Psihoterapie - Beatrice Chicoș

28/11/2025

Responsabilitatea asupra limbajului pe care îl utilizăm e a noastră.

Precizia limbajului nu este un moft; este un act de responsabilitate.

A numi lucrurile corect nu înseamnă rigiditate, ci grijă: grijă pentru adevăr, pentru experiențele reale ale oamenilor și pentru capacitatea noastră de a răspunde adecvat suferinței. Atunci când renunțăm la această grijă, nu doar că pierdem sensul cuvintelor, ci și capacitatea de a ne orienta în realitate, de a vedea și sprijini suferința autentică.

Numele pe care le dăm lucrurilor nu sunt simple etichete, ele modelează felul în care înțelegem realitatea și acționăm. Fără a cădea într-o formă naivă de nominalism putem să ne imaginăm o situație banală: dacă numesc zece obiecte diferite „banană”, atunci când voi cere o banană este foarte probabil să primesc orice altceva, mai puțin o banană. Confuzia semantică devine confuzie practică.

La nivel psihologic și social, situația nu este diferită. Când folosim cu generozitate termenul de „traumă” pentru a descrie o multitudine de experiențe care nu împărtășesc structura, intensitatea și consecințele evenimentelor traumatice propriu-zise, nu doar că producem erori de clasificare; producem și efecte etice. Începem să minimalizăm adevărata durere a celor care trăiesc cu consecințele unor evenimente care le-au fracturat existența. A vorbi despre „traumă” într-o manieră prea relaxată nu este doar o imprecizie conceptuală este o formă subtilă de injustiție epistemică.

Alice Koubova surprinde foarte bine această tensiune: „În mod similar, într-o cultură care insistă asupra ideii că suntem cu toții traumatizați, devine tot mai dificil să îi distingem pe cei care au cu adevărat nevoie de ajutor. Într-o lume în care toți au nevoie de ajutor, cei care suferă cu adevărat devin invizibili, iar solidaritatea se evaporă.”. Când toți suntem „traumatizați”, atunci nimeni nu mai este cu adevărat traumatizat. Într-o lume în care „toată lumea are nevoie de ajutor”, cei care într-adevăr au nevoie devin invizibili, iar solidaritatea, care ar trebui să se îndrepte cu prioritate spre cei mai vulnerabili, se evaporă.

Suferința în sine nu este lipsită de importanță. Ea merită ascultare, înțelegere și intervenție. Însă când folosim același cuvânt pentru suferințe radical diferite, facem două mișcări simultane: pe de o parte umflăm termenul până își pierde specificitatea, pe de altă parte îi lăsăm pe cei care se confruntă cu adevărata traumă într-un spațiu de tăcere, unde cuvântul care ar trebui să-i protejeze devine prea diluat ca să îi mai desemneze.

Așa cm nu numim orice durere de cap „tumoră” și nu numim orice stare de tristețe „depresie”, tot așa nu ar trebui să folosim termenul „traumă” pentru a descrie orice experiență de suferință. Avem deja un vocabular bogat, variat, capabil să surprindă nuanțele suferinței umane: durere, rană, necaz, adversitate, neplăcere, dezamăgire, disconfort, dificultate, criză, stres etc. Problema nu este lipsa cuvintelor, ci preferința culturală de a alege termenul cu cea mai mare încărcătură emoțională.

Această preferință cred că are explicații psihosociale clare. Într-o societate în care atenția este rară și greu de obținut, învațăm repede că anumite cuvinte deschid mai ușor uși, fie ale empatiei, fie ale ajutorului. Termenul „traumă” a devenit un mod de a face suferința vizibilă într-un spațiu în care altfel ar putea rămâne ignorată. Dar în momentul în care folosim obsesiv cuvinte care nu se potrivesc, nu doar că pierdem contactul cu realitatea trăirilor noastre, ci contribuim la o confuzie colectivă.

Schimbarea limbajului nu este imposibilă. Cuvinte precum „nebun” sau „handicapat” au fost odinioară folosite cotidian, fără reținere. Cu timpul, însă, am înțeles încărcătura lor degradantă și am învățat să le înlocuim cu termeni mai adecvați. În aceeași manieră, putem învăța să protejăm termenul „traumă” fără a invalida suferințele celor care nu se regăsesc în definiția lui clinică. Dar această schimbare trebuie să fie una etică, nu punitivă.

Nu este vorba de a interzice oamenilor să își descrie experiențele, ci de a recunoaște limitele pe care le avem în a distinge între nuanțele suferinței atunci când ne bazăm doar pe limbajul public. E nevoie de dialog, de context, de evaluare responsabilă. Nu pentru a controla discursul individual, ci pentru a evita ca subiectivitatea să se rătăcească în confuzii terminologice care, în loc să ne ajute, ne separă de noi înșine și unii de alții.

Textul de la care am pornit: Which Resilience? Thinking Democratic Subjectivity in the Polycrisis ALICE KOUBOVÁ

16/11/2025

„Ne displace faptul că avem nevoi cărora nu li se răspunde automat. Faptul că suntem nevoiți să cerem distruge iluzia că partenerii noștri știu exact ce ne trebuie.
O altă credință este că aceștia dețin acel ceva de care noi avem nevoie și ne-ar putea satisface, dacă ar vrea. Aceasta se cheamă iluzia omnipotenței partenerului.
În sfârșit, noi credem că partenerul ar trebui să fie întotdeauna disponibil să ne împlinească nevoile și că el nu are nevoi. Aceasta este credința în omniprezența partenerului.
Eșecul lor de a ne împlini nevoile creează suferință emoțională și în cele din urmă conduce la convingerea că partenerul este rău și, prin urmare, dușmanul nostru.” - Harville Hendrix

10/11/2025

Teroarea emoțională prin care trece o femeie hărțuită poate fi devastatoare psihic; atunci când se adaugă și violență fizică, lucrurile devin de a dreptul tragice.
Din păcate statul și comunitatea rămân, în foarte mare măsură, lipsite de strategii reale de sprijin pentru asemenea situații.
Din confortul fotoliilor și ecranelor "relațiilor fericite" aceste experiențe sunt adesea reduse la simple telenovele care se întâmplă altora, probabil celor care "or fi greșit și ei cu ceva"; devine prilej pentru opinii docte și superficial intelectuale, înainte ca degetul să scroleze mai departe, spre moda de toamnă și ofertele de Black Friday care tapetează existența aparent ferită de abuz.
Compasiunea, empatia și grija față de cei mai puțin norocoși, loviți de viață, nu se găsesc ambalate la bax și nici afișate la reducere pe vreun site de vânzări cu preț redus indiferent cât de ofertant e sezonul de promoții zilele astea.

Buna dimineața la cafeluță!

06/11/2024

O viață care începe cu un vis simplu și înduioșător: Gervaise își dorește o viață liniștită, un cămin stabil și o spălătorie proprie. În ciuda condițiilor grele și a privirilor dezaprobatoare din jur, ea are puterea să îndrăznească, să se ridice, motivată fiind de o speranță tenace și de dragostea pentru copiii săi. Această dorință arzătoare de a trăi o viață demnă este ceea ce îi dă lui Gervaise o lumină interioară și o frumusețe aparte; fragilitatea și rezistența ei sunt captivante.

Pe Gervaise o găsiți pe Netflix in regia lui René Clément și în interpretarea tulburătoare a Mariei Schell, o călătorie amară și profund umană în inima Parisului muncitoresc de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Bazat pe romanul „L’Assommoir” al lui Émile Zola, filmul aduce în prim-plan o femeie al cărei suflet se zbate între speranță și disperare, între iubire și suferință.
Deși e hotărâtă și curajoasă, prin ochii lui Gervaise vedem fragilitatea umană pusă la încercare în fața nedreptăților vieții.
"Gervaise" e o reflecție a suferinței universale a celor neînțeleși și subestimați care par să tragă după ei greutatea unei lumi care pare să comploteze împotriva lor. Ei există și în zilele noastre, printre noi.

Regia lui Clément aduce în prim-plan detalii precum gesturile mici și privirile pierdute ale lui Gervaise, ce transmit atât resemnare, cât și dorința de a învinge. Decorurile, lumina sumbră și realismul crud al existenței de zi cu zi sunt meticulos construite pentru a reda o lume sufocantă, una care își consumă locuitorii, golindu-i de orice urmă de speranță.

Ceea ce emoționează profund în „Gervaise” nu este doar povestea unei femei care visează să învingă sărăcia, ci mai degrabă, pentru mine, căderea ei lentă, tăcută, aproape neobservată de cei din jur, care sunt, de asemenea, copleșiți de propriile lupte. Această realitate lovește cu o forță brută și te face să te întrebi cât de mult poate o persoană să îndure până când sufletul cedează, iar visurile se dizolvă în amărăciune, pierdute pentru totdeauna.

Tot acolo găsiți un alt film tulburător de frumos și de trist despre care n am scris așa de mult dar care e preferatul meu dintre cele văzute ale lui René Clément și anume JEUX INTERDITS.
Potrivit de văzut mai ales că în lumea asta sunt unii care hotarasc să tot avem războaie.

Link sub preș! 😉

30/07/2024

International Friendship Day

@ Nimali Fernando

18/07/2024

Pentru că încă aud întrebările de genul ăsta:
”Dar ea de ce nu pleacă? De ce stă acolo?” hai să ne amintim câteva aspecte despre violența domestică.

Oricine poate deveni victimă a violenței domestice - indiferent de rasă, religie, venit sau nivel de educație. E pretutindeni.
Peste 85% din agresori sunt bărbați și abuzul domestic are loc în cadrul relațiiilor intime, interdependente, de lungă durată, adică chiar în familii, ultimul loc unde ne-am aștepta să vedem violență – asta e ceea ce face ca abuzul domestic să fie o problemă derutantă.

Există câteva etape în situațiile de abuz, etape care ar fi bine să fie cunoscute tuturor:
- crearea iluziei că celălalt este cel care are controlul în relație
- izolarea victimei
- introducerea amenințării pentru a vedea reacția
- ultimul pas în tiparul violenței domestice e agresarea fizică gravă și în nenumărate cazuri finalul înseamnă uciderea victimei.

În ciuda lucrurilor tumultuoase care se petrec între ei cei doi cred că se iubesc, le pare rău de ceea ce se întâmplă, consideră că sunt incidente izolate care nu se vor mai repeta sau găsesc tot felul de explicații și scuze pentru acestea.

Dar victimele știu ceva ce voi nu știți:
e incredibil de periculos să părăsești agresorul.
Peste 70% din crimele cauzate de violența domestică se produc după ce victima a pus capăt relației, după ce a plecat; pentru că agresorul consideră că are puterea și nu mai are nimic de pierdut.

Alte urmări includ hărțuirea pe termen lung, ani de zile, amenințările, chiar și după ce agresorul se recăsătorește; refuzul accesului la resursele financiare și manipularea instanței de tutelă pentru a teroriza victima și copiii ei, care sunt obligați în mod repetat de instanță să petreacă timp nesupravegheați cu bărbatul care le-a bătut propria mama.

Dinamica unei relații obișnuite scapă adesea înțelegerii, oamenii rămânând prizonierii unei cunoașteri oarecum superficiale și fiind mai degrabă în căutarea unui vinovat sau a unei cauze concrete, eventual externe, care să explice situația.
Cu atât mai mult consecințele legăturii abuzive rămân și ele adesea și în majoritatea lor necunoscute privitorilor nespecialiști motiv pentru care unii se tot întreabă ”de ce nu pleacă pur și simplu?”
Răspunsul ar putea fi și simplu. Nu știu că sunt abuzate. Păstrează tăcerea, sunt într-o fază de negare. Sau într-un mediu suprasaturat de rușine și lipsit de resurse financiare sau de sprijin.
Apoi înțeleg că bărbatul pe care l-au iubit și cu care trăiesc ar putea chiar să le omoare dacă e lăsat.

Cu fiecare întrebare mai sus pomenită judecăm persoanele aflate într-o situație foarte complicată și ne plasăm cu un pas mai departe de ajutorul și compasiunea de care victimele au atâta nevoie.

Leslie Morgan Steiner spune:
„Am reușit să pun punct coșmarului meu rupând tăcerea. Continuu să rup tăcerea și astăzi. E modul meu de a ajuta alte victime și e rugămintea mea finală față de voi. Vorbiți despre ce ați auzit aici. Abuzul există doar în tăcere. Aveți puterea de a pune capăt violenței domestice aducând-o în lumina reflectoarelor. Noi, vicitimele, avem nevoie de toți. Avem nevoie ca fiecare dintre voi să înțeleagă secretele violenței domestice. Scoateți abuzul la lumina zilei vorbind despre el cu copiii voștri, cu colegii voștri, cu prietenii și familiile voastre. Priviți supraviețuitorii ca pe niște oameni minunați, demni de iubire care au tot viitorul în față. Identificați primele semne de violență, interveniți, aplanați și arătați-le victimelor că există o ieșire sigură. Împreună ne putem transforma căminul și familiile în oaze de pace și siguranță, așa cm ar trebui să fie.”

Leslie Morgan Steiner was in "crazy love" -- that is, madly in love with a man who routinely abused her and threatened her life. Steiner tells the story of her relationship, correcting misconceptions many people hold about victims of domestic violence, and explaining how we can all help break the si...