Psiholog Ionela Şerban

01/03/2026

De ce mersul la psiholog nu este pentru toată lumea – și de ce este important să spunem asta

În ultimii ani, ideea de a merge la psiholog a devenit aproape un standard al dezvoltării personale. A devenit un semn de maturitate, de grijă față de sine, de responsabilitate emoțională. Și totuși, adevărul este mai nuanțat: terapia nu este pentru toată lumea. Nu pentru că nu ar funcționa sau pentru că nu ar ajuta. Ci pentru că funcționează doar în anumite condiții interioare.

1. Terapia nu funcționează fără disponibilitate reală

Un om poate merge la psiholog din presiune externă:
pentru că partenerul i-a spus
pentru că șeful i-a sugerat
pentru că familia îl consideră „problematic”

Dar dacă nu există o minimă deschidere internă, procesul rămâne la suprafață. Psihoterapia nu este hocus-pocus. Este colaborare. Dacă cineva vine doar pentru a demonstra că „nu are nevoie”, rezultatul va confirma exact această convingere.

2. Nu toată lumea este pregătită să își asume responsabilitatea

Terapia mută accentul de pe „ce mi-au făcut ceilalți” pe „ce fac eu cu ce mi s-a întâmplat”. Pentru unii oameni, această schimbare este eliberatoare. Pentru alții, este inconfortabilă. Să recunoști că ai un rol în propriile alegeri, în limitele tale, în repetarea unor tipare, presupune maturitate emoțională. Fără această etapă, terapia poate fi trăită ca o confruntare, nu ca un sprijin.

3. Există oameni care încă nu simt nevoia de introspecție

Unii trăiesc bine în zona pragmatică a vieții: rezolvă probleme, funcționează eficient, nu analizează emoții

Și pentru moment, asta le este suficient. Nu toată lumea este într-o etapă în care caută sens, înțelegere profundă sau vindecare interioară. Iar a forța această nevoie este inutil.

4. Terapia poate activa rezistențe puternice

Când începi să atingi zone sensibile – copilărie, rușine, vinovăție, frică – apar mecanisme de apărare. Unele persoane preferă să evite această activare. Și este o alegere legitimă, atâta timp cât este conștientă. Vindecarea cere toleranță la disconfort. Nu toți oamenii sunt pregătiți pentru asta în același moment al vieții lor.

5. Uneori, oamenii caută soluții rapide, nu procese

Trăim într-o cultură a rezultatului imediat. Terapia, în schimb, este proces. Este ritm și construcție în timp. Cine caută o soluție instantă pentru o rană veche de 20 de ani va fi dezamăgit. Nu pentru că terapia nu ajută, ci pentru că așteptarea este nerealistă.

6. Sunt și situații în care alt tip de intervenție este prioritar

Există cazuri în care: este nevoie de evaluare psihiatrică, este ne cesară stabilizare medicală, este nevoie de intervenții specializate (traumă severă, adicții, tulburări complexe). Psihoterapia este parte din soluție, dar nu întotdeauna primul pas.

Ce este important de înțeles?

A spune că terapia nu este pentru toată lumea nu înseamnă că este inutilă. Înseamnă că este eficientă atunci când:
1.există dorință autentică de schimbare
2.există asumare
3.există disponibilitate pentru introspecție
4.există răbdare pentru proces

Terapia nu este o obligație morală. Nu este o etichetă de superioritate emoțională. Nu este un trend ci este un instrument. Și, ca orice instrument, funcționează doar atunci când este folosit conștient.

Concluzie: nu toți oamenii au nevoie de psiholog în același moment al vieții. Dar fiecare om ajunge, la un moment dat, într-un punct în care începe să se întrebe: „De ce repet asta?” sau „De ce mă doare atât de tare?” sau „De ce nu reușesc să mă simt bine, deși aparent am tot ce îmi trebuie?”

În acel moment, terapia devine relevantă. Nu pentru că „așa se face”ci pentru că a apărut o întrebare reală în interior. Și schimbarea autentică începe întotdeauna cu o întrebare sinceră.

Fii mereu de partea ta!
Mirela Horumbă, psiholog pentru tine și familia ta

03/02/2026

Există un fel de doliu mai greu de văzut, de trăit și de pus în cuvinte.

Este doliul care derivă tăcut din trauma de dezvoltare și din toate acele lucruri care NU s-au întâmplat și ar fi fost nevoie să se întâmple, din toate lipsurile, golurile și absențele. Este doliul care rezultă din conștientizarea unui sine forțat să-și reducă spontaneitatea, să amâne curiozitatea, să limiteze expresia, să se restrângă.

Este doliul ce conține durerea după acea versiune a sinelui care ar fi putut să se dezvolte dacă mediul ar fi fost suficient de conținător, de sigur, de disponibil.

Să facem întâi loc acestui doliu după “Cine aș fi putut fi”. Pentru ca astfel să facem apoi loc lui “Cine pot fi acum?”.

18/12/2025

🎄

19/10/2025

“A iubi înseamnă a ierta!”

Zilele acestea am avut bucuria de a participa la Conferința “Vizionarii. Creierul, Mintea si Vindecarea”, in care s-a abordat interacțiunea complexă dintre creier, minte și procesele de vindecare.

Prof. Univ. Dr. Dumitru Constantin Dulcan și Prof.Univ.Dr. Alexandru Vlad Ciurea au împărtășit idei legate de puterea gândului, a recunoștinței si a iubirii asupra stării de sănătate și au oferit repere de comportament pe care noi toți le putem pune în practică pentru a trăi o viață sănătoasă.

Câteva idei:
-Socializarea este vitală. Este extrem de important să avem un grup de prieteni,oameni, cu care să împărtășim idei. Lipsa socializarii duce la simptome de anxietate și depresie.

- Recunoștința ne aduce echilibru. Să fim recunoscători pentru ceea ce sunt și ceea ce avem.

-Gândul are puteri miraculoase. Schimbându-ne gândirea, ne schimbăm stilul de viață.

-Iubirea va salva lumea.🌼

29/09/2025

Sincericid- agresivitate pasivă👏

25/09/2025

🌱

22/09/2025

🧐

Mă plimb prin librării și mă izbesc de rafturi întregi cu titluri scrise cât o plăcuță de înmatriculare: „Controlează-ți emoțiile”. Pentru adulți, pentru copii, pentru bunici, pentru hamsteri, pentru cine mai vrei tu.
Că, vezi Doamne, dacă pui cuvântul „control” lângă „emoții”, ai dat lovitura. Marketing pur.

Dar știi ceva? Emoțiile nu-s niște câini maidanezi pe care îi legi de un gard și le spui „șezi!”.

Emoțiile nu se controlează.
Punct.

Poți să-ți controlezi comportamentul ( într-un caz fericit) – adică ce faci atunci când emoția vine peste tine ca o ploaie torențială. Poți să alegi să nu urli la copil când varsă laptele, poți să-ți ții mâinile acasă când simți că-ți vine să trântești ușa. Dar emoția în sine – furia, tristețea, bucuria, frica – aia se întâmplă. Nu are buton de „on/off”.

Și partea cea mai periculoasă e că, atunci când ni se bagă în cap că trebuie să „fim în control”, începem să ne simțim vinovați că simțim. Și hop, vin la pachet alte emoții: frustrare, rușine, și încă un strat de furie. Și ce facem cu ele? Le băgăm sub preș, le închidem într-o sticlă. Dar ghici ce? La primul trigger mai serios, pocnesc ca dopul de șampanie. Și atunci chiar nu mai e nimic sub control.

Emoțiile nu-s despre control.
Emoțiile sunt despre a le recunoaște, a le simți, a le numi. Atât. Nu e rocket science. Doar să le lași să fie.

17/09/2025

Tranziția către maternitate

"Nu există nimic asemănător acestei tranziții, și totuși nu vorbim prea mult despre ea.

Trecerea de la a fi o persoană care poate face ce vrea, când vrea, responsabilă în mare parte doar pentru ea însăși, la a fi total responsabilă pentru o ființă umană nouă, neajutorată, este o schimbare enormă. Și poate fi un șoc. Deodată, totul se schimbă. Independența și autonomia dispar. Acum, nevoile bebelușului trebuie luate în considerare în mod constant. Trebuie să se țină cont de momentul în care bebelușul trebuie să se hrănească, să doarmă, să fie mângâiat sau să fie îmbrățișat înainte ca femeia să poată decide să facă orice altceva. Viața devine mai puțin ordonată și mult mai dezordonată.

Acest lucru este valabil în special pentru femeile care au lucrat și au avut control asupra propriului program în afara serviciului. Statul acasă și îngrijirea nevoilor unui copil poate fi resimțit ca o schimbare uriașă în fiecare aspect al ființei ei - programul ei, prioritățile ei, libertatea ei și, mai ales, identitatea ei .

Îmi amintesc de o proaspătă mamă care mi-a spus: „Nimeni nu mi-a spus cât de greu va fi!” și nu vorbea doar despre îngrijirea bebelușului ei. Vorbea despre atâtea alte lucruri. Era geloasă că partenerul ei putea merge la serviciu în fiecare zi, să-și ia o jumătate de oră pentru prânz și să meargă singur la baie. A trecut de la a lucra toată ziua la a sta acasă toată ziua și s-a simțit acaparată. Își iubea noul născut, dar simțea și că nevoile lui erau atotcuprinzătoare. Simțea că nu avea niciun moment pentru ea. Partenerul ei lucra multe ore și, în primele luni, s-a simțit destul de singură și izolată. Avea prieteni, dar nu simțea că avea timp să-i contacteze. Altădată, mi-a spus: „Responsabilitatea de a-mi ține copilul în viață este în întregime pe umerii mei”. A simți greutatea acestui lucru și nu semăna cu nimic din ceea ce simțise anterior. De asemenea, a simțit greutatea iubirii și a conexiunii cu copilul ei și asta nu semăna cu nimic cu ceea ce simțise înainte.

Regândirea identității

Desigur, pentru fiecare proaspătă mamă și fiecare proaspăt părinte, ceea ce pare dificil poate fi diferit - dar pentru toți proaspeții părinți, în special pentru cei care sunt început, tranziția către maternitate/paternitate este uriașă. Fiecare părinte trebuie să se adapteze la cine este acum. Nu mai este doar un individ sau parte a unui cuplu, ci este responsabil pentru îngrijirea unei alte ființe umane și pentru ca acea ființă umană să fie total dependentă de el. Trebuie să regândească cine sunt ei.

Fiecare fază a dezvoltării vieții umane vine la pachet cu conflicte. Mamele care devin pentru prima dată mame pot iubi noul lor rol - dar îl pot și urî. Pot urî faptul că trebuie să stea acasă pentru că bebelușul doarme, când ele ar prefera să fie la plimbare sau să bea o cafea cu un prieten. Pot urî zilele lungi și lipsa tovărășiei a unui adult. Pot urî dependența totală de bebeluș sau rutina nesfârșită de hrănire, râgâială, schimbare a scutecelor și liniștire. Se pot simți plictisite, asaltate și pline de resentimente. Le poate lipsi serviciul și sentimentul de scop pe care îl aduce munca. Pot fi stârnite conflicte mai profunde, inclusiv sentimente legate de modul în care au crescut singure sau de cm se simt în relație cu corpul, gestionarea timpului , productivitatea, independența și angajamentul. Și toate acestea sunt complet normale.

Trebuie să recunoaștem semnificația și dificultatea tranziției de la statutul de non-mamă la cel de mamă și de la statutul de non-tată la cel de tată.

Aceasta este o tranziție de viață care rezonează cu identitățile, obiectivele, rutinele și modurile de a fi din trecut și din viitor. Este transformatoare. Rolul de părinte adaugă noi dimensiuni simțului de sine existent, repertoriului de sentimente și abilități al cuiva - dar adesea este o luptă să te obișnuiești cu noul rol și cu tot ceea ce implică acesta.

Unele mame sunt „în pragul prăpastiei”. Este pur și simplu prea mult – în special pentru mamele singure, mamele a căror situație financiară este instabilă, mamele care se află în relații dificile și mamele care trebuie să gestioneze simultan munca de acasă și îngrijirea copiilor. Nivelurile de stres matern sunt ridicate – viața poate părea înfricoșătoare, plictisitoare și frustrantă în același timp."

Tranziția către maternitate | https://share.google/Tp3UPW7ZX0toPzMvk

30/08/2025

🌼
Raluca Butnaru:

"Atunci când simțim furie față de cei de care depindem pentru iubire și siguranță, ceva în noi percepe această emoție ca pe un pericol. Pentru a proteja legătura cu îngrijitorii, ne orientăm furia spre interior, spre noi înșine. Acest proces se numește clivare, o ruptură la nivelul psihicului care se manifestă printr-o interpretare binară asupra sinelui și a celorlalți: sine bun/ sine rău, părinte bun/ părinte rău. Nu este ceva conștient și apare ca o adaptare profundă, născută din nevoia de supraviețuire.

Așa începe fundația a ceea ce luăm ca fiind identitatea noastră, și în NARM numim continuumul “rușine/ auto-respingere/ ură de sine”. Întrucât copilul nu își permite să vadă părintele ca fiind „rău”, ajunge să creadă că el este „rău”, transformându-și nevoile, emoțiile și chiar existența într-o sursă de rușine.

Luăm această adaptare în viața adultă și ne vom modela relațiile, imaginea de sine și felul în care ne trăim prezența în lume conform ei."

În copilărie, nu avem încă acea capacitate emoțională de a ține împreună trăiri opuse, respectiv iubirea și furia față de aceeași persoană.

Atunci când simțim furie față de cei de care depindem pentru iubire și siguranță, ceva în noi percepe această emoție ca pe un pericol. Pentru a proteja legătura cu îngrijitorii, ne orientăm furia spre interior, spre noi înșine. Acest proces se numește clivare, o ruptură la nivelul psihicului care se manifestă printr-o interpretare binară asupra sinelui și a celorlalți: sine bun/ sine rău, părinte bun/ părinte rău. Nu este ceva conștient și apare ca o adaptare profundă, născută din nevoia de supraviețuire.

Așa începe fundația a ceea ce luăm ca fiind identitatea noastră, și în NARM numim continuumul “rușine/ auto-respingere/ ură de sine”.
Întrucât copilul nu își permite să vadă părintele ca fiind „rău”, ajunge să creadă că el este „rău”, transformându-și nevoile, emoțiile și chiar existența într-o sursă de rușine.

Luăm această adaptare în viața adultă și ne vom modela relațiile, imaginea de sine și felul în care ne trăim prezența în lume conform ei.

Din această înțelegere, în NARM lucrăm nu cu trecutul în sine, ci cu adaptările pe care le luăm cu noi în prezent, în momentele în care încă ne rușinăm și poate părea mai sigur să facem asta, decât să fim autentici.

25/07/2025

🌿 Sprijin real pentru echilibrul tău emoțional
La Medisprof Piatra Neamț, doctor psiholog Ionela Șerban întâmpină fiecare pacient cu o atitudine caldă, empatică și respectuoasă, oferind un spațiu sigur în care te poți simți ascultat și înțeles.

Cu peste 10 ani de experiență în psihologie clinică, psihoterapie integrativă și intervenție comportamentală, dr. Ionela Șerban a lucrat cu pacienți de toate vârstele, în contexte clinice diverse – de la spitale și centre specializate, până la propriul cabinet.

Abordarea sa este centrată pe nevoile individuale ale fiecărei persoane, punând accent pe susținerea emoțională în fața provocărilor personale sau medicale. Fie că este vorba despre gestionarea unui diagnostic dificil, a emoțiilor copleșitoare sau a schimbărilor majore din viață, dr. Ionela Șerban oferă îndrumare pentru regăsirea motivației și a echilibrului interior.

Scopul este acela de a construi o relație bazată pe încredere, unde fiecare pacient se simte sprijinit, validat și capabil să își acceseze propriile resurse.

📍Te așteptăm la Medisprof Piatra Neamț pentru consiliere psihologică adaptată nevoilor tale.
📞 Pentru programări: 0333 405 805

07/07/2025

❤️

"Ține minte:
Acasă nu este un loc.
Nu cel în care te-ai născut.

Acasă este spațiul unde se oprește fuga.
Unde nu mai trebuie să explici
sau să ascunzi cele mai delicate părți ale tale.
Unde siguranța nu se câștigă - se simte.

Poate este un moment,
o persoană
sau o conștientizare
care înflorește în pieptul tău,
ca și cm ai spune:
„Pot respira aici”.

Pentru unii dintre noi,
acasă nu este locul de unde am pornit.

🤍 Este locul unde ajungem după ce evadăm.
După toate căutările și vindecarea. După ce am ales în sfârșit să ne aparținem mai întâi nouă înșine."

Rebel Thriver

Sursa imaginii: pinterest.com

02/07/2025

🌱

Hai să vorbim despre ceva ce rar se spune cu voce tare.

Despre momentul acela când părinții aduc copilul la terapie și, cu toată disperarea și speranța din lume, spun:
„Face crize, nu ascultă, e obraznic. Vă rog, reparați-l.”
„Învățați-l să se comporte. Să fie cm vrem noi.”

Dar copilul nu e o mașină stricată. Nu vine cu o piesă lipsă pe care o înlocuiești și gata, merge bine.
Copilul e un semnal. Uneori, el strigă ce nimeni altcineva din familie nu are curajul să spună.
Prin comportamentul lui, dă glas tensiunilor, fricilor, rănilor, se stinge în lacrimile nerostite din casă.

Copilul e oglinda. Uneori, una dureros de sinceră.

De aceea, la prima ședință de evaluare, întreb părinții dacă au luat în calcul și varianta ca ei să înceapă un proces terapeutic. Nu ca o acuzație, ci ca o invitație la conștientizare.
Și vă spun sincer: de multe ori, mă privesc șocați.
„Cum adică? Eu să merg la terapie? Eu nu am nicio problemă. Copilul e problema.”

Doar că… nu e chiar așa.

E greu să te uiți înăuntrul tău și să vezi cm rănile tale vechi, oboseala, frustrarea, lipsa de răbdare sau poate chiar stilul de parenting moștenit pe pilot automat — toate astea lasă urme în copilul tău.
Și nu, nu e vorba de vină. E vorba de responsabilitate.

Și există și părinți care, în loc să se simtă atacați, spun:
„Da. Vreau să înțeleg. Vreau să-mi cunosc copilul mai bine. Vreau să învăț să-i fiu sprijin.”

Acei părinți încep o călătorie grea, dar atât de frumoasă. Nu doar pentru copil. Ci pentru întreaga familie.

Pentru că uneori, ca să se vindece copilul, trebuie să se vindece întâi părintele.