Corina Chiriac

09/06/2025

28/10/2024

“Aș putea să predau numerele și cifrele în grădiniță folosind zeci de programe online, cu animație și exerciții pline de culoare, de sunete, de ritm și asocieri vizuale ofertante.

Aș putea să predau limba engleză, proiectând pe tabla din clasă site-uri întregi cu teme deja dozate, de la substantive care se rostogolesc repetitiv pe jetoane, la cântec, la poveste, până la situația de comunicare între două personaje hazlii.

Aș putea să îi învăț despre circuitul apei în natură, arătându-le un filmuleț de 3 minute, cu toate fenomenele animate explicit și descompuse explicativ, în scheme desenate sugestiv.

Aș putea să-i învăț tabla înmulțirii cu un program personalizat, care ofertă atâtea repetări câte are nevoie fiecare copil, până se rodează rotițele lui computaționale.

Aș putea să închiriez câteva căști VR și să facem experimentele la fizică, acolo, în realitatea superofertantă a spațiului virtual.

Pe toate le-am făcut, de fapt. Sub atracția exercitată de mesajele date despre educația viitorului, acum deja 10-15 ani, pe TED, în online și în cărțile unor idealiști, am experimentat, de când am construit Școala Helikon, și învățarea asistată de calculator, și învățarea prin descoperire, și învățarea autodirijată de intersesele copilului, în afara curriculei. Am declarat și luni întregi doar de învățare Reggio Emilia, am adăugat și spiritele Montessori și Waldorf pentru anumite perioade. Am testat o mulțime de alte programe - flipped learning, visible learning, connective larning. Acum, avem în plan și o inteligență artificială care să așeze altfel curricula disciplinei Istorie, la gimnaziu.

Cu toate astea, nu îmi pun baza în ele, ci le percep ca instrumente ajutătoare pentru un demers cu mult mai mare și mai important.

Astăzi știu exact că instrumentele de mai sus, deși au capacitatea de a ține copilul angajat, nu pot fi coloana vertebrală a unei școli, mai ales în anii formativi ai copiilor (3-12 ani, chiar și 12-16 ani).
Copilul mic poate trece pe modul hipnotic când urmărește filmulețele de mai sus, fără să își dezvolte și atenția voluntară. Fără să își poată descrie gândirea în cuvinte. Poate părea isteț când face calcule sau recunoaște stări de agregare ale apei, dar, simultan cu acestea, nivelul de efort cognitiv și disponibilitatea de a sta în sarcini lungi și elaborate scad direct proporțional cu spectaculozitatea programului care a stat la baza așa-zisei învățări.

Toți au învățat să numere, dar nu să și explice propagarea numerelor pe scare numerică. Engleză au învățat doar cei cu inteligență verbală nativă, peste medie. Deși toți memoraseră tabla înmulțirii, puțini știau să explice și comutativitatea ei. Cei imersați în realitatea virtuală cu greu au reușit să facă o schemă explicativă a experimentului sau să îl descrie, apoi, în termen de ipoteză și concluzie.

Nu există creștere intelectuală doar cu impresionarea minții sau cu simpla ei condiționare. Copilul mic are nevoie să își construiască mulțimi de obiecte, să le descompună de multe ori și să verbalizeze cm și de ce. Are nevoie să facă multe corespondențe unu la unu și să explice de ce o mulțime este mai mare decât cealaltă. La limba străină, copilul de 8-9 ani are nevoie de multe repetări pe cont propriu, în contexte aride, cu scrierea acelorași cuvinte, de mai multe ori, cu traduceri și retroversiuni aducătoare de multă transpirație pe la 17-18 ani. La matematică, are nevoie să își așeze coloanele în scris, urmărind permutarea factorilor și descompunerea lor. La fizică, are nevoie să învețe să definească și să pună conceptele în legătură, cu multe repetări ale explicațiilor, până devin complete și coerente - oral și în scris.

Învățarea temeinică se întâmplă încet și neatractiv. Eu pot să îi dau Chat GPT-ului un text pe care să-l rezume în 30 de secunde. Ca să învețe să construiască un rezumat, elevul meu de clasa a VI-a, are nevoie de 2-3 ani de lucru. Lucru greu, neatractiv. Dar superspectaculos pentru reconfigurarea rotițelor intelectuale.

De la o ușoară isterie declanșată acum un deceniu și mai bine, privind viitorul învățării destructurate, necurriculare, bazate doar pe întrebările și interesele copiilor, școlile care au trecut prin experimentele promise de ea s-au reîntors acum la programe curriculare bine închegate, la învățarea cu instrucțiuni clare, cu repetări, măsurări și feed-back descriptiv.

Cred că pentru lumea post-adevăr de astăzi, cu o mulțime de conținuturi scuipate cu convingere în spațiul public de oricine și oricând, suntem cu atât mai datori să formăm în școli minți bine structurate, cu memorie procedurală bine întocmită pe discipline, cu strictețe în susținerea punctelor de vedere, cu organizare conceptuală bine predată și consolidată.

Tinerii cu gândire critică și abilitate de a face, deci, conexiuni logice inovatoare, au în spate sisteme educaționale bazate pe măsurare, măsurare și iar măsurare. Creativitatea și libertatea în gândire sunt vârfuri ale unor minți care au trecut prin stadii repetitive de memorare, aplicare, exersare. Țările care și-au permis introducerea tabletelor încă de la clasele mici au revenit acum la pix și la hârtie - cel puțin în anii formativi.

E foarte ușor să creezi o lecție foarte atractivă, cu mișcare, cu explorare, cu filmulețe, cu bucurie și încântare. Dar, adevărata măsură a impactului acestei lecții se află în ce rămâne în gândirea copilului după relativa ei impresionare. Poate el desena schema lecției? Poate descrie concepte? Le poate compara? Le poate conecta cu ce a aflat înainte? Le ține minte pe termen lung?

Abia ceea ce vine după lecția spectaculoasă, bazată pe curiozități și acțiune creativă, împlinește procesul de învățare. Și el se produce în lecții relativ nespectaculoase. Cu copii care scriu, care exersează, se testează, se retestează, care depășesc primul reflex de plictiseală sau care trag de ei și după ce au obosit puțin. Aici e măiestria: în cât de clare și de închegate sunt planificările profesorilor, în cât de măsurabile sunt comportamentele cognitive care traduc obiectivele curriculei, de câtă tehnică dispune profesorul, dar și de câtă disponibilitate emoțională dă dovadă elevul, desigur.”

Oana Moraru

24/10/2024

,,Să fii părinte astăzi, în era tehnologiei, înseamnă să fii de două ori mai treaz, mai conștient. Înseamnă să îți dai voie să iei decizii fără să te justifici, fără să ai așteptarea să fii iertat de copil pentru conștiința ta de om mare.”

Oana Moraru

24/10/2024

,, Am observat, în ultimii ani la catedră, că din ce în ce mai devreme, încă de la clasele a II-a, copiii au conturi de whatsapp. Își fac grupuri, subgrupuri, grupuri paralele, grupuri care se exclud reciproc sau care se ocupă cu excluderea și reincluderea colegilor.

De aici, teama continuă să nu cumva să existe grupuri de care ei nu știu, grupuri pe care se discută ceva la care nu au acces, mesaje pe care nu le-au văzut sau mesaje la care abia așteaptă să reacționeze. Drame artificiale, frici, neliniști, apăsări și sentimente de falsă putere. Un strat în plus peste mecanismele sociale reale, încă rudimentare.

Ca părinte, când îți vezi copilul capabil să mânuiască instrumente din lumea adultă, te simți un pic mândru: gata, e mare, socializează, comunică, e în gașcă, e acceptat, poate chiar și popular.

Copil fiind, însă, nici nu ai început să deprinzi cu adevărat instrumentele comunicării sociale reale. Să muți conversații și conectarea socială în spațiul virtual la o vârstă la care abia deprinzi abc-ul relaționării față în față este încă un mod de a adăuga minții confuzii și neliniști. Plus adicția notificărilor, care sunt ca un shot de dopamină - ca dozele mici de alcool tare înainte de o petrecere despre care nu mai ajungi să-ți amintești nimic.

Ne este greu să le refuzăm accesul la lucrurile pentru oameni mari pentru că suntem îndrăgostiți deja de cât de precoce ne-ar putea fi puiul. Ne este greu să-i refuzăm pentru că ni se pare că emoțiile negative, venite odată cu interdicția, reprezintă nefericire. Ne este greu să-i refuzăm pentru că ni se pare că refuzul nostru i-ar face să se simtă excluși - singurii care nu au, care nu pot, care nu primesc.

Ne este greu să îi refuzăm pentru că refuzul presupune însingurare - capacitatea de a o lua pe cont propriu într-o direcție, când restul lumii se duce în alta.

Să fii părinte astăzi, în era tehnologiei, înseamnă să fii de două ori mai treaz, mai conștient. Înseamnă să îți dai voie să iei decizii fără să te justifici, fără să ai așteptarea să fii iertat de copil pentru conștiința ta de om mare.”

Oana Moraru

10/10/2024

”Trăim într-o lume a abundenței informațiilor, iar creierul încearcă să se apere de această cantitate extrem de mare și una dintre reacții este

09/01/2024

"Există două realități aparent contradictorii ale relației elev-profesor.

Vorbind de școlile publice, de masă, dar și despre cele particulare cu mai mult de 200 de elevi (unde s-a depășit statutul familial al orgnizațiilor mici), este important ca între elev și profesor să existe o distanță formală, protocolară. Copiii și adolescenții au încă nevoie de ierarhii de tip tribal, de presiunea unor așteptări, de risc și miză în actul de învățare. Lucrez cu elevi din cele mai educate și responsabile familii românești, copii cu respect și intelect peste medie. Chiar și pentru un eșantion ideal de elevi, am simțit și reverificat practic faptul cert că potențialul fiecăruia se împlinește mai bine într-un mediu ierarhic clar.

Pe de altă parte, toți acești elevi care au nevoie să știe unde este limita și care sunt consecințele pentru comportamente nepotrivite, învățarea este dramatic influențată de relația de încredere, căldură emoțională și de parteneriat cu profesorul lor.

Cu alte cuvinte, profesorul trebuie să fie, în conștiința copilului, și la distanță, și la apropiere, în același timp.
(Ca și părintele. Sunt studii multe despre părintele-prieten și eșecul în educație al acestei tipologii.)

În România, profesorul e de mult timp abandonat singur la catedră, unde face și el ce poate ca să își construiască această necesară distanță: unii se poartă arogant, alții abuziv, unii vor intrări separate și ”scări ale profesorului”, alții biciuie cu nota, unii se detașează emoțional și devin indiferenți, alții luptă, unii meditează și fac un ban în plus, alții speră să prindă post la clase cu elevi selectați.
Nu știu nici ei ce să facă mai bine sau mai rău pentru că, cel mai adesea, în fața lor, în bănci, se află copii cu tulburări serioase de comportament, cu decalaje cognitive mari, cu nevoi emoționale greu de umplut la școală. Nu e deloc ușor să ții în frâu 30 de copii cu apucături diverse și cronicizate. Nu este suficient să fii doar deschis, blând, jucăuș și creativ cu ei. Ca să funcționeze ca un grup și ca să se producă învățare pentru fiecare dintre ei, e nevoie de cu mult mai mult. E nevoie de psihologi, profesori însoțitori, educarea familiilor, regulamente bine respectate în școală, formări profesionale continue și adevărate, programe remediale eficiente, probate, mult lucru unu la unu cu copilul, în cabinete specializate.

E nevoie și de rol maternal din partea profesorului, de conectare, de jucăușenie, dar, într-o clasă cu mulți elevi cu probleme de autocontrol, impulsivitate, neatenție, hiperkinetism, cu dificultăți emoționale de tot felul - un profesor doar mămos și drăguț nu este unul nici eficient, nici potrivit nevoilor copiilor.

S-au polarizat taberele părinți-profesori, cu așteptări nerealiste din partea fiecărora. De obicei, vehemența discursurilor apare atunci când partenerii nu pot susține complexitatea contradictorie a două adevăruri perfect valabile: da, copilul are nevoie să se simtă bine la școală, dar și sub presiune. Da, copilul are nevoie să se simtă apropiat de învățătoare, dar și la o distanță solemnă. Da, profesorul trebuie să fie și sever, și blând. Învățarea se întâmplă și cu pasiune, dar și constrângere, Și cu inspirație, dar și transpirație. Și cu libertate, dar și monitorizare și răspundere. Orice alunecare într-o margine sau alta a celor doi poli este toxică.

De asta e greu să conduci o școală sau să ții dreaptă o viziune în educație, ca părinte sau ca profesor. Pentru că e vorba de o misiune care trebuie să împace ambele direcții, cu grijă să nu cronicizeze niciuna dintre ele."

Oana Moraru