04/02/2026
Sunt oameni care, din exterior, par puternici. Au realizări, au siguranță materială, uneori chiar faimă. Și totuși, le lipsește ceva esențial: curajul. Uneori, asumarea.
„Din tot ce-mi spui, mă faci să mă uit exact acolo unde mă doare și nu-mi place.”
Nimeni nu provoacă pe nimeni să facă ceva. Declanșatorii sunt situațiile și circumstanțele vieții, apărute la un moment dat. Iar unele lucruri de care fugim vor continua să apară pe parcursul vieții, tocmai pentru că nu avem curajul să le rezolvăm atunci când se ivesc prima dată. Apelăm la tertipuri, ne eschivăm, sperăm că vom ieși cumva din problemă fără să fie nevoie să ne implicăm cu adevărat.
Lăsăm lucruri nerezolvate, dăm vina pe alții, ne spunem că „nu e treaba mea”, iar când problema reapare – și aproape întotdeauna reapare – este mai complicată, mai dureroasă sau ne pune într-o lumină și mai proastă. Nu putem spune „nu”. Nu putem vorbi sau comunica deschis. Căutăm intermediari care să ne reprezinte, fugind exact de ceea ce ține de noi să facem.
Adevărul este că, de multe ori, nu reacționăm la ce se întâmplă acum. Reacționăm la o rană mai veche care se activează în noi.
Când am fost răniți, am învățat să ne protejăm. Iar protecția poate arăta astfel:
ne închidem ca să nu fim respinși,
atacăm ca să nu fim umiliți,
controlăm ca să nu fim abandonați,
tăcem ca să nu fim judecați,
fugim de și din relații ca să nu doară.
Din exterior, lucrurile se văd limpede, cu claritate. Din interiorul valurilor vieții, însă, această claritate dispare. Și degeaba apelezi la un specialist dacă nu ești pregătit să te oprești, să asculți, să te uiți cu sinceritate în tine și să pui degetul pe rana care doare. Aici este partea cea mai dificilă.
Da, lumea în care trăim s-a schimbat. Ne-am înrăit. Dar problemele au o rădăcină adâncă. Și fiecare dintre noi are puterea interioară de a schimba ceea ce vede în exterior, pentru că exteriorul este, de cele mai multe ori, o reflexie. Ne caracterizează fuga de asumarea responsabilității.
Dacă tot ce ți-am spus te-a enervat și simți că nu-ți place să privești exact acolo unde știi că doare, poți să te tot superi și să judeci critic, nimeni nu va avea de suferit decât tu. Întrebarea la care ar fi momentul să te gândești nu este „de ce se întâmplă asta?”, ci: cm îți poți face viața puțin mai ușoară?, alegând, măcar o dată, să nu mai fugi. La un moment dat, fuga obosește. Măștile devin grele, strategiile nu mai funcționează, iar rolurile pe care le jucăm încep să ne strângă ca niște haine prea mici. Nu pentru că am devenit mai slabi, ci pentru că sufletul cere adevăr. Și atunci apare un moment de răscruce: continui să te aperi de o durere veche sau îți dai voie, în sfârșit, să o simți și să o vindeci?
Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică. Înseamnă să alegi să rămâi prezent chiar și atunci când tremuri. Să spui ce ai de spus fără garanția că vei fi înțeles. Să îți asumi partea ta, chiar dacă asta te face vulnerabil. Pentru că liniștea sufletească nu vine din evitarea durerii, ci din întâlnirea onestă cu ea.
Iar viața devine mai ușoară nu când totul se rezolvă, ci când nu mai fugi de tine, de adevărul pe care îl știi de fapt, dar pe care îți este greu să-l ți-l recunoști.
