08/05/2020
Povestea licuriciului fără lumină
Un licurici zăcea în tufişul de liliac şi privea abătut în pământ. Nici nu băga de seamă apusul soarelui care deveni auriu, apoi roşiatic şi nici pomeneală să simtă mirosul parfumat al florilor de liliac.
„Ce groaznic!” mormăi licuriciul pentru sine însuşi. Cât de îngrozitor este să fii un licurici care să nu poată lumina. La fel de bine aş putea fi considerat o muscă sau gândac. Un licurici care nu poate să lumineze nici nu poate fi numit licurici, sunt o ruşine pentru familia mea.
Licuriciul stătea posomorât şi privea cm rând pe rând, ceilalţi licurici începeau să lumineze, pe măsură ce soarele trecea în amurg şi amurgul se pierdea încet în noapte.
Din toate celelalte puncte de vedere, era un licurici perfect. Avea o pereche elegantă de antene, aripi minunate şi o coadă lungă suplă. Singurul lucru care-i lipsea era că ... nu putea să lumineze.
“Probabil că ceilalţi ştiu un secret pe care eu nu-l cunosc”, se gândi licuriciul, “astfel, cm de reuşesc ei să lumineze şi să sclipească fără prea mult chin, în timp ce eu, oricât aş încerca nu pot scoate nici măcar o scânteie?
Atunci se hotărî să-şi părăsească culcuşul din tufişul de liliac şi porni într-o călătorie pentru a descoperi cm să-şi aprindă lumina. Un prim popas îl făcu în tufişul de colectat miere, unde două fete licurici foarte harnice străluceau aprins printre floricelele dulci.
Licuriciul se ruşină puțin să le întrebe aşa direct, dar îşi dădu seama că nu are nimic de pierdut şi că ar avea atât de mult de câştigat dacă ar învaţă cm să lumineze…
“Bună ziua”, rosti el, “va deranjează dacă vă pun o întrebare? Aş vrea să ştiu ce vă aprinde pe voi?”
“Cum adică ce ne aprinde?” întrebară ele.
“Ce va aprinde încât să începeţi să luminaţi?” întrebă din nou licuriciul.
“Ah, deci asta era? Păi nu ştim prea sigur, dar credem că tufişul de miere e cauza: de câte ori ne apropiem de floricelele astea minunate ne aprindem.”
Asta însă nu-i era prea mult de ajutor licuriciului, căci de când vorbea cu ele era tot lângă în tufişul acela şi nu se întâmpla nimic. Le-a mulţumit fetelor şi zbură mai departe. A ajuns apoi la un alt licurici, acesta locuia într-un tufiş de mure şi îl găsi luminând ritmic în timp ce cânta. Lumina sa era impresionantă! Acesta îi făcu semn să nu-l întrerupă.
“Spune acum! Ce întrebare poate să fie aşa de importantă încât să mă întrerupi din cântat? ”.
“Cum îţi aprinzi lumina?” întrebă licuriciul.
“Nu m-am gândit la asta. Ori de câte ori cânt, lumina mea se aprinde şi rămâne aşa până la finalul cântecului. Acum te rog să nu mai spui nimic: încep din nou concertul.”
Licuriciul începu şi el să cânte, în speranţa că-i va aprinde şi lui lumina…dar nimic. La auzul glasului său ceilalţi licurici îşi astupau urechile.
De data asta îşi întinse aripile şi zbură drept spre Zâna licuricilor care sclipea într-o tufă de laur. Ea era considerată drept unul dintre cei mai înţelepţi licurici şi era respectată pentru lumina ei. De data asta trebuia să primească răspunsul.
“Oooo, sunt mai multe feluri în care-ţi poţi aprinde lumina” îi spuse zâna.
“Într-adevăr, deja cunosc o mulţime de moduri, care însă din păcate nu funcţionează la mine”, spuse licuriciul. Şi i-a povestit de cele petrecute.
“Bineînţeles că acestea nu ar putea aprinde lumina ta. Deşi există o mulţime de moduri de a ne aprinde lumina, un singur lucru le poate face să funcţioneze şi acela eşti TU.”
“Păi, nu înţeleg, zise licuriciul,am încercat totul şi nu o pot aprinde indiferent cât de tare m-aş strădui”.
“Nici nu-i de mirare”, răspunse ea.
“Nu funcţionează dacă te simţi supărat sau dacă tu cauţi asta cu încrâncenare. Primul lucru cu care poţi începe este acela de a te linişti.”
“Şi cm să fac asta?”, întrebă licuriciul.
“Gândindu-te la lucruri care te liniştesc. Sentimentele provin din gândurile tale şi dacă gândeşti calm, te vei simţi liniştit. Încearcă să te gândeşti la cea mai liniştitoare imagine care îţi vine în minte.”
Şi licuriciul se gândi la imaginea lunii pline, într-o noate călduţă de vară. Îşi imagina că auzea cântecul greierilor şi că simţea o boare lină de vânt atingandu-i aripile. Ofta de plăcere. Se simţea fericit pentru prima oară după atâta vreme.
“Deja e mai bine”, spuse ea simţind o schimbare în el. “Acum eşti pregătit să înveţi să-ţi aprinzi lumina. Gândeşte-te la ceva ce faci întotdeauna cu plăcere.”
Şi licuriciul începu să-i spună o poveste de suflet care lui îi plăcea foarte mult. Se simţea fericit pentru prima oară după atâta vreme. Ascultându-l , zânei îi dădură lacrimile la finalul poveştii.
“Acum uită-te la lumina ta!” îi spuse ea, iar licuriciul se întoarse şi aruncă o privire peste umăr. Reuşise! Luminiţa lui se aprinsese pentru prima dată după multă vreme.
“Uaau, cm am reuşit să fac asta?”, întrebă el.
“Ţi-ai descoperit darul şi anume acela de a povesti. Ori de câte ori faci ceea ce îţi place, ori de câte ori îţi pui darul în valoare, lumina ta se aprinde.”
“Dar, ce se va întâmpla dacă se va stinge iar şi nu o să o mai pot aprinde?”, întreba el în timp ce lumina lui se stingea uşor.
„Depinde doar de tine să îţi aprinzi lumina şi să o păstrezi aşa. Gândurile negative, ca cele pe care le aveai când ai venit la mine, nu fac decât să o stingă.
TU eşti cel care are puterea de a o menţine aprinsă.”
