20/02/2026
“Nu vreau!” - Un zid sau o ușă deschisă spre o altă abordare?
Deseori mă întâlnesc în cabinet cu refuzul celor mici și, probabil, întrebarea firească pe care și-o pune orice specialist sau părinte în acel moment este: „OK, și acum ce fac?”. În acele secunde de liniște care urmează după un „nu” categoric, am învățat că cel mai valoros instrument nu este autoritatea, ci curiozitatea. Mă opresc, respir și încerc să înțeleg ce se ascunde, de fapt, în spatele acelui refuz.
Motivele pot fi nenumărate și, de multe ori, independente de noi: poate copilul este obosit, poate jocul propus nu îi trezește interesul sau poate există factori senzoriali pe care nu i-am putut anticipa. Însă, deși nu pot controla întotdeauna starea cu care copilul intră pe ușă, pot controla modul în care eu, ca terapeut, aleg să răspund. Aici intervine flexibilitatea cognitivă, capacitatea de a nu rămâne blocată într-un plan de intervenție rigid, ci de a căuta noi modalități prin care să creez un context de învățare potrivit pentru copilul din fața mea, exact așa cm este el în acea zi.
Flexibilitatea nu înseamnă să renunț la obiectivul terapeutic, ci să îl „împachetez” altfel, folosind resursele pe care copilul le are disponibile în acel moment. Dacă forțez o sarcină și încalc limita unui copil care îmi spune clar că nu poate sau nu vrea în acel format, risc să pierdem cel mai important ingredient al terapiei: siguranța. Un copil care se simte presat nu se poate simți în siguranță, iar fără un sentiment de siguranță emoțională, creierul pur și simplu nu poate procesa învățarea.
A fi un adult de încredere în cabinet înseamnă să validez acel „nu”, să îl respect și să am creativitatea de a construi o punte nouă către același obiectiv. Învățarea nu este un proces liniar, ci unul care se construiește pe baza unei relații solide de respect reciproc și adaptabilitate. Până la urmă, terapia limbajului este, înainte de toate, o formă de comunicare și conexiune.