14/06/2024
Existenţa potrivit dimensiunii temporale a bebeluşului sau despre vacuitatea începutului
"Cea mai timpurie calitate a faptului de a fi viu generată în contextul experienţei de susţinere este în mod inspirat denumită de Winnicott "continuitatea existenței" (1956 p. 391), o expresie care în engleză este formată doar din verbe, fiind lipsită de subiect ('going on being'). Formularea reușește să comunice sentimentul unei dezvoltări continue experienţei de a fi viu în timpul de dinainte ca bebeluşul să devină un subiect. Starea emoţională a mamei din actul de susţinere a bebelușului aflat în etapa cea mai timpurie a "continuității existenţei" este denumită de Winnicott "preocupare maternă primară" (1956). La fel ca starea bebeluşului de "continuitate a existenţei", și preocuparea maternă primară este o stare fără un subiect. Trebuie să fie așa pentru că prezenţa simţită a mamei-ca-subiect ar putea rupe ţesătura delicată a ,,continuităţii existenţei bebeluşului. În preocuparea maternă primară nu există o mamă ca subiect distinct. Mama poate simți în locul copilului" (Winnicott, 1956, p. 391) şi, făcând acest lucru, ea se retrage nu numai când bebeuşul o simte, ci, într-o mare măsură, și când se simte pe sine. O astfel de stare psihologică "ar fi o boală dacá nu ar fi în contextul sarcinii" (p. 389) - "o femeie trebuie să fie sănătoasă atât pentru a dezvolta această stare, cất și pentru a se recupera din ea pe măsură ce bebeluşul o eliberează" (p. 389).
O funcţie principală a susţinerii psihologice și fizice timpurii din partea mamei include izolarea protectoare a copilului, în starea lui de continuitate existențială de alteritatea necruţătoare a timpului.
Când vorbesc de "alteritatea" timpului, mă refer la experienţa bebeluşului în raport cu ,,timpul fabricat de om": timpul ceasurilor și calendarelor, al programului de hrănire la patru ore, al zilelor și nopţilor, al programului de muncă al mamei si tatălui, al cronologiei momentelor de maturizare din cărţile despre dezvoltarea copilului și aşa mai departe. Timpul, în toate aceste forme, este o invenţie umană (chiar și ideea de ,,zi si noapte") care nu are nimic de-a face cu experienţa bebelușului; timpul este altfel perceput de el când conștientizarea "nonminelui" este încă de nesuportat şi ar tulbura profund starea de continuitate a existenţei". În cea mai timpurie stare de susţinere a copilului, mama, cu un mare cost emoţional și fizic, absoarbe impactul timpului (de exemplu, prin renunţarea la orele ei necesare de somn, la momentele de relaxare, când ar vrea să fie cu altcineva în afară de copilul ei, la clipele în care ar dori să facă și altceva, separat de îngrijirea copilului).
Susținerea cea mai timpurie a mamei implică deci intrarea ei în senzaţia temporală a copilului, astfel transformând, pentru copil, impactul alterității timpului şi creánd în locul acestuia iluzia unei lumi în care timpul este măsurat aproape în întregime în termenii ritmurilor fizice şi psihice ale bebelușului. Aceste ritmuri includ ritmurile de somn și veghe, nevoia de a fi cu alţii şi nevoia de izolare, ritmurile de foame și saţietate, ritmurile de respiraţie și de bătăi ale inimii.
Susţinerea timpurie realizată de mamă pentru bebeluşul ei reprezintă o renunţare la ea însăși în efortul ei inconștient de a se da la o parte din calea lui. Prezenţa ei neintruzivă furnizează un cadru în care constituţia bebeluşului să înceapă să se facă văzută, în care tendinţele de dezvoltare să înceapă să se desfășoare și în care bebeluşul să înceapă să experimenteze mişcările spontane și să devină proprietarul senzaţiilor care sunt adecvate acestei faze timpurii a vieţii (Winnicott, 1956, p. 391). Riscând să cadă în psihoză prin furnizarea altruistă a "susţinerii umane și vii" (Winnicott, 1955, p. 147), mama permite bebelușului să riște să înceapă demersul de coagulare ca sine. Cel mai timpuriu moment al acestei coagulări este un moment brutal; noul individ se simte extrem de expus" (1955, p. 148).
