01/11/2025
---
Povestea lui Andrei și a lui Max
Era o dimineață rece de toamnă, iar ploaia cădea mărunt peste trotuarele ude. La ușa cabinetului veterinar stătea un băiețel de vreo zece ani, ud până la piele, cu o cutie de carton în brațe. Din cutie se auzea un scâncet slab.
— Bună ziua, domnule doctor... a spus băiatul timid, privindu-și pantofii murdari de noroi.
— Bună, dragul meu, intră repede, să nu răcești! Ce ai acolo?
Băiatul a ridicat încet capacul cutiei. Înăuntru, un cățel mic, plin de noroi și tremurând, abia deschidea ochii. O lăbuță era legată strâmb cu o eșarfă veche.
— L-am găsit în spatele blocului. Cred că l-a lovit o mașină... dar n-am bani, domnule doctor. Eu doar... am vrut să-l ajut.
Medicul a simțit cm i se strânge inima. A luat cu grijă cățelul și l-a așezat pe masa rece din inox. Cățelul a scâncit ușor, dar a dat din coadă, de parcă știa că acum e în siguranță.
— Nu-ți face griji pentru bani, a spus medicul zâmbind. Noi îl vom face bine împreună, bine?
Ochii băiatului s-au umplut de lacrimi.
— Chiar o să-l salvați?
— Promit. Dar am nevoie și de tine. Va trebui să vii zilnic, să-l ajuți cu tratamentul.
Din ziua aceea, Andrei — căci așa îl chema băiatul — venea în fiecare dimineață la cabinet. Curăța cuștile, schimba apa pisicilor, și-l mângâia pe Max, cm hotărâseră să-i spună cățelului. Zi după zi, lăbuța s-a vindecat, iar Max a început să alerge prin curte, cu energia unui suflet salvat.
Într-o seară, medicul i-a spus:
— Andrei, Max e complet sănătos acum. Poți să-l iei acasă.
Băiatul a încuviințat, strângând cățelul la piept.
— Mulțumesc, doamnule doctor. Când o să fiu mare, vreau să fiu ca dumneavoastră. Vreau să ajut animalele care n-au pe nimeni.
Medicul a zâmbit. În ochii lui Andrei vedea același foc care o făcuse și pe ea, cu mulți ani în urmă, să aleagă drumul vindecării.
