𝑨𝒏𝒅𝒓𝒆𝒆𝒂 𝑭𝒆𝒓𝒂𝒓𝒖, 𝒑𝒔𝒊𝒉𝒐𝒍𝒐𝒈𝒖𝒍 𝒕𝒂̆𝒖

02/05/2026

Via Dr. Ursula Sandner

“Când vorbim despre „vindecare”, mulți oameni se așteaptă să nu mai doară deloc, niciodată, să apară liniștea ca o dovadă că „gata, s-a rezolvat”. Dar vindecarea nu este o destinație magică unde totul e roz. E un proces prin care înveți să treci de la reacție automată la răspuns conștient, de la „supraviețuire” la acțiune deliberată.

În mod obișnuit, când avem anumite răni emoționale neconștientizate sau nevindecate, funcționăm pe „pilot automat”. De exemplu, cineva îți reproșează ceva, tu te închizi complet, pleci din cameră, nu mai vorbești zile întregi. Sau te panichezi și începi să te justifici cu disperare.

În astfel de situații, între stimul (reproșul) și răspunsul tău (te închizi, te panichezi) există un „spațiu” foarte mic. Iar vindecarea este întocmai procesul prin care acest spațiu devine mai mare: observi ce se activează în tine, îți dai voie să simți fără să te sperii de ce simți și abia apoi răspunzi.

Concret, observă reacția automată. Numește-o: „Asta e teama mea de abandon”, „Asta e frica mea de conflict”. Oprește-te înainte să acționezi, chiar și zece secunde. Respiră și întreabă-te: „Ce vreau să fac? De ce?”. Alege un răspuns diferit – acesta nu trebuie să fie perfect, însă este nevoie să fie conștient.

Ce se întâmplă când faci asta? Nu mai reacționezi automat, chiar dacă vechile tipare încă încearcă să preia conducerea. Lucrurile se „încetinesc” suficient de mult, încât să poți observa: „Simt cm mi se strânge stomacul, simt impulsul de a fi ironic, dar aleg să nu o fac”.

În modul „supraviețuire”, creierul tău crede că ești în pericol, așa că folosește mecanisme vechi pentru că acestea „te-au salvat” în trecut: devii pasiv-agresiv, ai izbucniri de furie, te retragi. Vindecarea este procesul prin care îi demonstrezi sistemului tău nervos că, deși inima îți bate tare, stomacul ți se strânge și îți vine să o iei la fugă, ești, de fapt, în siguranță. Nu mai ești copilul neajutorat de atunci, ești un adult care acum are resurse și putere.

Vindecarea nu te scutește de disconfort. Te face capabil să îl tolerezi suficient de mult, încât să poți alege diferit. Să spui „nu” când ești obișnuit să accepți orice, să taci când ai impulsul de a explica, de a te justifica, de a lăsa de la tine. Să pleci când fricile îți șoptesc: „Mai dă-i o șansă, poate se va schimba”. O astfel de alegere, într-un astfel de moment, asta este „vindecare”.

Nu e vorba SĂ AȘTEPȚI să te simți altfel. E vorba să acționezi altfel, chiar dacă te simți la fel.”

Ursula Sandner

30/04/2026

Via Sorana Mocanu
“NARCISISTUL nu se naște... SE APĂRĂ

Narcisismul nu începe cu aroganță. Începe, de multe ori, cu o rană pe care nimeni nu a văzut-o la timp... Nu începe cu omul adult care cere admirație, controlează conversația, nu suportă critica sau transformă relația într-o scenă pe care el trebuie să fie personajul principal. Începe mult mai devreme… cu un copil care a învățat că a fi el însuși nu ajunge.

Uneori copilul nu a fost văzut. A fost hrănit, îmbrăcat, trimis la școală, poate chiar lăudat pentru ce făcea. Dar emoțional… nu a fost întâlnit. Nimeni nu a stat suficient cu frica lui, cu rușinea lui, cu nevoia lui de a fi ținut fără să performeze. Și atunci a învățat să se desprindă de partea vulnerabilă din el. Dacă nu sunt văzut când sunt mic, voi deveni mare într-un fel în care nimeni să nu mă mai poată ignora.

Alteori a fost văzut prea mult, dar nu real. A fost pus pe piedestal, tratat ca special, scutit de limite, apărat de orice consecință. Și asta rănește... dar altfel. Pentru că un copil care nu întâlnește limite nu învață realitatea. Învață că lumea trebuie să se adapteze la el. Iar mai târziu, orice refuz devine insultă, orice critică devine atac, orice limită devine umilință.

Mai există și iubirea condiționată... acea iubire care vine când copilul reușește, când arată bine, când confirmă visul familiei, când nu deranjează imaginea. Acolo copilul nu mai învață să fie. Învață să producă impresie. Să fie admirabil. Să fie folositor pentru mândria cuiva. Și, mai târziu, nu va căuta relații, ci oglinzi. Nu va întreba dacă iubește, ci dacă este văzut, dorit, apreciat, ales.

În profunzime, narcisismul este adesea o tulburare a oglinzii. Omul nu se poate simți real din interior, așa că are nevoie de reflectarea continuă a celorlalți... astfel admirația devine combustibil... critica devine prăbușire iar rușinea devine intolerabilă. Atunci când rușinea este intolerabilă, cineva trebuie să fie vinovat. De aceea, în relațiile cu oameni narcisici, celălalt ajunge adesea să poarte ceea ce narcisicul nu poate suporta în sine... greșeala, fragilitatea, insuficiența, vina.
Aici apare dinamica dureroasă. Narcisicul nu spune întotdeauna direct că este superior. Uneori pare sensibil, rănit, neînțeles, nedreptățit. Alteori pare fermecător, generos, magnetic. Dar, încet, relația începe să se organizeze în jurul lui. Emoțiile lui devin vremea casei. Tăcerile lui devin lege. Nevoile lui devin urgențe. Iar celălalt începe să se întrebe tot mai des ce a făcut greșit.

Narcisismul deschis strigă iar narcisismul ascuns oftează. Primul cere aplauze. Al doilea cere vinovăție. Dar ambele au aceeași foame... să fie centrul poveștii.

Nu orice om dificil este narcisic. Nu orice ego mare este tulburare. Există un spectru. Avem cu toții nevoie să fim văzuți, confirmați, admirați uneori. Problema apare când nevoia de oglindire devine mai importantă decât capacitatea de a-l vedea pe celălalt. Când relația nu mai este întâlnire, ci alimentare. Când empatia apare doar cât timp servește imaginea.

Și totuși, e important să spunem asta clar... a înțelege cm se formează narcisismul nu înseamnă a scuza răul pe care îl produce.
Da, poate că în spate a fost un copil nevăzut, rușinat, folosit sau prea ridicat pe un piedestal. Dar adultul care rănește nu poate cere lumii să plătească la nesfârșit factura copilăriei lui. Trauma explică începutul. Nu are voie să devină permis pentru abuz.

Narcisismul este, într-un fel, o armură construită în jurul unei rușini vechi. Problema este că armura nu doar protejează... ea lovește... taie și ține oamenii la distanță. Și, în timp, cel care o poartă ajunge să creadă că armura este chiar el.

Poate cea mai tristă parte este că narcisicul cere exact ceea ce nu poate primi cu adevărat...a iubire. Pentru că iubirea cere reciprocitate, iar reciprocitatea cere să accepți că celălalt există separat de tine. Cu nevoi, limite, libertate, adevăr propriu. Iar pentru un sine construit pe foamea de validare, separarea celuilalt se simte ca abandon.

Așa se naște controlul.
Nu din putere reală, ci din panică. Din panica de a nu mai fi special. Poate din panica de a nu mai conta. Sau poate panica de a fi văzut, într-o zi, fără decor, fără mască, fără public.
Și poate aici este adevărul cel mai greu de dus... narcisistul nu se iubește prea mult. De multe ori, nu se poate locui deloc. De aceea are nevoie să trăiască în ochii altora.

Dar pentru cei care îl iubesc, acest lucru devine devastator. Pentru că ei tot așteaptă omul de sub armură. Îl caută în momentele bune. În scuze. În farmec. În fragilitatea care apare uneori, suficient cât să-i țină aproape. Și ajung să creadă că, dacă iubesc mai bine, dacă explică mai blând, dacă rămân mai mult, armura va cădea.
Uneori nu cade... ea devine și mai grea.
De aceea, când vorbim despre narcisism, trebuie să ținem aproape două adevăruri în același timp... în spatele lui poate exista o rană reală, iar în fața lui poate exista o victimă reală. Una nu o anulează pe cealaltă.

Narcisismul nu apare din nimic. Se construiește, strat după strat, din neglijare, rușine, iubire condiționată, lipsă de limite, modele toxice, frică de vulnerabilitate și nevoia disperată de control. Dar vindecarea începe abia când armura nu mai este confundată cu identitatea.

Și poate ce ar trebui sa rămână este faptul că
narcisistul nu devine narcisist pentru că s-a iubit prea mult, ci pentru că, la un moment dat, a învățat că fără o mască suficient de strălucitoare nimeni nu va rămâne să vadă ce doare dedesubt.”

Psih. Dr. Sorana Mocanu

27/04/2026

Via Dr. Ursula Sandner

“Cel mai dificil de recunoscut este abuzul care NU este constant, ci alternează cu momente de afecțiune și apropiere. Dacă cineva s-ar comporta urât cu tine în fiecare zi, fără excepție, ai pleca – poate nu imediat, dar ai pleca.

Însă după episoadele de cruzime, de umilire, de control, de răceală emoțională, apar momentele în care persoana din fața ta pare exact omul de care te-ai îndrăgostit: este atent, este cald, afectuos. Și, în momentele acelea, mintea ta face ce știe ea mai bine: caută speranța. Alege să creadă că „de data asta va fi altfel”, că schimbarea e reală, că poate „a fost doar o perioadă proastă”, că ai exagerat tu.

Însă alternanța momentelor de abuz cu momentele bune are un scop precis: de a te ține captiv în acea relație. Fiecare gest de tandrețe e ancora care te leagă de o promisiune care nu se va înfăptui niciodată.

Știi ce se întâmplă, de fapt? Sistemul tău nervos primește o pauză, se relaxează, iar tu începi „să respiri”. Și tocmai când te simți din nou în siguranță, ciclul se reia. Și tu rămâi acolo, convins că ai greșit cu ceva, că, dacă erai mai bun, mai răbdător, mai înțelegător, lucrurile ar fi stat altfel.

Însă faptul că ajungi să preiei vina asupra ta și să te consideri responsabil pentru comportamentele toxice ale celuilalt, este tot un semn că te afli într-o relație abuzivă. Celălalt vrea ca tu să crezi că ești cel vinovat sau cea vinovată. În acest fel, el sau ea nu trebuie să schimbe nimic sau să-și asume vreo responsabilitate.

Capacitatea ta de a iubi, capacitatea de a ierta și de a vedea binele în celălalt sunt calități reale și valoroase. Problema e că le investești într-o relație care le folosește împotriva ta. Când ierți de fiecare dată, fără ca celălalt să se schimbe cu adevărat, iertarea ta devine o formă de autosabotare.

La fel, speranța, atunci când este menținută în ciuda unor dovezi constante că lucrurile vor rămâne exact așa cm sunt, se transformă într-o formă de negare. Nu mai vezi realitatea așa cm este, ci așa cm ți-ai dori tu să fie.

Însă iubirea reală nu funcționează pe principiul: „Azi te ador, mâine te distrug”. Iubirea reală e constantă, liniștită, previzibilă (în sensul bun al cuvântului). Nu trebuie să-ți „câștigi” dreptul de a fi tratat cu respect. Nu trebuie să renunți la tine, la nevoile și limitele tale ca să menții pacea.

Dacă te recunoști în aceste rânduri, cel mai important lucru pe care îl poți face acum este să fii complet sincer cu tine. Fără „dar mă iubește”, fără „dar nu e mereu așa”, fără „dar o să se schimbe”. Uită-te la fapte, nu la promisiuni, nu la vorbe, nu la potențial. La ce se întâmplă efectiv, în mod repetat, de luni sau ani de zile.

Și apoi întreabă-te un singur lucru: dacă cel mai bun prieten al tău ți-ar povesti exact ce trăiești tu, ce i-ai spune? Răspunsul pe care i l-ai da lui este, de fapt, răspunsul pe care ai nevoie să ți-l dai ție.”

Ursula Sandner

10/04/2026

ADHD este sub diagnosticat la femei, iar în acest Podcast explicațiile sunt oferite într-un ritm blând și cu limbaj accesibil.

S-ar putea ca acest episod să schimbe felul în care te vezi pe tine. Și asta-i de bine, promit! :) 1. De ce atât de multe femei ajung să fie diagnosticate ab...

01/04/2026

Via Sorana Mocanu

“M-AM PUS, CA PSIHOTERAPEUT, ÎN FAȚA AI-ului... ȘI AM VĂZUT CE NU POATE FI ÎNLOCUIT

Am testat AI-ul nu ca tehnologie, ci ca spațiu în care să duc ceva viu. Nu din curiozitate profesională, ci dintr-un impuls foarte simplu: aveam ceva de spus și nu aveam cui. Am scris acolo lucruri pe care le aud zilnic în cabinet. Rușine. Singurătate. Fragmente de viață care nu cer neapărat răspunsuri, ci loc.

Răspunsurile au venit. Bune... curate... uneori chiar frumoase. Fraze pe care le-ai putea sublinia. Și totuși, după ce am închis conversația, am rămas exact unde eram. Nu pentru că răspunsurile erau greșite. Ci pentru că nu fuseseră oferite. Fuseseră generate.

Și atunci s-a așezat în mine ceva ce știam de mult, dar nu spusesem atât de clar: înțelegerea fără prezență nu vindecă. Informează.

Dacă privim istoria psihoterapiei fără nostalgie, vedem o mișcare constantă spre eficiență. După război, lumea nu mai avea răbdare pentru explorări lungi. Au apărut terapiile scurte, manualele, protocoalele. Au ajutat. Au salvat. Dar, în paralel, s-a produs o mutație tăcută: terapia a început să fie gândită ca ceva ce se aplică, nu ca ceva ce se întâmplă.

În cabinet, însă, oamenii nu vin după tehnică. Vin cu o întrebare pe care o maschează în multe feluri: sunt real pentru tine? mă vezi?

Niciun algoritm nu răspunde la asta.

Există un mit despre terapeuți: că sunt cei care știu ce să spună. Cei buni știu, uneori. Dar nu asta îi face buni. Îi face buni capacitatea de a rămâne când nu știu. De a nu umple spațiul prea repede. De a suporta acel „nu știu” împreună cu tine fără să-l transforme imediat în soluție.

Gândește-te la o întâlnire în care te-ai simțit cu adevărat înțeles. Nu sfătuit, nu corectat. Doar întâlnit. Ce a contat nu a fost conținutul replicilor, ci faptul că ceea ce ai spus a ajuns undeva. A lăsat o urmă.

Un terapeut nu doar ascultă. Este afectat. Se mișcă în interior. Poate imperceptibil, dar real. Îți dai seama din felul în care tace, din ritmul vocii, din micro-gesturi pe care nu le poate programa. Nu e slăbiciune. E instrumentul principal. Capacitatea de a fi atins fără a fi copleșit.

AI-ul nu poate fi atins. Nu are ce să vibreze. Nu are corp, istorie, puncte sensibile. Nu există acel mic tremur care, paradoxal, face spațiul sigur. Pentru că atunci când celălalt tremură puțin, știi că e acolo.

În terapie există momente în care nu se spune nimic. Și totuși se întâmplă totul. Am avut o pacientă care a tăcut opt minute. Nu era gol. Era densitate. Când a vorbit, a spus doar că nu a mai fost întreruptă niciodată când nu știa cm să vorbească. Acolo s-a schimbat ceva. Nu o tehnică. O relație cu propria ei voce.

Dacă acea tăcere ar fi fost în fața unei mașini, ar fi apărut o întrebare politicoasă, o invitație de a continua. Corectă. Dar fără greutate. Pentru că nu era cineva acolo care să suporte tăcerea împreună cu ea.

A fi cu cineva și a fi pentru cineva nu sunt același lucru. Primul implică risc. Al doilea, doar funcție.

Trăim într-o cultură care a rafinat recunoașterea și a pierdut întâlnirea. Algoritmii ne cunosc preferințele, ne anticipează nevoile, ne oferă exact ce vrem. Ne simțim văzuți. Dar a fi recunoscut prin tipare nu e același lucru cu a fi descoperit de un om care nu te compară cu nimeni.

AI-ul funcționează prin probabilitate. Îți oferă cea mai potrivită continuare a unei propoziții. Este o imitație culturală de o precizie uluitoare. Dar viața psihică nu se schimbă doar prin imitație. Se schimbă în întâlnire. În acel spațiu imprevizibil în care celălalt nu doar răspunde, ci este modificat de tine.

După ce închizi conversația cu AI-ul, nu rămâne nimic în el. Nu te poartă. Nu revine la tine. Nu există o memorie afectivă a întâlnirii. Și, undeva, simți asta. Nu lipsa răspunsului bun doare, ci lipsa urmei.

Există, desigur, un lucru pe care AI-ul îl oferă perfect... controlul. Poți spune orice fără consecințe. Poți pleca fără să rănești. Poți reveni fără să explici. Este sigur... este curat... este steril.

Dar exact riscul este cel care vindecă. Riscul de a nu ști cm vei fi primit. Riscul de a fi văzut într-un mod pe care nu-l controlezi. Riscul de a descoperi că celălalt nu te vede exact cm te vezi tu și că în acea diferență se ascunde ceva esențial.

AI-ul nu te poate surprinde în acest sens. Pentru că surpriza vine din alteritate, din faptul că celălalt este altcineva, cu propriile limite, propriile răni, propria viață. Iar această alteritate, uneori inconfortabilă, este ceea ce deschide posibilitatea schimbării.

Faptul că tot mai mulți oameni aleg să vorbească cu AI-ul nu spune doar ceva despre tehnologie. Spune ceva despre noi. Despre cât de rară a devenit experiența de a fi văzut fără grabă, fără judecată, fără condiții. Despre cât de mult am optimizat interacțiunea până când a devenit eficientă și goală de prezență.

AI-ul nu creează această lipsă. O face vizibilă.

În terapie există un concept simplu și greu de trăit: prezența. A fi acolo, cu tot ce ești, în fața a tot ce este celălalt. Fără agendă ascunsă, fără grabă de a repara, fără nevoie de a performa competența. Este un act repetat de curaj. A rămâne în disconfort fără să-l închizi.

O mașină este mereu disponibilă, dar nu este niciodată prezentă în acest sens. Un om este limitat, dar când este acolo, poate fi acolo cu totul.

Diferența pare subtilă. Nu este. Este diferența dintre a primi informație și a fi ținut. Dintre a fi procesat și a fi întâlnit.

AI-ul te poate ajuta să te înțelegi. Și asta contează. Dar dacă, după conversații lungi, ceva rămâne neîmplinit, nu e pentru că răspunsurile nu sunt suficient de bune.

E pentru că ceea ce cauți nu este, de fapt, un răspuns.

Este cineva care, auzindu-te, tremură puțin.

Și acel tremur nu poate fi programat. Nu poate fi optimizat. Nu poate fi scalat.

Poate doar să existe.

De la om la om.”

Psih. Dr. Sorana Mocanu

01/04/2026

De ce femeile cu ADHD primesc diagnosticul mai târziu, cm interacționează ADHD-ul cu menopauza și ce înseamnă mascarea pe termen lung. Perspectivă clinică și p

16/03/2026

Nu toate “iubirile” vindecă. Unele doar reiau trauma.

❤️‍🔥 Uneori, ceea ce numim “atracție puternică” e doar familiaritatea cu durerea din trecut.

Te-ai întrebat de ce te atrag oamenii indisponibili?

Sau de ce te simți “ca acasă” într-o relație unde te pierzi?

În psihoterapie, învățăm să diferențiem între dragoste și compulsie.

Între intimitate reală și supraviețuire emoțională.

💡 Dacă vrei să înțelegi mecanismele relaționale și să ajuți și pe alții să iasă din cercul suferinței, descoperă formarea în psihoterapie integrativă 👉 www.psihoterapieintegrativa.ro

14/03/2026

Ce se întâmplă când terapeutul își crește tariful după un an de terapie? Uneori, discuția despre bani devine o conversație despre siguranță, atașament și valoare.
🔗 https://buff.ly/sRuyDWp

05/03/2026

“Conceptul de „părinte suficient de bun“ a fost extras din munca și experiența psihiatrului și pediatrului britanic dr. Donald Winnicott. Spun extras, deoarece dr. Winnicott a făcut pentru prima dată referire la termenul de „mamă suficient de bună“, intenționând să contrabalanseze ideea de mamă perfectă la care părea că mamele aspirau (și încă aspiră). Asta se întâmpla prin 1953, prin urmare, putem deduce influența culturală și modul în care societatea accepta împărțirea rolurilor în familie ca fiind un factor de stres suplimentar în viața mamelor. În experiența clinică, renumitul pediatru britanic a putut observa, în mod direct, efectele presiunii conceptului de „mamă perfectă“ și cm un mediu încărcat de stres nu poate fi o sursă de hrană emoțională și siguranță psihologică pentru copil.

***

Deși, la o primă vedere, conceptul de părinte suficient de bun poate părea un compromis, acesta reprezintă, de fapt, un deziderat. Părintele suficient de bun asigură îndeplinirea nevoilor de bază ale copilului – fizice, emoționale și de conectare –, rămânând conștient de perspectiva puiului de om. Acceptă faptul că nu poate fi disponibil emoțional tot timpul. Iar în sprijinul acestei idei, adesea citatul John Gottman spune că pentru a deveni părinți suficient de buni ar trebui să fim prezenți și atenți la nevoile copiilor în 70% din timp, iar în restul de 30% să ne îndreptăm atenția și grija către propriile noastre nevoi.

Revelația acestor cuvinte și spațiul lăsat prin eliminarea presiunii efortului de a fi un părinte perfect a lăsat mult loc de vindecare și iubire în viața noastră. Astfel că am decis să îmi direcționez efortul profesional către a ajuta și alți părinți să facă loc în viețile lor pentru impredictibilitatea și frumusețea unei relații. Copiii noștri vor învăța de la noi să fie oameni, nu doar părinți!

Cele cinci principii ale părintelui suficient de bun

În ideea de a lămuri și mai mult acest concept, pun mai jos caracteristicile unui părinte suficient de bun, așa cm sunt descrise în cartea A good enough parent. Notițele din descriere reprezintă modul în care am transpus și înțeles aceste caracteristici în experiența mea personală.

Părintele suficient de bun nu se străduiește să fie perfect și nu are această așteptare nici de la copiii săi – ceea ce experimentăm în copilărie se impregnează în modul nostru de a fi. Astfel, putem acționa în viața noastră de adult conform unor așteptări care ne-au fost setate în mediul în care am crescut. Regăsirea și vindecarea copilului interior poate determina de la sine scăderea așteptărilor prea mari sau prea multe.

Părintele suficient de bun își respectă copilul și încearcă să înțeleagă natura umană a acestuia – atunci când copilul este foarte mic, avem tendința să proiectăm propriile noastre idei și concepte. Inclusiv că acesta este lipsit de mijloace de exprimare prin care noi îl putem înțelege. Simpla observare a comportamentului unui copil, chiar și bebeluș, ar putea să ne ofere perspective unice asupra modului lui de a fi încă de la naștere. Pe măsură ce acesta crește, noi putem rămâne martorii dezvoltării sale întrebându-ne permanent, și pe noi și pe el: Cine suntem în acest moment?

Părintele suficient de bun se concentrează pe experiența trăită de copil în perioada copilăriei și nu pe experiența lui de adult sau pe ceea ce va experimenta în viitor – cu cele mai bune intenții, uneori uităm că dreptul nostru de a fi prezenți în viața copiilor noștri este rezervat lui aici și acum.

Părintele suficient de bun oferă ajutor copiilor, dar nu mai mult decât aceștia au nevoie – îmi vine în minte imaginea fiicei mele de doi ani care încearcă să se încalțe singură: se poticnește, încearcă încă o dată, zice că nu poate, dar tot mai încearcă. De fiecare dată am de făcut această alegere: Voi pune mai presus nevoia mea de a fi de folos, de a ajunge la timp sau nevoia ei de autonomie, nevoie care îi va deservi pe tot parcursul vieții?

Părintele suficient de bun este încrezător că este suficient de bun – această idee mi se pare una din cele mai greu de acceptat. Cred că ține foarte mult de un anumit nivel de autocunoaștere și înțelepciune, de acceptare și iubire de sine. Ceea ce îmi doresc și pentru mine, dar și pentru voi!”

Sursa: Pagina de Psihologie

04/03/2026

La finalul workshopului de Constelații, o participantă a spus:

„Am descoperit că nu sunt singura care are probleme și răni. Și asta m-a făcut să nu mă mai simt singură.”

Fraza asta mi-a rămas în minte.

În lucrul de grup, există un moment aproape palpabil în care oamenii își dau seama că ceea ce credeau că e „doar al lor” — rușinea, frica, nesiguranța, vinovăția — există și în alții. Nu identic, dar recognoscibil. Și ceva se schimbă atunci.

În „Tratat de psihoterapie de grup”, Irvin Yalom numește asta universalitate. Faptul că descoperi că nu ești un caz izolat. Că nu e ceva „în neregulă” cu tine și că trăirile tale sunt omenești.

Și, în vremurile pe care le trăim, asta devine tot mai important pentru că social media ne arată versiuni filtrate ale vieții: momente perfecte - “instagramabile”, relații fericite, reușite profesionale. Rareori vedem confuzia, frica, nesiguranța, îndoiala.

Experiența de a sta într-un grup și de a descoperi că nu ești singur nu te „vindecă” peste noapte.
Dar poate schimba ceva fundamental:
modul în care te raportezi la tine.
Rușinea se diminuează, vocea critică se domolește.
Povestea personală începe să se integreze într-o poveste mai mare — cea a condiției umane.

Uneori, creșterea începe exact de aici:
din faptul că nu mai ești singur în ceea ce trăiești.

Mă gândesc tot mai des cât de important este să existe spații de siguranță în care oamenii să poată avea această experiență. Tocmai de aceea, în această perioadă pregătesc un spațiu terapeutic de grup în care astfel de experiențe să poată avea loc.

Sursa foto: Pinterest

20/10/2025

“Când nu îţi întâlneşti sufletul-pereche şi ajungi în cabinetul de psihoterapie sau de psihanaliză, iată situaţia, câtuşi de puţin infrecventă, pe care psihiatrul şi psihanalistul Mark L. Ruffalo o abordează în articolul „Making Sense of Chronic Relationship Instability. Paradox, self-destructiveness, and personality disorder”, in Psychology Today, 15 septembrie 2025.

Adesea în cabinetele psihologice, de psihoterapie şi de psihanaliză intră pacienţi care, în moduri dramatice, indicând o urgenţă, sunt sfâşiaţi de sentimente dureroase de a nu-şi găsi un partener de viaţă stabil, sănătos, apropiat – sau, cm se spune, de a nu-şi întâlni „sufletul-pereche”. Instabilitatea relațională cronică se manifestă ca un tipar persistent al unor relaţii haotice, tumultoase, cu alternanțe repetate între apropiere şi distanţare, idealizare şi dezamăgire. Clinicienii observă că multe dintre aceste persoane îndeplinesc criteriile pentru tulburări de personalitate din Clusterul B – tulburarea de personalitate narcisică, borderline, antisocială etc. – sau diagnostichează o tulburare de stres post-traumatic complexă.

Aceste istorii despre relaţii proaste sau deosebit de proaste sunt nu de puţine ori atât de stringente şi se repetă de atât de multe ori, încât psihoterapeutul sau psihanalistul ar putea începe să creadă că pacientul este cea mai ghinionistă persoană din lume şi că tratamentul presupune în esenţă să îl ajute să îşi aleagă obiecte mai bune (cu consacratul termen kleinian). Spre o atare concepţie duce, de altfel, şi uriaşa cantitate de literatură self-help şi de psihologie populară, care afirmă la unison că pacienţii au nevoie de susţinere şi de validare şi că asta va rezolva lucrurile pentru ei.

Dar ce susţine această literatură e o concepţie dezarmant de simplistă. În fapt, repetarea acestor relaţii dezastruoase nu e întâmplătoare sau auxiliară pentru suferinţa acestor pacienţi, ci stă în miezul ei. Iar aceasta nu e o observaţie nouă. Psihiatrul şi psihanalistul John G. Gunderson, considerat părintele diagnosticului de tulburare de personalitate borderline, arăta încă mai demult că trăsătura distinctivă cea mai pregnantă pentru aceşti pacienţi este tocmai disfuncţionalitatea relaţională.

Pornind de la Freud şi compulsia la repetiţie, trecând prin conceptele despre distrugerea obiectelor bune despre care vorbeşte Melanie Klein, de incapacitate a pacientului de a susţine continuitatea relaţiilor de holding despre care ne spune D. W. Winnicott şi prin cele despre predominanţa mecanismului clivajului şi atacurile asupra integrării despre care expune Otto Kernberg, două mecanisme psihodinamice centrale sunt evidențiate de Mark L. Ruffalo în aceste cazuri din cabinetele de psihoterapie: selecţia obiectelor rele şi distrugerea obiectelor bune. E o altă perspectivă, cu adevărat în esenţa problemei, despre ce se întâmplă atunci când nu îţi întâlneşti sufletul-pereche.”

Când nu îţi întâlneşti sufletul-pereche şi ajungi la psihoterapie sau psihanaliză ideile de „validare” şi „susţinere” sunt nule. Psihoterapia e altceva.

10/10/2025

Schema Therapy is a new chapter in my therapist Journey.
*
*
*
*
Pictură realizată de o elevă A.M. C. de 16 ani de la liceul Lascăr Rosetti Raducaneni, jud. Iași.