23/10/2025
Victimizarea – un mod subtil de a cere atenție și iubire
Unii oameni nu se plâng doar pentru că suferă.
Se plâng pentru că, în felul acela, speră să fie văzuți, ascultați, înțeleși.
Victimizarea nu începe din răutate.
Ci dintr-o durere veche: nevoia de atenție, de recunoaștere, de importanță.
Când ani la rând te-ai simțit neauzit, începi să crezi că singurul mod de a primi ceva este prin suferință.
Dar victimizarea se transformă ușor într-o capcană dulce:
te eliberează de responsabilitate și te ține în centru, dar prin dramă.
Și cu cât o repeți mai mult, cu atât devii mai atașat de rolul celui neînțeles.
Am auzit de multe ori cuvinte ca acestea:
„Mi-am sacrificat sufletul pentru cine n-a meritat și acum sufăr în tăcere.”
„Am muncit peste măsură, dar tot eu am fost criticat.”
„Am avut multă răbdare, dar cu oameni care nu au meritat.”
„Mi-e greu să nu mă judec pentru greșelile mele.”
În spatele acestor fraze nu e răutate, ci obosirea unui suflet care a dăruit peste măsură și n-a primit validare.
Dar atunci când rămânem în acest tipar, fără să vrem, ne definim prin durere.
Ne identificăm cu neputința.
Și ajungem să cerem iubirea prin suferință.
Victimizarea nu ne face slabi, dar ne ține dependenți de reacția celorlalți.
Ți s-a întâmplat să simți că, dacă nu ți-ai exprima suferința din nou și din nou, oamenii nu te-ar mai vedea și nu ți-ar mai acorda atenție?
Și atunci apare momentul de cotitură — începutul conștientizării și al acceptării:
„Da, mi s-au întâmplat lucruri nedrepte. Dar acum aleg să nu mai trăiesc prin povestea aceea.”
„Aleg să-mi recunosc durerea, fără s-o transform în identitate.”
„Aleg să-mi iau puterea înapoi, pas cu pas.”
Acolo începe vindecarea.
Nu când uităm trecutul, ci când nu ne mai definim prin el.
Ți s-a întâmplat să te surprinzi repetând aceeași poveste despre ce ți s-a făcut, fără să-ți dai seama că te ții blocat acolo?
Sursa : Inrernet
