What are the opening hours?

Monday 08:00 - 20:00 Tuesday 08:00 - 20:00 Wednesday 08:00 - 20:00 Thursday 08:00 - 20:00 Friday 08:00 - 20:00 Saturday 10:00 - 15:00

Psiholog și Psihoterapeut Magda Chirilă, Bulevardul Nicolae Iorga, 12E, etaj 1, 14B, Clădirea Racemi Business Center, Iasi (2026)

Q: What is the address?

Bulevardul Nicolae Iorga, 12E, Etaj 1, 14B, Clădirea Racemi Business Center

06/02/2026

Povestea de astăzi este despre mamele care au vrut să fie iubite
și au ajuns să fie dominante.
Despre femeile care au confundat controlul cu grija
și performanța cu iubirea.

„Am făcut totul pentru ea.
Nu înțeleg de ce s-a îndepărtat.”

C. are 52 de ani. Elegantă, sigură pe ea, atentă la detalii. Vorbește convingător, cu acea siguranță a cuiva care știe să-și construiască imaginea.

A venit la terapie pentru că fiica ei adultă „s-a schimbat”.
Nu o mai sună zilnic.
Nu îi mai spune tot.
A început să pună limite.

— După tot ce am făcut pentru ea, asta primesc.

În povestea ei, a fost o mamă dedicată.
A investit.
A organizat.
A sacrificat.
A știut mereu ce e mai bine.

Doar că, pe măsură ce vorbeam, apăreau nuanțe.

Când fiica lua note mari:
— Așa da. Să vadă lumea.

Când a vrut alt drum profesional:
— Nu te face de râs.

Când a plâns după o despărțire:
— Nu dramatiza. Concentrează-te pe ce contează.

Când a pus limite:
— Te-am crescut să fii așa egoistă?

C. nu și-a văzut niciodată comportamentul ca fiind dur.
Îl vedea ca fiind formator.
Motivant.
Protector.

Dar, uneori, când un părinte trăiește prin copil, copilul nu mai are loc să existe separat.
Devine proiect.
Devine prelungire.

Am întrebat-o, într-o ședință:
— Cum era când greșeați dumneavoastră, în copilărie?

S-a făcut liniște.

Tată critic.
Mamă rece.
Apreciere doar pentru rezultate.

A învățat devreme că iubirea se câștigă.
Că valoarea trebuie demonstrată.
Că vulnerabilitatea e slăbiciune.

Fără să-și dea seama, a dat mai departe exact formula pe care o învățase.

Nu din răutate.
Ci din loialitate față de propria supraviețuire.

Pentru prima dată, a spus:
— Poate că nu știu cm să iubesc altfel.

Nu a fost un moment spectaculos.
A fost un moment uman.

Relația cu fiica ei nu s-a reparat peste noapte.
Dar ceva s-a fisurat în rigiditate.
A început să asculte fără să corecteze.
Să întrebe fără să decidă.
Să suporte ideea că fiica ei nu o reflectă.

Vindecarea începe exact acolo unde s-a produs ruptura:
în relație.
Într-o relație în care copilul nu mai e trofeu —
și părintele nu mai are nevoie să fie perfect.

01/02/2026

Povestea de astăzi este despre curajul de a nu mai trăi pe jumătate.
Despre a-ți spune cine ești, chiar dacă lumea preferă o variantă mai comodă.

„Mi-e teamă că, dacă spun, pierd tot.”

L. este genul de femeie care râde mult. Are umor, autoironie, inteligență vie. E caldă, simpatică, cu o energie care umple camera. Și totuși, când a venit prima dată în cabinet, râsul era doar la suprafață.

Era într-o relație de trei ani, stabiă, predictibilă „În rând cu lumea.”

Doar că, înăuntru, era o propoziție pe care nu o putea rosti:
"Îmi plac și femeile."

Nu era o descoperire nouă.
Era ceva ce știa de mult.
Doar că știutul în tăcere e diferit de spusul cu voce tare.

Se temea că, dacă spune, distruge tot.
Relația.
Imaginea ei.
Liniștea părinților.
Părerea prietenilor.

Pentru că mesajele erau deja acolo, chiar înainte să vorbească:
„Termină cu prostiile.”
„Trebuie să fii în rând cu lumea.”

Când crești cu ideea că acceptarea vine la pachet cu condiții, înveți repede să tai părți din tine ca să rămâi iubită.

A stat mult între două lumi:
cea în care era confortabilă pentru ceilalți
și cea în care era întreagă pentru ea.

În cabinet, nu am lucrat cu orientare.
Am lucrat cu frica de a pierde atașamentul.
Cu rușinea subtilă.
Cu vocea care întreba: „Și dacă nu mai sunt acceptată?”

Curajul nu a venit ca un discurs spectaculos.
A venit treptat.

I-a spus partenerului și ulterior a încheiat o relație care fusese importantă.
Și a deschis o ușă care o speria.

Au urmat întâlniri stângace.
Experiențe dezamăgitoare pe Tinder, confuzie.
entuziasm, îndoială.

Și, încet, autenticitatea.

Astăzi este într-o relație cu o femeie.
Nu perfectă, nu fără provocări.
Dar adevărată.

Le-a spus și părinților.
Și prietenilor.
Unii au rămas blocați în „ar trebui”.
Ea a ales „sunt”.

Uneori, cel mai mare risc nu este să pierzi o relație.
Ci să te pierzi pe tine încercând să o păstrezi.

Vindecarea începe exact acolo unde s-a produs ruptura:
în relație.
Într-o relație în care nu mai negociezi cine ești —
ci îndrăznești să fii întreg.

28/01/2026

Povestea de astăzi este despre bărbații care au confundat dependența cu starea de bine și
riscul cu libertatea.

„Dacă nu vi-i dau acum, îi pierd.
Știu sigur.”

R. are 45 de ani, genul de om care are valori și principii dobândite pe stradă, nu din manuale. A trăit mereu în mișcare, vine dintr-o zonă în care legea era flexibilă, iar regulile se negociau.

Tatăl lui a fost polițist.
Și acasă, puterea nu se discuta.
Se aplica.

Copilăria lui R. a fost marcată de frică.
De bătăi.
Un copil care a învățat să fie mereu pregătit pentru pericol: lumea e un loc dur, iar tu trebuie să reziști.

Mai târziu, riscul a început să semene cu viața însăși.
Adrenalina — cu liniștea.
Iar jocul de noroc — cu o formă de control.

R. pierdea mulți bani.
Și pierdea.
Și continua.

Când a venit la prima ședință, mi-a întins suma de bani echivalentă a 10 ședințe.
— Vă plătesc acum. Dacă nu, sigur îi joc.

Nu era despre bani.
Era despre lupta cu impulsul.
Despre 10 ședințe câștigate în fața unei forțe mai mari.

Am lucrat câteva luni.
Uneori bine.
Alteori greu.
Cu pași înainte și pași înapoi.

Apoi după o vreme, R. a dispărut.

Mai târziu mi-a scris.
Îmi spunea că se apucase din nou de joc.
Că îi era rușine să mai vină.
Că nu voia să fie văzut așa.

Câteva luni mai târziu a revenit cu un mesaj:
— Tata a murit. Și ceva s-a schimbat.

Uneori, relațiile care ne-au rănit cel mai tare continuă să ne conducă mult după ce copilăria s-a terminat.
Lupta cu tatăl a devinit lupta cu el.
Cu limitele.
Cu autoritatea.
Cu pierderea.

Pentru unii, jocul nu e despre bani.
E despre a sfida.
Despre a simți că trăiești.
Despre a lua înapoi o putere pierdută prea devreme.

Moartea tatălui nu a fost o rezolvare.
Dar a fost un final care a făcut cumva loc schimbării.

Vindecarea nu e liniară.
Uneori te oprești din proces.
Uneori te întorci.
Uneori îți e rușine.
Și revii când poți.

Vindecarea începe exact acolo unde s-a produs rana:
în relație.
Într-o relație în care nu mai e nevoie să câștigi —
ca să exiști.

20/01/2026

Povestea de astăzi este despre copiii care învață prea devreme că lumea nu este un loc sigur.

Astăzi vreau să vă vorbesc despre D.

D. are 22 de ani.
Este un tânăr format din lipsuri și responsabilități, cu o privire care nu mai așteaptă nimic de la oameni.Genul de om care pare rece, dar de fapt e doar rănit.

Avea 9 ani când tatăl lui a plecat.

Într-o zi era acolo.
În următoarea, pur și simplu nu mai era.

Nicio explicație.
Nicio promisiune.
Și nu s-a mai întors.

Mama lui trăiește de ani de zile într-o realitate care se rupe și se reface după reguli pe care nimeni nu le înțelege.
Schizofrenia i-a luat stabilitatea, munca, predictibilitatea.
Și, uneori, i-a luat și capacitatea de a proteja.

Sora lui mai mare a plecat la mănăstire.
A ales o viață în care durerea avea alte nume.
A plecat dintr-o casă în care frica devenise normalitate.

D. a rămas.

A rămas într-un apartament mic, plin de tensiune și nesiguranță.
A dormit ani la rând pe hol, pe o saltea luată de la gunoi.

Într-o zi, mama lui i-a spus că pisicile lui sunt spioni.
Că cineva îi urmărește.
Că animalele nu sunt ce par a fi.

Și le-a omorât... D. era foarte atașat de pisicile lui.

D. avea atunci vârsta la care copiii încă cred că adulții îi pot proteja.

Atunci a învățat că nimic nu e sigur.
Că iubirea poate dispărea.
Că cei care ar trebui să te apere pot deveni pericol.

Astăzi muncește ca să-și întrețină mama și sora.
Plătește facturi.
Ține casa funcțională.
Poartă o greutate care nu ar trebui să fie a unui tânăr de 22 de ani.

Când a venit la terapie, a spus:
— Eu nu suport oamenii.

Spunea că sunt falși.
Că sunt periculoși.
Că te folosesc și apoi pleacă.

Dar sub discursul dur era un copil care nu fusese ținut niciodată în brațe când îi era frică.
Un copil care dormea pe hol și asculta noaptea dacă mama mai e „în regulă”.
Un copil care a învățat să fie mereu în alertă.

Ura lui era doar limbajul durerii.

Pentru că abandonul nu dispare.
Se transformă.
În furie.
În cinism.
În neîncredere.

Copiii care cresc în haos nu spun:
„Mi-e teamă.”
Spun: „Nu am nevoie de nimeni.”

Nu spun:
„M-a durut.”
Spun: „Mă descurc singur.”

Și așa se naște adultul care muncește prea mult,
care nu cere nimic,
care se apără prin distanță.

Într-o zi, D. a spus:
— Cred că sunt foarte supărat pe tata, pe mama, pe sora mea. Dar mi-a fost mai ușor să urăsc lumea.

A fost prima dată când furia s-a lăsat văzută ca durere.

Vindecarea începe acolo unde cineva rămâne.
Unde nu pleacă.
Unde nu te folosește.
Unde nu te abandonează.

Într-o relație în care nu mai trebuie să fii în gardă.
Ci poți, încet, să respiri.

17/01/2026

Povestea de astăzi este despre copiii care devin mari într-o singură zi.

Astăzi vreau să vă povestesc câte ceva despre A.
A. este o tânără blândă, atentă, cu o sensibilitate care se simțea din primele minute. Genul de om care are grijă de toată lumea.

Tatăl ei era preot.
Omul care le ținea pe toate trei surorile în echilibru.
Cel care le vedea, le asculta, le susținea.
Cel care făcea lumea să pară un loc sigur.

A murit când A. era în clasa a zecea.

„L-am dus la spital în perioada COVID și nu ne-am mai întors cu el. Nu-mi venea să cred.”

Ultimele lui cuvinte au fost:
— Ai grijă de mama ta.

Și A. a avut grijă.

După moartea tatălui, mama s-a agățat de ea ca de o ancoră.

„Eu mi-am pierdut soțul.”
„Eu nu mai pot.”
„Eu nu știu ce să fac fără el.”

A. nu a mai fost copil.
N-a mai fost fiică.
A devenit sprijin.
A devenit stâlp.
A devenit adultul din casă.

Nu și-a trăit doliul.
Nu a plâns.
Nu s-a prăbușit.
Nu a avut voie.

Pentru că mama ei cădea.
Și cineva trebuia să rămână în picioare.

În ziua în care și-a pierdut tatăl, A. și-a pierdut și copilăria.

În psihologie, vorbim despre acele momente în care copilul este nevoit să devină părinte pentru propriul părinte.
Când durerea adultului devine mai importantă decât nevoile copilului.
Când responsabilitatea vine prea devreme.

Copilul nu spune: „E prea mult pentru mine.”
Spune: „Trebuie să fiu puternică.”
Spune: „Dacă eu cad, se prăbușește toată lumea.”
Spune: „Nu am voie să fiu slabă.”

Și așa se naște adultul care:
are grijă de toată lumea,
dar nu știe să ceară ajutor.
care rezistă mult,
dar obosește în tăcere.
care iubește profund,
dar se uită pe sine.

A. a venit în cabinet pentru că nu mai putea.
Oboseala nu mai trecea.
Tristețea nu mai pleca.
Corpul începuse să spună ce sufletul n-a avut voie.

Și undeva, sub toate rolurile, am întâlnit fetița din clasa a zecea care încă își aștepta tatăl să intre pe ușă.

Am început, încet, să facem loc pentru doliu.
Pentru lacrimi.
Pentru furie.
Pentru neputință.
Pentru dor.

Și într-o zi a spus:
— Cred că nu am avut voie să fiu copil atunci. Dar acum… pot să-mi plâng plânsul.

Vindecarea începe exact acolo unde s-a produs rana:
în relație.
Într-o relație în care nu mai trebuie să salvezi pe nimeni —
ci poți, în sfârșit, să fii conținut.

14/01/2026

Astăzi este despre ce se rupe într-o secundă.
Și despre ce se reconstruiește într-o viață.

„Toți erau pioni. El a zis că era nebunul.”

Așa a început povestea ei.

Vreau să vă povestesc câte ceva despre M.
M. este o femeie tânără, sensibilă, inteligentă.

Era de patru ani într-o relație.
"Nu ne-am certat niciodată, era mereu atent și drăguț cu mine, dar in ultima lună părea mai agitat, tensionat, dar am pus pe seama locului de muncă."
Nu știa că partenerul ei are o boală psihică.
Nu știa că nu își lua tratamentul.
Nu știa că mintea poate deveni, uneori, un câmp de luptă.

În seara de 24 ianuarie, omul pe care îl iubea s-a schimbat.

Vorbea incoerent.
Spunea că vede lumea ca pe o tablă de șah.
Că oamenii sunt pioni.
Că el este „nebunul”
Că ea este adversarul.

A amenințat că o omoară.

M. s-a închis în casă.
Cu mâinile tremurând.
Cu gândul că poate aceasta e ultima ei noapte.

Poliția a venit.
Vecinii au ieșit.
El s-a urcat pe bloc.

Și a sărit....

Iar jos, pe asfalt, în timp ce viața ei se rupea în două,
au început artificiile de 24 ianuarie.

Lumini pe cer.
Explozie după explozie.
Sărbătoare peste moarte.
Zgomot peste șoc.
Foc peste doliu.

De atunci, pentru M., artificiile nu mai sunt bucurie.
Sunt pericol.
Sunt moarte.

În psihologie, această experiență se numește traumă complexă —
atunci când pericolul vine din interiorul relației care ar fi trebuit să fie siguranță.

Creierul nu mai face diferența între trecut și prezent.
Între atunci și acum.
Între artificii și moarte.

Un sunet pe cer devine un corp căzând.
O lumină devine o pierdere.
O sărbătoare devine o amenințare.

M. a venit în cabinetul meu cu PTSD.
Cu atacuri de panică.
Cu insomnii.
Cu vinovăție.
Cu întrebarea care nu îi dă pace:

„Dacă aș fi făcut altfel?”

Trauma nu vine doar din ce s-a întâmplat.
Ci și din ce nu a mai apucat să se întâmple.

Din viitorul care nu mai există.
Din omul care nu mai e.

M. nu mai are încredere în minte. "Cum să se schimbe atât de mult un om? Cum de nu am văzut semnele?"
Nici în oameni.
Nici în liniște.

Se simte, uneori, ca un pion pe o tablă de șah pe care nu a ales să joace.

Și totuși, încet, învățăm alt joc.

Unul în care nu e vina ei.
Unul în care ea nu mai e prizonieră într-o seară de iarnă.
Ci femeie.
În siguranță.

Vindecarea începe exact acolo unde s-a produs rana:
în relație.
Într-o relație în care nu mai ești atacat și speriat
ci om.

11/01/2026

În 2026 îmi propun să aduc pe pagină mici fragmente din cabinet, așa că voi începe prin a împărtăși cu voi povești care au rămas cu mine de-a lungul anilor.

„Cred că trebuie să mă uit de la coadă ca să-l găsesc.”

Vreau să vă povestesc câte ceva despre T. T. este o tânără cu adevărat excepțională, ale cărei realizări și calități personale impresionează pe oricine o cunoaște. Mamă dedicată a doi copii, reușește să îmbine cu grație responsabilitățile familiale cu o carieră solicitantă de chirurg, demonstrând o disciplină, răbdare și empatie remarcabile.

Această femeie remarcabilă a fost bătută de către mamă.
Umilită.
Și crescută cu o propoziție care i-a devenit coloană vertebrală:
„Tu nu te vei descurca niciodată.”

Mi-a povestit o amintire din grădiniță:

Desenele copiilor erau expuse pe perete, în ordinea frumuseții lor.

Mama a venit să mă ia în acea zi.

S-a uitat la perete și a zis:
— Ia să vedem, care e al tău? Cred că trebuie să mă uit de la coadă ca să-l găsesc.

Și a râs.

Atunci, ceva s-a rupt în copil... vocea aceea mică dinăuntru care spunea: „Sunt bună. Sunt suficientă. Merit.”

De atunci, femeia aceasta își caută mereu locul „de la coadă”.
În relații.
La muncă.
În viață.

În psihologie, acest tip de experiență se numește umilință relațională — atunci când figura de atașament (părintele) devine sursa rușinii, fricii și a devalorizării.

Copilul nu are unde să plece.
Nu poate spune: „Mama greșește.”
Așa că spune: „Eu sunt problema.”

Și această concluzie devine un program interior.

Un copil criticat constant nu învață să fie mai bun.
Învață să se ascundă.
Un copil umilit nu devine mai puternic.
Devine atent la pericol.
Un copil bătut nu devine disciplinat.
Devine speriat.

Iar frica, când crește mare, se transformă în autosabotaj, perfecționism, relații în care acceptă prea puțin și speră prea mult.

T. venise în cabinetul meu pentru că voia să deseneze din nou.

Nu pe hârtie.
Ci în felul în care învață să se privească altfel.

Am încercat să mutăm desenul de la coadă spre mijlocul peretelui.
Apoi spre față.
Apoi, într-o zi a apărut această observație care a schimbat datele problemei:

— Nu e cel mai urât. E al meu. Și e suficient.

Vindecarea începe exact acolo unde s-a produs rana:
în relație.
Într-o relație în care nu mai ești mic, vinovat și rușinat —
ci om.

11/09/2025

Astăzi, cu o ceașcă de cafea în mână și cu privirea spre cărucior, am simțit cât de mult s-a schimbat lumea mea. Îmi dau seama că părinții din jurul nostru merită mai multă recunoștință decât primeau vreodată...

Fiecare dintre ei a făcut tot ce a știut și a putut, cu resursele pe care le avea, pentru ca celor mici să le fie bine. Și doar acum, trăind pe propria piele rolul de părinte, înțeleg cât de greu e drumul acesta – plin de nopți nedormite, întrebări fără răspuns, dar și de clipe care topesc orice oboseală.

Timpul liber devine o amintire vagă, dar în locul lui apare o altă formă de libertate: aceea de a descoperi lumea prin ochii unui copil. Adaptarea nu e liniară, e un dans între neputință și redescoperire, între dorul de sine și miracolul de a crește o viață.

Nașterea nu mi-a adus doar un copil, ci și o versiune nouă a mea. O femeie mai obosită, poate, dar și mai puternică. O femeie care a învățat că fragilitatea și forța pot să coexiste, că trupul și sufletul se rescriu odată cu maternitatea. Uneori simt că am pierdut părți din mine, dar descopăr că în locul lor cresc rădăcini mai adânci și aripi mai mari

A fi părinte seamănă cu a învăța să bei cafeaua cu ambele mâini ocupate: uneori rece, alteori pe fugă, dar mereu cu sentimentul că, în ciuda haosului, îți ții universul în brațe.

Și vreau să închei cu un gând pentru mamele care au trecut pragul cabinetului meu: vă privesc acum cu și mai mult respect și admirație. Trăind la rândul meu această experiență, înțeleg mai profund câtă forță, răbdare și sacrificiu se ascund în fiecare zi de maternitate.

16/01/2025

❤️ În noul an, sper să reușim să cultivăm împreună și mai multă conectare, conectare autentică, profundă, care să sprijine vindecarea și transformarea.

❤️ Așa să ne fie 2025- un an al creșterii interioare, plin de curaj în explorarea propriilor trăiri și însoțit de relații care vindecă.

15/12/2024

🌟În terapie, întunericul tău devine un loc pe care îl împărțim. Nu pot să îndepărtez întunericul pentru tine și nici nu voi pretinde că am răspunsuri rapide. Dar pot să stau acolo cu tine, să te ajut să îl privești, să îți amintești că nu ești singur.

🌟Uneori, doar să simți că cineva este acolo, alături de tine, face întunericul mai puțin înfricoșător. Și, pas cu pas, găsim împreună luminile care au fost mereu acolo, ascunse în umbră.

Mulțumesc pentru tablou, George! 🙏🏻

06/12/2024

Să ne fie decembrie plin de liniște în suflet!🌈

15/11/2024

🌈 Metoda jurnalului a fost și este un instrument valoros pentru mine.

◾️Obișnuiam să îmi definesc obiectivele într-un mod extrem, iar asta mă bloca complet. De exemplu: "De ce să scriu în jurnal dacă am doar un paragraf de notat? De ce să citesc astăzi dacă am timp de parcurs doar 5 pagini? De ce să mă apuc de ceva dacă nu pot să duc lucrurile până la capăt?..." Și astfel apărea veșnicul "n-am timp".

◾️În realitate, cu cât obiectivul este mai specific, măsurabil și realizabil, cu atât este mai ușor de îndeplinit. Pentru că este important să satisfacem nevoia din spatele comportamentului, nu să atingem un ideal.

◾️Îmi era dor să mă aud pe foi, chiar și pentru câteva rânduri. Mi-era dor să continui puțin cartea lui Russ Harris, iar acele 5 pagini au fost suficiente să-mi aducă bucurie. Este important să înțelegem că și puțin e bine.

◾️Te încurajez să-i răspunzi lui: "N-am timp" că uneori este mai important să faci lucruri care îți aduc bucurie, chiar și cu jumătate de măsură. Este bine și așa. 🌈

Psiholog și Psihoterapeut Magda Chirilă

06/02/2026

01/02/2026

28/01/2026

20/01/2026

17/01/2026

14/01/2026

11/01/2026

11/09/2025

16/01/2025

15/12/2024

06/12/2024

15/11/2024

Address

Opening Hours

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category

Monday	08:00 - 20:00
Tuesday	08:00 - 20:00
Wednesday	08:00 - 20:00
Thursday	08:00 - 20:00
Friday	08:00 - 20:00
Saturday	10:00 - 15:00