27/08/2025
🤓Am participat weekend-ul trecut la ediția din 2025 a Synchrony, conferința anuală organizată de The BRAIN Foundation din 2019. Medicina translațională se referă la procesul de aplicare a descoperirilor din cercetare în practica clinică și implementarea lor în îngrijirea pacientului. Această inițiativă reunește cercetători din domeniul neurobiologiei dezvoltării, reprezentanți ai industriei farmaceutice, medici clinicieni ca mine și părinți sau îngrijitori ai pacienților, ca dumneavoastră - uniți de același scop - cel de a grăbi transferul rezultatelor cercetărilor curente către aplicații terapeutice concrete.
Prin urmare, obiectivul conferinței reflectă o nevoie urgentă în domeniu, având în vedere că prevalența TSA este într-o continuă creștere. Se estimează că sunt necesari în medie ❗️17 ani ❗️pentru ca acest lucru să se întâmple. Dar ce ar însemna pentru copiii noștri acest lucru?
🙁Scepticismul față de valoarea investigațiilor și tratamentelor, își găsește, din păcate, un teren fertil în abordarea copiilor diagnosticați cu autism. Firescul este acum reprezentat de tratarea simptomelor prin medicația psihiatrică, refuzând cu o liniște aproape stoică căutarea dincolo de suprafață, ori investigarea comorbidităților care, nu de puține ori, influențează frecvența și intensitatea manifestărilor comportamentale.
🔎Comorbiditățile în autism – de la tulburări gastrointestinale la stări inflamatorii cronice ori deficitul anumitor micronutrienți sau antioxidanți – pot fi greu de detectat, mai ales când pacientul nu poate comunica disconfortul sau durerea. Dar tocmai aici se vede măsura interesului și a dorinței de a ajuta: în a pune întrebări, în a asculta părinții, în a nu minimaliza semnele atipice, în a nu suprapune orice comportament problematic peste “manifestările autismului”.
Și totuși, acesta este reflexul dominant: să tratăm comportamentul, în sensul de a diminua manifestarea, să liniștim părinții cu o rețetă, să evităm efortul investigațiilor suplimentare. Pentru că acesta este protocolul.
Dar, oare, nu este mai onorabil să încerci și să greșești, decât să nu faci nimic? Nu este, oare, mai aproape de spiritul jurământului hipocratic să cauți, să întrebi, să investighezi, chiar cu riscul de a nu găsi nimic, decât să te complaci în pasivitate? Medicina nu este arta certitudinii, ci a căutării neîncetate a adevărului, chiar și atunci când acesta se ascunde sub straturi de ambiguitate și tăcere. A nu face nimic, a reduce totul la o prescripție, nu este prudență, ci abandon. Și, poate, cea mai gravă formă de a face rău este să nu faci nimic acolo unde ai fi putut, măcar, să încerci.
Mai mult decât atât, această atitudine cultivă, în timp, o ruptură de încredere între familie și sistemul medical. Părinții, deja încercați de incertitudini și temeri, ajung să se simtă abandonați, reduși la statutul de spectatori neputincioși ai unei scheme terapeutice standardizate, aplicate parcă dintr-un automatism care durează deja de prea mulți ani.
Nu mă miră faptul că mulți părinți devin receptivi la o avalanșă de protocoale și terapii unde singura știință reală din spatele lor este marketingul, riscând să se lase purtați de explicații pseudo-științifice îmbrăcate în termeni care sună convingător.
Bucurându-mă de binecuvântarea îngrijirii a peste 3.000 de copii diagnosticați cu autism, observ cu bucurie cm din ce în ce mai multe familii, prin informare corectă, ajung în punctul în care reușesc să distingă între intervențiile cu valoare dovedită științific și cele care preponderent exploatează vulnerabilitatea părintească prin tehnici de persuasiune bine orchestrate!
Gânduri bune, 🌿☀️
dr. Cotică George Bogdan