Cabinet individual de psihologie Roxana Rașcov

20/10/2024

Gânduri despre re-construire
(4 minute de citire)

În articolul trecut am vorbit despre încheierea sănătoasă a relațiilor. Sunt situații în care cei doi decid să meargă pe drumuri separate și există moduri sănătoase de a face ruptura. Astăzi voi vorbi despre alegerea variantei opuse: continuarea sănătoasă a relațiilor. Cum să le reconstruim astfel încât ele să devină mai puternice și mai satisfăcătoare decât înainte?
După ce a avut loc împăcarea și cele două părți vor să continue drumul împreună, mai este ceva care i-ar putea împiedica să aibă o relație împlinitoare? Cu siguranță vor mai fi încă multe provocări și angajamentul ferm de a lupta pentru relație este doar un pas pe acest drum nou.
Prima greșeală pe care am observat-o este așteptarea ca lucrurile să fie la fel ca înainte. De cele mai multe ori, în funcție de profunzimea rănii, asta nu se va întâmpla. Dacă luăm cazul extrem al unei căsnicii care a fost afectată de adulter, aș asemăna rana aceasta cu amputarea piciorului. Viața după o asemenea operație, chiar făcută cu succes, de cel mai bun medic din domeniu, nu poate fi la fel ca înainte. Pacientul va trebui să dezvolte noi metode de adaptare, să capete abilități noi care să compenseze pierderea. Știu că ilustrația este îngrozitor de dureroasă, dar există viață și după o astfel de operație, viață care, paradoxal poate fi mai plină de bucurie și satisfacție decât cea dinainte. Pentru asta stau mărturie miile de oameni fericiți deși sunt condamnați de un scaun cu rotile și miile de oameni bogați și întregi care se sinucid.
Așadar, relația va continua altfel, dar focusul partenerilor trebuie să fie pe ce putem face încă, ce noi abilități putem dezvolta, ce domenii noi putem explora în loc să privească în urmă la ce au pierdut și nu mai pot face.
Un alt obstacol dificil este adaptarea la vulnerabilitatea cu care a rămas celălalt. Deși în marea majoritate a cazurilor, ambele părți au partea lor de responsabilitate, de dragul simplității, voi privi la rolul victimei și al celui care a greșit.
Cel din urmă este înclinat să-i amintească celuilalt că trecutul e trecut și nu mai vrea să vorbească despre el. "Dacă spui m-ai iertat, de ce nu poți trece pur și simplu peste asta, cât va mai dura să uiți?" sau " de ce mai suferi și te întristezi dacă m-ai iertat cu adevărat?"
Iertarea este o decizie rațională, dar inima se aliniază mai greu și grăbirea procesului nu îl ajută pe cel rănit. E un proces care necesită răbdare din partea ambilor și multă blândețe și smerenie din partea celui care a produs rana. Sensibilitatea și dificultatea de a avea din nou încredere e o consecință la care trebuie să adapteze cu noi modalități de relaționare.
Pe de altă parte, victima poate îngreuna acest proces, conștient sau inconștient, prin folosirea suferinței proprii ca instrument de manipulare emoțională a celuilalt. O atitudine precum: " îmi ești dator până la moarte pentru că te-am iertat" sau " fiindcă tu ai greșit așa de mult, am și eu libertatea să greșesc în alte feluri", nu va face decât să erodeze relația in loc să o zidească. Cel rănit e în pericol să se atașeze de suferința lui și astfel să se pună în centrul preocupărilor sale cu prețul neglijării nevoilor celuilalt. Reamintirea în permanență de greșeală și urmările ei poate face din vinovăție o povară atât de copleșitoare încât vinovatul să își dorească să evadeze din relație sau chiar din viața asta, în cazuri extreme.
Ambii parteneri trebuie să fie conștienți de vulnerabilitatea celuilalt și să se concentreze pe ce pot face să se protejeze și să se zidească reciproc.
Un ultim lucru pe care doresc să îl amintesc printre obstacole este tendința de a parcurge drumul reabilitării singuri. " Nu ne spălăm rufele în public" este un principiu pe care l-am auzit de multe ori. Din nefericire, înțelegerea lui greșită poate duce la izolare și prin urmare la deconectarea de resursele absolut necesare care se găsesc în cadrul unei comunități. Cred că este foarte important să parcurgem drumul reabilitării împreună cu alte persoane de încredere, mature care ne pot susține și ne pot ajuta cu o perspectivă obiectivă când va fi nevoie. Sunt foarte mulți cei care au trecut prin valea despărțirii înainte de noi și care au ieșit victorioși. Ar fi neînțelept să nu învățăm din experiența lor.
Nu toate cazurile sunt atât de dramatice dar cu siguranță fiecare din noi are nevoie să crească în dragoste și grijă față de cei cu care alegem să împărtășim viața aceasta presărată cu "gropi" și "bolovani" emoționali. Vă doresc așadar o săptămână plină de blândețe și dedicare pentru zidirea tuturor relațiilor voastre! 😊

14/10/2024

Gânduri despre despărțire
( 6 minute de citire)

Eclesiastul 3:1, 6 NTR
Pentru toate există o vreme și orice lucru de sub ceruri își are timpul său:
un timp pentru a căuta și un timp pentru a pierde; un timp pentru a păstra și un timp pentru a arunca;

Așa cm am promis, în acest articol voi aborda subiectul despărțirii - un deznodământ prea des ales pentru relațiile noastre. Dacă 50% din căsniciile oficiate se încheie cu un divorț, conform statisticilor, oare ce procent din relațiile noastre "neoficiale " se încheie cu o despărțire? O căsnicie presupune o investiție uriașă din punct de vedere emoțional, social, financiar și nu numai. Divorțul de asemenea are multe costuri pe termen scurt și lung. Dacă oamenii sunt gata să renunțe într-un procent atât de ridicat la ceva ce au clădit investind atât de multă energie, oare ce șanse mai au relațiile care nu sunt protejate de alte obligații sau angajamente reciproce?
Sunt înclinată să cred că cei care au căsnicii trainice vor avea și cu alți oameni relații reușite iar cei care se află într-o relație de cuplu dificilă, pot identifica în jurul lor multe alte relații fisurate sau frânte. "Reciproca" teoremei de mai sus e valabilă în egală măsură: cei care pot avea relații stabile cu prietenii lor, pe perioade mai mari de timp au mai multe șanse să aibă o căsnicie împlinitoare decât cei care renunță ușor la prieteni și cunoștințe. De ce cred asta? Pentru că, așa cm am spus într-o postare mai veche, cred în principiul "cum faci un lucru, le faci pe toate" ( găsiți aici articolul respectiv https://www.facebook.com/share/p/E9DNTq9UxAJenvGz/). Dorința de împăcare și de restaurare a relației se manifestă în orice context - începând de la vânzătoarea care ți-a dat restul greșit, pe care o vezi poate o singură dată în viață și până la părinții cu care ai o legătură indestructibilă din momentul concepției și până la moartea proprie.
Cum arată așadar o despărțire problematică? Dacă ar fi să asemănăm despărțirile noastre cu niște răni fizice, în funcție de profunzimea relației, de gradul de vulnerabilitate la care au ajuns ambele persoane, rănile sufletești vor fi mai profunde sau mai superficiale.
Un model de despărțire problematică este cea care apare la primele zgârieturi. Celălalt mi-a greșit, mă doare, nu vreau să sufăr așa că trec mă departe la următoarea relație. Din nefericire, noi oamenii suntem foarte colțuroși și sensibili în același timp: rănim ușor și suntem ușor de rănit. Șlefuirea colțurilor se poate face doar în timp, în prezența unei persoane dispuse să ierte, să ne acorde a noua șansă și să ne ajute să devenim ființe umane mai bune. Cineva care renunță la relație la primele semne de suferință nu va ajunge să cunoască bucuriile unei relații profunde, care a rezistat furtunilor inerente vieții ci va avea doar relații superficiale.
Un mit pe care îl întâlnesc des în rândul celor care renunță ușor este "mitul persoanelor predestinate să fie împreună". Undeva acolo, în lumea largă este cineva care se potrivește la fix cu mine și misiunea mea este să "încerc" mai multe prietenii până când voi găsi persoana respectivă. Oamenii nu sunt entități fixe ci se află într-o continuă schimbare iar compatibilitatea nu este ceva ce există înainte de a ne cunoaște, e ceva ce se construiește împreună.
Un alt model de despărțire este înstrăinarea - este despărțirea sufletelor aflate în corpuri care sunt in continuare alături. Persoanele au motive care îi țin pe același drum (copii, afacerea, biserică, etc) dar îi dăruiesc celuilalt acces doar la o mică parte din ființa lor pentru că nu vor să mai fie vulnerabili în locuri în care au fost răniți în trecut. Nu este cea mai rea opțiune, mai ales în relații temporare sau care privesc doar domenii specifice. În relația de căsnicie însă sau de prietenie apropiată, e prea puțin pentru a putea supraviețui emoțional. Să ne mulțumim doar cu atât e ca și cm ne pregătim să trăim doar mâncând firmituri.
Ultimul model la care mă gândesc este cel al despărțirii fizice dar nu și sufletești. Atunci când cineva ne-a rănit și vrem să îl scoatem cu totul din viața noastră, blocăm orice posibilitate de a intra în legătură cu persoana respectivă dar ea ne vizitează des gândurile, apare în discuțiile noastre, ne afectează imaginea de sine și încă simțim o durere acută când ne amintim de experiențele împreună. Este ca o rană pe suflet care s-a infectat și nu se mai închide. Poate dura și ani de zile procesul de vindecare fără să fie finalizat. Pe lângă durerea care ne însoțește permanent și care ne afectează funcționarea în multe domenii din viața noastră, o astfel de rană împiedică formarea unor relații noi optime și împlinitoare. Cei afectați se trezesc in relații care repetă sub o formă sau alta același scenariu cu deznodământ dureros.
Cum putem evita asta? Subiectul a fost dezbătut în volume întregi de oameni mai deștepți ca mine, așa că nu am pretenția să surprind în câteva rânduri vreun panaceu universal. Vreau să subliniez totuși câteva principii. Infecția provine cel mai adesea de la vinovăție și amărăciune - nu am iertat deplin ce a greșit celalt și nu m-am eliberat de vina pe care am avut-o în crearea sau menținerea problemei, nu am oferit și nu am primit iertarea. Mulți oameni spun "am iertat, nu mai am nimic cu ea/el" dar emoțiile lor spun altceva. Două semne care arată că ai iertat pe deplin și rana despărțirii s-a cicatrizat sunt:
1. trecutul nu mai doare și
2. în locul dorinței de răzbunare există acum compasiunea pentru cel care te-a rănit și dorința că el să aibă parte de bine.
Dacă nu mă regăsesc în aceste două condiții, probabil nu am iertat pe deplin, nu am ajuns la finalul drumului în relația respectivă. La fel cm o rană are nevoie de timp să se vindece, și iertarea este un proces. Decizia rațională nu este urmată imediat și de sentimentele noastre, inima se împotrivește deseori creierului.
Un exercițiu care ne poate ajuta constă în găsirea lucrurilor pozitive care le-a adus relația respectivă în viața noastră. Tendința firească este să privim la lucrurile pierdute, care ni s-au furat, la viitorul ruinat pe care nu-l vom mai avea niciodată. Mai ales în cazul despărțirilor îngrozitoare cauzate de moartea cuiva drag, ne ajută enorm la vindecare să fim recunoscători pentru ce am primit de-a lungul timpului cât am fost împreună. Cum ne-a îmbogățit, ce lecții am învățat care ne vor servi pe viitor, cm am devenit versiuni mai bune ale noastre alături de omul care acum nu mai continuă drumul împreună cu noi?
Există așadar un loc și un timp potrivit în viața noastră pentru despărțire, pentru încheierea unor relații. Cel mai de dorit ar fi ca aceasta să fie fără amărăciune, cu iertare și acceptarea drumului fiecăruia, cu compasiune și dorință pentru reabilitarea celuilalt, cu recunoștință pentru toate lucrurile bune primite în relație și lecțiile învățate care ne ajută să devenim oameni mai buni! Dacă reușim să avem astfel de încheieri curate, vom avea parte de începuturi proaspete pentru noile relații, necontaminate de reziduurile trecutului, neamenințate de pericolul unor socoteli neîncheiate.
O săptămână plină de pace și iertare vă doresc!

Video Courtesy of Black River Entertainment. Josh Wilson’s debut single on Black River Christian "Dream Small" available now: http://radi.al/JoshWilsonDreamS...

06/10/2024

Gânduri pentru cei răniți
(7 minute de citire)

Articolul trecut a rezonat în viața multora din jurul meu. Cineva era chiar convins că vorbisem despre experiența pe care o avuse în săptămâna precedentă cu o persoană apropiată. Adevărul este că scenariul relațiilor fisurate se întâlnește mult prea des în viața noastră a tuturor.
Persoana respectivă era în rolul lui B, cel nedreptățit, și a ajuns la concluzia că A are responsabilitatea îndreptării situației. Ce-i de făcut însă când A nu caută împăcarea? Când alege varianta 1 - timpul trece, relația merge și se poartă ca și cm nimic nu s-ar fi întâmplat, sau varianta 2 - vrea să pună capăt relației pentru că nu consideră că mai merită efortul?
Este oare ceva ce putem face noi, cei răniți, sau depindem în totalitate de deciziile celuilalt ? Un principiu pe care încerc să îl sădesc în inimile copiilor mei și a celor care calcă pragul cabinetului meu de consiliere, este acesta: MĂSURA DE RESPONSABILITATE PE CARE ȚI-O ASUMI ÎNTR-O SITUAȚIE ESTE MĂSURA DE PUTERE PE CARE O AI SĂ SCHIMBI REZULTATUL. Dacă ne asumăm rolul de victime, plasăm toată puterea în exteriorul nostru, în mâinile celui care ne-a rănit, în mâinile autorităților incompetente sau în voia sorții vitrege. Oricât de dramatică este situația cred că de cele mai multe ori există mult mai multe lucruri pe care le putem face noi, indiferent de atitudinea celuilalt. Chiar dacă A nu face pași spre împăcare, nimic nu ar trebui să îl împiedice pe B să ia inițiativa dacă relația este valoroasă pentru el. Nimic în afară de orgoliul său pe care eu l-aș defini ca o cochilie frumos lustruită care ne împiedică să devenim vulnerabili în relațiile apropiate. Disponibilitatea de a deveni vulnerabili este o condiție absolut necesară creșterii. Fără ea, inima noastră se transformă într-o piatră și viața noastră sfârșește în izolare și singurătate.
Să presupunem că B va lua inițiativa și va crea ocazia unei discuții. Care sunt pașii spre reabilitare, și care sunt obstacolele, atitudinile care vor duce la agravarea situației?
Motivul pentru care cei mai mulți evită o astfel de discuție este faptul că tinde să fie o repetiție a întâlnirii anterioare - fiecare încercă din răsputeri să îl convingă pe celălalt că a avut dreptate in tot acest timp, că de fapt nu a greșit cu nimic sau cel puțin nu așa grav. Victima vrea să scoată în evidență rana sa iar acuzatul vrea să scape de vină. La sfârșit amândoi sunt nemulțumiți și se simt mai îndreptățiți în convingerea lor că celălalt nu se va schimba niciodată, că pur și simplu e defect.
Cineva spunea că definiția nebuniei este să faci același lucru și să te aștepți la rezultate diferite. Care e așadar alternativa? Cum arată o discuție eficientă de împăcare?
În Scriptură suntem îndemnați să spunem adevărul în dragoste. Acest lucru mi se pare esențial și deosebit de dificil. Când suntem răniți, tendința firească este să folosim adevărul ca pe o armă cu care să îl punem pe celălalt la punct. Dacă adevărul ar semăna cu un bisturiu chirurgical extrem de ascuțit, cm credeți că ar decurge o operație dacă doctorul ar fi furios, agitat și cu dorința de a se răzbuna pe cel de pe masa de operație? Uneori așa ar arăta discuțiile noastre de împăcare dacă interlocutorul nu s-ar opune "adevărului" nostru menit să îl repare.
Cred că dragostea nu poate coexista cu ofensa. Când suntem ofensați nu mai avem resurse să iubim, suntem prea preocupați de rănile noastre, de autoprotectie, de dorința de a face dreptate. Nu ne putem preface că durerea noastră nu există dar putem accepta că vindecarea nu depinde numai de cel care ne-a rănit. Putem să scoatem durerea printr-o discuție cu cineva de încredere, prin scrierea într-un jurnal, sau prin rugăciune către Cel care cunoaște în profunzime din experiență adâncimile suferinței omenești.
După acest pas ne putem întreba dacă am greșit noi cu ceva în reacția noastră la greșeala celuilalt. Asta nu înseamnă că îi căutăm justificări și scuze pentru comportamentul lui ci mai degrabă căutăm pârghii de putere pentru noi, ocazii de a ne asuma o parte din responsabilitate și astfel de a influența rezultatul. Când oferim iertarea sau ne cerem iertare de la cineva care ne-a rănit, pentru ceva ce noi am greșit, vom deschide o ușă de har. Când căutăm să îl învinovățim, să îi demonstrăm că noi avem dreptate, cel mai adesea fie va ridica ziduri să se apere, fie ne va ataca.
Eliberarea de ofensă și găsirea părții de responsabilitate sunt pași pe care trebuie să îi facem înainte de discuție propriu-zisă. Tot înainte cred că trebuie să ne clarificam pentru noi și felul în care dorim să arate relația noastră cu acea persoană. De multe ori constat că suntem conduși de scopuri negative: știm ce NU vrem să se mai întâmple, unde NU vrem să ajungem, cine NU vrem să mai facă parte din viața noastră. Rareori ne punem întrebarea "ce îmi doresc cu adevărat pentru noi?" și "cum pot contribui eu la crearea acelei realități?"
Odată ce avem răspunsurile acestea, putem iniția o discuție de împăcare care să restaureze relația, să o ducă la nivelul următor, nu să o șubrezească mai tare.
Dacă obiectivele noastre pentru relație sunt dorite și de celălalt, avem un proiect comun pentru care să ne dedicăm. Dacă nu sunt împărtășite e posibil ca despărțirea drumurilor să fie ceva inevitabil.
Despre asta îmi propun să scriu în articolul viitor, pentru că simt că m-am întins deja mai mult decât ține plapuma ideilor digerabile dintr-o postare și a răbdării cititorilor 😊.
Până atunci vă doresc o săptămână plină de puterea care vine din asumarea responsabilității și vă las o piesă care să vă însoțească în călătoria spre lumină!

Listen to this song on any platform: https://songwhip.com/jj-heller/unbreakable-heartJJ Heller releases a new song on the first Friday of each month. Listen ...

29/09/2024

Gânduri despre împăcare
(4 minute de citire)

Ieri am avut o discuție în care interlocutorul (îl voi numi A) mi-a vorbit despre un prieten comun ( îl voi numi B) cu care a avut o mică neînțelegere. După discuție fiecare și-a văzut de drumul său, deși B a lăsat impresia că a fost vădit deranjat. S-a creat o mică fisură în relația lor. Când mi-a împărtășit întâmplarea, A mi-a explicat cm reacția lui B a fost total exagerată și că nu i-a dat absolut nici un motiv să se supere.
Vă este familiar scenariul?
Ce-i de făcut în continuare?
Varianta 1 - nimic, îi va trece și peste câteva zile se vor întâlni din nou și vor vorbi în continuare ca și cm nimic nu s-ar fi întâmplat. Puțin probabil 🤔
Varianta 2 - distanțarea sau ruperea relației. Ce rost are să te înconjori cu oameni supărăcioși sau care au vreun alt cusur care îți dă bătăi de cap? Și așa viața e destul de complicată, de ce să ne facem singuri de lucru? Rețeta sigură de împietrire a inimii 🫣
Varianta 3 - o discuție de clarificare care să aibă ca scop împăcarea, refacerea relației.
Bineînțeles că i-am sugerat lui A ultima opțiune. După alte câteva minute în care a încercat să îmi demonstreze că nu a făcut nimic nefiresc care să pună în pericol relația și că problema e de cealaltă parte, a spus că îl va suna chiar atunci. B nu a răspuns la telefon, un argument în plus pentru A că reacția lui B e greșită. I-am spus să îi dea timp și să încerce a doua zi să afle ce l-a deranjat, să își ceară scuze și să-și arate dorința de a avea o relație bună în continuare. "Scuze pentru ce, dacă nu am greșit cu nimic? Nu este ăsta un semn de slăbiciune sau o manifestare a ipocriziei, o minciună? Nu pot spune că îmi pare rău dacă nu cred cu adevărat asta, nu-i așa?"
Am văzut nenumărate relații oprindu-se în acest punct sau continuând cu un nivel de implicare mult mai scăzut. Oamenii continuă să meargă pe același drum, la același loc de muncă sau biserică, în aceeași casă sau chiar în același pat, dar nu mai sunt împreună, sunt doar alături. Nu mai are loc conectarea profundă și împărtășirea lumii noastre interioare. Fiecare resimte acum reținerea de a se face vulnerabil și lipsa de interes cu privire la ce simte celălalt. Pe măsură ce trece timpul, identitatea celuilalt conține tot mai multe spații albe, necunoscute, pe care suntem înclinați să le umplem cu presupuneri, cel mai adesea în culori întunecate.
O mică fisură în relație atrage după sine altele. Devine ușor apoi să renunțăm, pentru că relația nu mai aduce beneficii, se adună prea multe răni. Apoi luptăm să scăpăm de ceea ce nu ne place pentru că nu ne-am făcut timp să construim ceea ce ne dorim.
Șansele de reușită a unui relații de orice fel nu depind de numărul de conflicte care apar, de compatibilitate sau diferențe de opinii, ci de intensitatea dorinței de împăcare. Aceasta este dorința de unitate, de a păstra cu orice preț spațiul acela sacru dintre doua persoane în care fiecare își permite să fie vulnerabil, autentic și sincer interesat de binele celuilalt.
Când copiii mici se ceartă, au un ritual de împăcare: se țin de mână și cântă împreună:
" Împăcare, împăcare, fără nici o supărare.
Dacă ne mai supărăm, luăm valiza și plecăm.
Și ne întoarcem imediat, după ce ne-am mai calmat!"
Aceste versuri puerile conțin câteva obiceiuri esențiale: menținerea soldului zero la capitolul supărări, promisiunea că atunci când ne vom mai supăra vom alege să ne retragem în loc să rănim și angajamentul că ne vom întoarce după ce ne calmăm, să rezolvăm cu mintea limpede problemele apărute.
Foarte mulți adulți au uitat ritualul de împăcare și se zbat neputincioși în relații contaminate de vinovăție, neiertare și amărăciune. Lucrurile pot fi schimbate dacă ne dorim asta și primul pas ar fi asumarea răspunderii pentru împăcare chiar și în situația în care nu credem că am greșit noi. Următorul pas ar fi să ne schimbăm focusul atenției de la ce nu ne place într-o relație, la ce ne dorim cu adevărat să construim și să simțim când suntem împreună.
O săptămână plină de pace vă doresc și curaj să facem pașii necesari spre împăcare ori de câte ori va fi nevoie!

30/07/2024

Un nou proiect Smart Heart Kids: Tabăra de dezvoltare personală pentru copiii !
Vom explora împreună felul cm funcționează mintea și emoțiile noastre și vom afla:
- cm să avem o stimă de sine sănătoasă
- cm să privim eșecul și dezamăgirile
- cm să răspundem problemelor de bullying
- cm să adoptăm o mentalitate flexibilă în locul unei mentalități fixe
- cm să ne dezvoltăm mușchii voinței și să ne formăm obiceiuri bune
- cm să gestionam furia și să comunicăm asertiv
- cm să cultivăm o viziune pozitivă și echilibrată asupra lumii și vieții

Tabăra se adresează copiilor cu vârste cuprinse între 9 și 14 ani și va avea loc în perioada 26 - 30 august la Camp Cristia Voroneț. Costul este 1200 lei
Pentru alte detalii și înscriere mă puteți contacta la Nr 0744939486 sau pe adresa de email psihologroxanarascov@gmail.com

06/07/2024

Sunt foarte entuziasmată să anunț că vara aceasta voi face un atelier de dezvoltare personală pentru copii! 🤩
Programul CUM SĂ DEVII SUPEREROU (în șapte pași) este o călătorie distractivă
în lumea minții și a emoțiilor noastre
în care vom învăța cm să ne folosim puterea interioară pentru a fi fericiți și pentru a ne împlini visele!

* Atelierul cuprinde șapte ședințe cu prezență fizică cu durata între 1,5 și 2 ore care vor avea loc în cabinetul de consiliere psihologică
* Activitățile se desfășoară în grupe de 8 -12 copii cu vârste cuprinse între 7 și 12 ani
* Costul programului este de 250 lei/copil

Dacă doriți să vă înscrieți copilul la acest Atelier de dezvoltare personală, puteți folosi formularul de mai jos

https://forms.gle/C4wBexbWbRnJGqHKA

06/07/2024

Gânduri despre fericire ( 4 minute de citit)

M-am trezit în toiul nopții lângă fiul meu de trei ani care plângea tulburat de un vis urât. Din vorbele lui, spuse printre țipete, mi-am dat seama că nu e cine știe ce coșmar înspăimântător, e doar retrăirea unui conflict cu fratele său din timpul zilei, continuarea unor certuri și nemulțumiri. Am încercat să îl liniștesc , să îl ajut să depășească momentul și să doarmă în continuare. Nu prea am avut succes pentru că s-a frământat până dimineața și s-a foit în lung și-n lat pe tot patul și în toate pozițiile. Din păcate astfel de episoade sunt destul de dese în viața lui și în noaptea asta am avut ocazia să mă gândesc mai mult la cm aș putea să nu doar să rezolv problema când apare ci cm să o previn.

Mi-am spus că are nevoie să se simtă în siguranță, că trebuie să știe că este iubit și are mereu în jur persoane care îl pot ajuta. Asta sunt cam primele sfaturi "de manual" atunci când un părinte îmi vorbește în cabinet despre copiii cu coșmaruri, frici, fobii și anxietate. Mi-am dat seama că e puțin probabil totuși să îi lipsească asta. Fiind cel mai mic din familie, are parte de multă atenție, iubire și ajutor. Unii ar zice că e chiar prea multă uneori și se ajunge la exagerare spre alintare.

Cu cât sunt mai mici copiii, cu atât sunt mai puțin toleranți la frustrare și mai puțin capabili să-și stăpânească impulsurile și dorințele. Din acest motiv, mă surprind deseori în situația de a-i spune fratelui său mai mare să cedeze în favoarea lui de dragul păcii, sau îl las să facă ce vrea el pentru că nu mă pot opri din treabă care o am de făcut pentru a-i arăta o alternativă mai sănătoasă. Acțiunile astea repetate nu crează un copil mai fericit ci unul mai încăpățânat, mai neascultător, mai nemulțumit de ce/cât primește, mai egoist și invidios. Misiunea noastră ca părinți nu este să le satisfacem toate dorințele și să reparăm toate oalele sparte în crizele lor de nervi ci să-i învățăm, să-i antrenăm să-și stăpânească impulsurile și să acționeze între anumite limite care le aduc beneficii lor și celor din jur.

Problema asta nu se limitează însă doar la copiii de trei ani ci o constat și la fetele mele care sunt adolescente, la mine însumi și la cei din jurul meu. Când i-am spus ficei mele ieri că urmează să facem un anumit lucru în familie și-a arătat nemulțumirea și a spus că nu vrea să participe.
"De ce?", am întrebat.
"Pentru că nu am chef...." a venit răspunsul prompt și cât se poate de natural
I-am reamintit că noi nu facem alegeri în viață în funcție de "chef" ci în funcție de ceea ce este bine și adecvat în acel moment.

Animalele acționează în funcție de impulsuri și instinct, oamenii, prin exersarea voinței, a autocontrolului, au capacitatea de a-și subordona "cheful" unor scopuri mai înalte.
Un om condus de impulsuri și instincte e ca o frunză bătută de vânt, ca o barcă pe valuri fără destinație și fără cârmaci. Pentru a fi fericiți și împliniți trebuie să avem o viață condusă de scopuri și valori, o viață care să urmărească progresul.

Aud deseori că ești fericit când ești iubit dar mi-am dat seama că nu e de ajuns. Deși se pune așa mult accent pe libertatea de a fi tu însuți, de a fi acceptat așa cm ești, de a-ți împlini dorințele, și a fi liber de constrângerile celorlalți, nu văd satisfacție în viața promotorilor acestei teorii. Mai degrabă o continuă căutare a vinovaților din exterior, o trâmbițare a drepturilor care le sunt încălcate, o permanentă frustrare că nu primesc suficient.

A fi iubit și acceptat necondiționat e doar o mică parte din fericire, e doar începutul. A doua parte este să simți că ai un scop, să progresezi într-o direcție, să simți că ești mai bun și că aduci în viața altora mai mult bine. Răsplata faptului că faci binele se află nu doar în aprecierea primită de la ceilalți ci în satisfacția pe care o simți în inima ta chiar dacă nu te vede nimeni și nu îți spune nimeni mulțumesc sau ce grozav ești. Cred că din acest motiv a spus Domnul Isus - E mai ferice să dai decât să primești.
Când primești ceva te simți iubit dar e o fericire care depinde de alții și care e trecătoare. Când devii un om mai bun, mai competent, mai capabil de a crea valoare, e o fericire care depinde de tine și durează mult mai mult. Noi oamenii suntem creați să fim creatori!

Te îndemn așadar, pentru a avea o zi fericită, să te gândești la ce poți face azi pentru a DEVENI o persoană mai bună în loc de ce poți face pentru a AVEA o zi mai bună. Când ne punem întrebarea cm să am o zi mai bună, gândul ne duce la cm să-mi satisfac plăcerile și impulsurile, ce am chef să fac astăzi, ce ar fi cel mai ușor și m-ar scuti de efort? Când ne punem întrebarea cm să devin o persoană mai bună, ne gândim cm progresăm să devenim stăpâni peste impulsurile și instinctele noastre pentru a răspândi valoare în jurul nostru și a-i ajuta și pe alții să fie nu doar mai fericiți, ci mai buni.
Așadar, la începutul acestei zile, pentru a fi o zi minunată, alege-ți un scop pe care să îl îndeplinești, alege ceva valoros care să creezi în tine însuți sau în jurul tău. Dacă vei face asta, la sfârșitul zilei, sigur o vei considera o zi bună și te vei simți fericit!

03/12/2023

Ritmurile vieții

Toate lucrurile din univers au un ritm. Totul dansează. Maya Angelou

Am intrat în sezonul sărbătorilor de iarnă și în jurul nostru a crescut cantitatea de sclipici, luminițe, zurgălăi, muzică veselă, etc. Mă întreb dacă aceste schimbări externe ne influențează starea interioară. Vă simțiți mai bucuroși? Sufletul nostru este și el marcat de schimbarea anotimpului sau are un ritm al său care nu depinde de circumstanțele externe tradiționale?
Inima pulsează, inspir - expir, zi - noapte, sunet - liniște, soare - nori, rodire -uscare, muncă - odihnă, bucuria unității - tristețea separării. Tot ce e viu pulsează într-un ritm. Tot ce crește renunță mai întâi pentru a putea primi apoi.
Cu cât ne acordăm mai mult sufletul la acest ritm, cu atât suntem mai aproape de împlinire. Cu cât încercăm să îndoim realitatea după dorințele noastre, forțând tot felul de schimbări de ritm, cu atât ne vom îndepărta mai mult de ea.
Noi oamenii avem tot felul de mijloace prin care încercăm să ocolim ritmul naturii: putem lungi ziua după apusul soarelui, putem chiar inversa ziua cu noaptea, putem păcăli ficatul cu o pastilă pentru a putea profita de mai multe mese exagerate, putem jongla cu stresul pentru a fi mai productivi, etc.
La fel de bine însă am putea găsi alternative pentru a ne acorda dorințele noastre la frecvența naturii. Am putea integra melodia vieții noastre în simfonia universului care își va cânta cu măiestrie partitura cu sau fără contribuția noastră.
Eu cred că există un ritm al bucuriei care îl putem exersa și practica tot timpul anului, dar m-am gândit că e potrivit să scriu despre el acum, în sezonul sărbătorilor. La fel cm respirația este alcătuită din inspirație și expirație, la fel bucuria este alcătuită din RECUNOȘTINȚĂ și DĂRUIRE.
Vă invit să porniți într-o călătorie pentru următoarele 30 de zile in care să practicați in mod intenționat, conștient acest ritm. În primul rând, notați undeva zilnic, cel puțin trei motive de recunoștință pentru ceea ce aveți deja sau ați primit. Dacă veți depăși numărul de motive din unele zile, ați putea ajunge la sfârșitul perioadei cu 100 de daruri primite.
În al rând, dăruiți în fiecare zi ceva celor din jur și notați. Poate fi ceva material dar poate fi și timpul vostru, o apreciere, un compliment sau încurajare, o scrisoare de mulțumire sau o mână de ajutor. Astfel, la sfârșitul perioadei, ați putea ajunge la 100 de oameni pe care i-ați făcut fericiți. Eu am convingerea că va fi o experiență transformatoare. Vă invit să scrieți într-un comentariu dacă va alăturați provocării și, de ce nu să o dați mai departe și altora.
Sper ca la sfârșitul sezonului să ajungem cu toții îmbogățiți și mai bine acordați la ritmul bucuriei!