02/12/2025
Precizia limbajului nu este un moft; este un act de responsabilitate.
A numi lucrurile corect nu înseamnă rigiditate, ci grijă: grijă pentru adevăr, pentru experiențele reale ale oamenilor și pentru capacitatea noastră de a răspunde adecvat suferinței. Atunci când renunțăm la această grijă, nu doar că pierdem sensul cuvintelor, ci și capacitatea de a ne orienta în realitate, de a vedea și sprijini suferința autentică.
Numele pe care le dăm lucrurilor nu sunt simple etichete, ele modelează felul în care înțelegem realitatea și acționăm. Fără a cădea într-o formă naivă de nominalism putem să ne imaginăm o situație banală: dacă numesc zece obiecte diferite „banană”, atunci când voi cere o banană este foarte probabil să primesc orice altceva, mai puțin o banană. Confuzia semantică devine confuzie practică.
La nivel psihologic și social, situația nu este diferită. Când folosim cu generozitate termenul de „traumă” pentru a descrie o multitudine de experiențe care nu împărtășesc structura, intensitatea și consecințele evenimentelor traumatice propriu-zise, nu doar că producem erori de clasificare; producem și efecte etice. Începem să minimalizăm adevărata durere a celor care trăiesc cu consecințele unor evenimente care le-au fracturat existența. A vorbi despre „traumă” într-o manieră prea relaxată nu este doar o imprecizie conceptuală este o formă subtilă de injustiție epistemică.
Alice Koubova surprinde foarte bine această tensiune: „În mod similar, într-o cultură care insistă asupra ideii că suntem cu toții traumatizați, devine tot mai dificil să îi distingem pe cei care au cu adevărat nevoie de ajutor. Într-o lume în care toți au nevoie de ajutor, cei care suferă cu adevărat devin invizibili, iar solidaritatea se evaporă.”. Când toți suntem „traumatizați”, atunci nimeni nu mai este cu adevărat traumatizat. Într-o lume în care „toată lumea are nevoie de ajutor”, cei care într-adevăr au nevoie devin invizibili, iar solidaritatea, care ar trebui să se îndrepte cu prioritate spre cei mai vulnerabili, se evaporă.
Suferința în sine nu este lipsită de importanță. Ea merită ascultare, înțelegere și intervenție. Însă când folosim același cuvânt pentru suferințe radical diferite, facem două mișcări simultane: pe de o parte umflăm termenul până își pierde specificitatea, pe de altă parte îi lăsăm pe cei care se confruntă cu adevărata traumă într-un spațiu de tăcere, unde cuvântul care ar trebui să-i protejeze devine prea diluat ca să îi mai desemneze.
Așa cm nu numim orice durere de cap „tumoră” și nu numim orice stare de tristețe „depresie”, tot așa nu ar trebui să folosim termenul „traumă” pentru a descrie orice experiență de suferință. Avem deja un vocabular bogat, variat, capabil să surprindă nuanțele suferinței umane: durere, rană, necaz, adversitate, neplăcere, dezamăgire, disconfort, dificultate, criză, stres etc. Problema nu este lipsa cuvintelor, ci preferința culturală de a alege termenul cu cea mai mare încărcătură emoțională.
Această preferință cred că are explicații psihosociale clare. Într-o societate în care atenția este rară și greu de obținut, învațăm repede că anumite cuvinte deschid mai ușor uși, fie ale empatiei, fie ale ajutorului. Termenul „traumă” a devenit un mod de a face suferința vizibilă într-un spațiu în care altfel ar putea rămâne ignorată. Dar în momentul în care folosim obsesiv cuvinte care nu se potrivesc, nu doar că pierdem contactul cu realitatea trăirilor noastre, ci contribuim la o confuzie colectivă.
Schimbarea limbajului nu este imposibilă. Cuvinte precum „nebun” sau „handicapat” au fost odinioară folosite cotidian, fără reținere. Cu timpul, însă, am înțeles încărcătura lor degradantă și am învățat să le înlocuim cu termeni mai adecvați. În aceeași manieră, putem învăța să protejăm termenul „traumă” fără a invalida suferințele celor care nu se regăsesc în definiția lui clinică. Dar această schimbare trebuie să fie una etică, nu punitivă.
Nu este vorba de a interzice oamenilor să își descrie experiențele, ci de a recunoaște limitele pe care le avem în a distinge între nuanțele suferinței atunci când ne bazăm doar pe limbajul public. E nevoie de dialog, de context, de evaluare responsabilă. Nu pentru a controla discursul individual, ci pentru a evita ca subiectivitatea să se rătăcească în confuzii terminologice care, în loc să ne ajute, ne separă de noi înșine și unii de alții.
Textul de la care am pornit: Which Resilience? Thinking Democratic Subjectivity in the Polycrisis ALICE KOUBOVÁ
