încredere și chiar dacă emoțiile mutării și-au făcut loc în inima ei, ea a învățat să le gestioneze și să lase loc gândurilor pozitive.
Andreea de azi speră multe! Speră că a adus o schimbare în viețile celor cu care a lucrat!
Speră că nu a trecut timpul degeaba pe lângă ea. Speră că a crescut nu doar în ani, ci și în experiență și cunoștințe.
Andreea de azi speră că cei ce au încurajat-o sunt mândri de realizările ei.
Am venit în București acum 10 ani și acum plec, dar nu regret NIMIC!
Mulțumesc tuturor pentru fiecare interacțiune! Doar așa am crescut în adevăratul sens al cuvântului.
Părinților care și-au adus copilașii la mine le mulțumesc că mi-au încredințat o parte din sufletul lor. Fiecare copil mi-a lăsat o amprentă în inimă și mi-a dăruit lecții prețioase despre iubire, răbdare, bucurie.
Chiar dacă drumurile noastre se despart acum, amintirile, legăturile și tot ce am construit împreună rămân cu mine. Vă port pe toți în suflet și sper ca, într-o zi, să ne reîntâlnim cu bucurie!
Vă doresc sănătate și împlinire!
ȘI VĂ AȘTEPT LA IAȘI! 🫶
Cu toată inima, vă îmbrățișez!
Andreea, de la Logopedie cu veselie ☀️
