Psihoterapie Iasi - Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

29/12/2025

"Eu sunt ceea ce am făcut din mine, nu ceea ce mi s-a întâmplat” – gândul lui Jung poate fi o cheie blândă, dar fermă, pentru pragul dintre ani.

Începutul unui nou an nu ne cere perfecțiune, ci asumare. Asumarea faptului că viața ne-a rănit uneori, ne-a îndoit, poate chiar ne-a frânt pe alocuri, dar nu ne-a anulat esența. Nu suntem suma traumelor noastre, ci răspunsul conștient pe care alegem să-l dăm în fața lor. Asta spune, în fond, filosofia existențialistă: libertatea noastră începe acolo unde încetăm să ne definim exclusiv prin ce ni s-a întâmplat și ne asumăm responsabilitatea de a alege cine devenim.

Autodeterminarea nu înseamnă negarea durerii, ci curajul de a nu rămâne prizonierii ei. Umbrele noastre există – frici, neputințe, rușini, pierderi – dar ele nu sunt dușmanii noștri. Sunt părți din drum. Când încetăm să fugim de ele și învățăm să le privim cu onestitate, umbrele își pierd puterea de a ne speria. Devin profesori, nu călăi.

A trăi dincolo de frică nu înseamnă absența ei, ci încrederea că suntem mai mari decât ea. Iar pentru mulți dintre noi, această încredere se sprijină pe credința că nu suntem singuri în luptă. Că Dumnezeu nu ne promite o viață lipsită de încercări, ci ne oferă sens, sprijin și speranță în mijlocul lor. Speranța că există o lumină care nu se stinge, chiar și atunci când noi obosim.

Nu suntem victime decât în măsura în care alegem să ne privim exclusiv astfel. A ne recunoaște rănile nu ne face victime; a rămâne identificați doar cu ele, da. Demnitatea noastră se salvează de fiecare dată când alegem să nu ne predăm resentimentului, fricii sau resemnării. Când alegem să rămânem verticali, chiar și tremurând.

Noul an nu este o promisiune că totul va fi ușor. Este o invitație tăcută la maturitate interioară, la curaj, la adevăr față de noi înșine. Să pășim mai puțin ca victime ale trecutului și mai mult ca autori conștienți ai prezentului. Cu fricile lângă noi, nu peste noi. Cu speranța vie. Cu încrederea că, pas cu pas, putem deveni ceea ce alegem să fim.

Psihoterapeut Cătălina Ioana Dascălu

29/12/2025

Pe măsură ce 2025 își strânge pașii și face loc lui 2026, ne oprim pentru o clipă și ne așezăm cu blândețe lângă noi înșine. Mulțumim anului care pleacă pentru tot ce ne-a învățat — pentru ce a fost ușor, dar mai ales pentru ce ne-a crescut prin greutate. Ne trimitem recunoștință pentru rezistență, pentru curajul tăcut, pentru zilele în care am mers mai departe chiar și obosiți.
Întâmpinăm anul care vine cu inima deschisă, fără promisiuni rigide, ci cu încrederea că viața știe să ne surprindă în feluri simple și miraculoase. Îmbrățișăm experiențele care bat la ușă nu ca pe niște probe, ci ca pe invitații la a fi mai vii, mai adevărați, mai prezenți.
Pentru că, la urma urmei, viața nu se măsoară în ani, ci în bătăile inimii care ne țin ancorați în clipă, în drumurile pe care pășim cu sens, în răsăriturile care ne amintesc că mereu există un început, și în zâmbetele celor pe care îi iubim — și care ne iubesc înapoi.
Iar dacă viața îți dă lămâi, învață să faci suc din ele. Nu cu încrâncenare, ci cu răbdare. Stoarce-le cu grijă, adaugă ce ai tu mai bun — un strop de sens, un pic de speranță, o mână de curaj — și bucură-te din plin de gust. Chiar dacă e acru uneori, e viu. Iar asta înseamnă că ești aici, trăind cu adevărat.
Fie ca 2026 să ne găsească mai împăcați cu noi, mai atenți la ce contează și mai îngăduitori cu ritmul propriei deveniri.

25/12/2025

De Crăciun, luminile se aprind peste tot. Casele strălucesc, ferestrele se umplu de globuri subțiri, frumoase și fragile, făcute mai degrabă pentru privit decât pentru atins. Unele lumini nu orbesc. Doar stau.
Există momente în care nu mai ceri nimic, pentru că începi să primești altfel. Înțelegi că nu toate darurile se împachetează. Că nu tot ce doare cere vindecare imediată. Unele lucruri vor doar să fie ținute cu blândețe, așa cm sunt.
Fricile nu mai trebuie alungate. Când nu le mai alergi, se așază. Oboseala nu se convinge cu somn și nici nu dispare prin forță. Uneori cere doar permisiunea de a fi, fără ceartă.
Nu mai e nevoie de urări de sănătate rostite mecanic. Grija e mai tăcută și mai sinceră. Nici fericirea nu mai e un scop. Liniștea e mai fidelă. Iar tristețea, când apare, nu mai e un eșec, ci un mesager care vine și pleacă.
Nu mai e nevoie să explici de ce ești aici și nu „mai departe”. De ce unele alegeri încă dor, de ce altele nu se desprind. Viața nu are un orar fix. Nici trenuri esențiale care pleacă fără tine.
Unele versiuni vechi pot fi lăsate să se odihnească. Fără vină. Fără monumente. Doar cu recunoștință pentru drumul parcurs.
Și, fără grabă, fără efort, se instalează ceva simplu: pacea de a fi exact aici. Cu puțin. Cu limite. Cu adevăr.
Iar dacă vine întrebarea ce ți-ai dori de Crăciun, răspunsul poate fi foarte simplu:
Nimic în plus. Doar prezentul.
Poate acesta este darul care contează cu adevărat.

24/12/2025

Crăciunul să vă fie tihnă pentru inimă și lumină pentru gânduri.
Să aducă liniște acolo unde a fost prea multă grabă, apropiere sinceră și puterea de a păstra ce este bun și adevărat.
Sărbători calde, cu pace și oameni dragi aproape.

11/12/2025

Într-o altă seară, drumul s-a luminat dintr-o carte deschisă, ca și cm paginile ei ar fi știut mai bine decât noi ce ne apasă. Razele acelea subțiri de înțelepciune nu dădeau lecții, ci doar ne încălzeau, ca o mână așezată blând pe umăr.

Ne purtam întrebările înaintea noastră ca pe niște pietre grele. Le tot întorceam pe toate părțile, convinși că răspunsul e undeva departe, ascuns bine. Dar, în liniștea serii, am simțit adevărul pe care îl ocolim mereu: răspunsurile nu se află în lume, ci în noi. În inima pe care o închidem când viața doare și pe care ar trebui, tocmai atunci, s-o deschidem cel mai mult.

Așa am înțeles că drumul nu ne rătăcește. Doar ne întoarce spre interior, acolo unde se află resursele, vindecarea și acea căldură profundă care nu cere nimic în schimb. Acolo e comoara. Tot restul e doar lumină care ne ghidează spre ea.

30/11/2025

„Oaia în haita lupilor” este un semn al unei forțe tăcute, greu de intuit la prima vedere.
1. Reziliență radicală
Faptul că o oaie rămâne între lupi și nu este sfâșiată înseamnă că a dezvoltat mecanisme de supraviețuire care depășesc instinctul obișnuit. Reziliența ei nu e doar capacitatea de a rezista, ci de a trăi și de a funcționa într-un mediu ostil, fără să se transforme complet într-un „lup”. Este rezistența care nu-și pierde identitatea.
2. Adaptare inteligentă
Supraviețuirea ei nu vine din forță, ci din adaptabilitate subtilă: observă, anticipează, se mișcă flexibil, interpretează dinamica grupului, citește intențiile. O oaie care trăiește printre lupi devine expertă în analiza pericolului. Asta înseamnă adaptare cognitivă, nu doar instinctuală.
3. Putere camuflată
Puterea ei nu e vizibilă. Nu e agresivă, nu e intimidantă, nu răcnește. Puterea ei e în inteligența emoțională, în capacitatea de a-și regla frica, de a păstra calmul, de a se armoniza fără să se dizolve. Aceasta e forța specifică celor subestimați: blândețea ca strategie evoluată, nu ca slăbiciune.
4. Stăpânirea spațiului ostil
A rămâne într-un mediu care te poate distruge, fără să-ți pierzi forma, spune ceva despre o reziliență matură: nu doar „fac față”, ci „trăiesc înăuntru și nu mă las reconfigurată de el”. E puterea oamenilor care au trecut prin foc și au ieșit cu o identitate coerentă, nu cu una fracturată.
Concluzia:
Oaia nu e periculoasă prin manipulare, ci prin faptul că a dobândit o competență existențială pe care lupii nu o au: capacitatea de a supraviețui fără să devină ca ei.
„Teme-te de ea” nu ca avertisment moral, ci ca recunoaștere a unei forțe invizibile.
Puterea ei nu este de distrugere, ci de transformare: îți arată că fragilitatea, dacă este conștientă și inteligentă, poate cuceri chiar și teritoriile prădătorilor.
În această interpretare, oaia devine simbolul ființei care a învățat să fie flexibilă, vigilentă și adaptabilă, transformând vulnerabilitatea într-o formă superioară de supraviețuire.
- Psihoterapeut Cătălina Ioana Dascălu

30/11/2025

Agresivitatea ascunsă este terenul preferat al unor structuri narcisice fragile, pentru că acolo pot lovi fără să fie prinse. De multe ori, nu vezi palma, dar simți urma. În terapie observi că asemenea persoane se mișcă pe dedesubt: mici insinuări, micro-înțepături, comparații care „nu sunt comparații”, ironii livrate cu zâmbet, confuzie comunicată ca strategie deliberată. E o metodă de a-și menține controlul și de a-și hrăni iluzia de superioritate fără să-și asume răspunderea agresiunii proprii.

Narcisismul vulnerabil are două motoare mari: teama de insignifianță și pofta de confirmare. Când aceste motoare se tulbură, apare invidia – nu ca emoție trecătoare, ci ca stare ontologică. Un narcisist nu suportă ideea că altcineva are ceva ce el nu poate controla: competență, autenticitate, libertate, relații stabile, calm. De aici vin acele tehnici de subminare subtile: amestecul de jumătăți de adevăr, insinuări care creează tensiune în jurul victimei, reinterpretări toxice ale realității, distorsiuni care te fac să te îndoiești de propria percepție.

Aici devine interesant: claritatea, transparenta și empatia informată sunt coșmarul unui narcisist. Nu pentru că l-ar răni, ci pentru că îi dezarmează strategiile. Narcisistul are nevoie de zone întunecate, de ambiguitate, de noduri confuze în care să-și strecoare agenda. Când cineva vede limpede, nu intră în joc, pune întrebări directe, clarifică fapte și limite, narcisistul se dezechilibrează. Își pierde terenul de manevră.

Inducerea în eroare a narcisistului, ca tehnică terapeutică de protecție, nu înseamnă manipulare. Înseamnă devierea atenției de la ținta dorită: nu-i oferi material pentru competiție, nu-i oferi vulnerabilitatea care îl excită, nu-i oferi oglinda în care vrea să-și vadă puterea. Îl „ții ocupat” cu ceva ce nu contează, în timp ce îți protejezi spațiul psihic. E o formă de neutralizare, nu de răzbunare.

În terapie și în viață, regula esențială este aceasta: narcisistul trăiește din reacția ta. Când nu mai are unde să agațe, când realitatea e clară, când mesajul este ferm și calm, când limitele sunt lipite de faptă, nu doar de vorbe, mecanismele lui perverse se golesc de efect. Forța ta nu stă în confruntare directă, ci în neparticipare la dinamica lui.

Conștientizarea agresivității ascunse înseamnă exact asta: să vezi ce ți se face, cm ți se face și mai ales să nu te lași atras în teatrul altcuiva. Acolo e libertatea, și acolo începe vindecare.

- Psihoterapeut Cătălina Ioana Dascălu

20/11/2025

20/11/2025

Suprasolicitarea nu apare peste noapte. Se strecoară încet, în pași mici, aproape invizibili. La început e doar o oboseală care nu dispare, o tensiune în umeri, o neliniște în piept. Îți spui că e normal, că trece, că „doar e o perioadă mai plină”. Și continui. Îți împingi corpul, mintea, emoțiile, ca și cm ai avea rezerve nelimitate. Dar în interior, ceva începe să se crape.

Când presiunea devine constantă, zi după zi, sistemul tău nervos intră într-un mod de supraviețuire. Nu mai distinge între un pericol real și lista de sarcini care te așteaptă dimineața. Doar încordează tot, ca un arc tras prea tare. Așa apare suprasolicitarea ca formă de traumă: nu printr-un eveniment dramatic, ci prin repetiția continuă a unei solicitări peste ce poți duce cu adevărat.

Semnele sunt adesea subtile la început. Te surprinzi iritat fără motiv. Te trezești obosit, deși ai dormit. Uiți lucruri simple, îți pierzi răbdarea, îți pierzi bucuria. Corpul îți spune că nu mai poate, dar mintea insistă: „încă puțin”. Iar emoțiile, cândva vii, se aplatizează. Uneori izbucnesc, alteori se ascund, iar tu rămâi cu senzația că nu te mai recunoști.

Suprasolicitarea are un mod dureros de a te înstrăina de tine însuți. Continui să funcționezi, dar nu mai trăiești. Continui să răspunzi, dar nu mai ești prezent. Începi să crezi că asta e normalitatea ta.

Vindecarea începe exact acolo unde apare recunoașterea: în momentul în care îți permiți să spui „e prea mult pentru mine”. Asta nu e slăbiciune, ci începutul unei reîntoarceri. Corpul tău are nevoie de spațiu, de ritm, de pauze reale. Mintea ta are nevoie de liniște, de decizii mici, de claritate. Emoțiile tale au nevoie să fie auzite după ce au fost atât de mult timp ignorate.

E important să-ți reamintești că limitele nu sunt ziduri care te opresc, ci granițe care te protejează. Când reînveți să spui „nu”, nu respingi lumea, ci te întorci către tine. Când încetinești, nu pierzi timpul, ci îl recuperezi. Când respiri profund, nu e doar o tehnică, e un mesaj pe care ți-l trimiți: „merit să mă simt în siguranță”.

Recuperarea după suprasolicitare nu este un sprint, ci o readucere blândă a sinelui înapoi în corp, în prezent, în viață. Cu pași mici, cu răbdare, cu bunătate față de tine. Și cu înțelegerea profundă că nu ești făcut să trăiești în alertă continuă.

Dincolo de epuizare, există un loc în tine care încă știe ritmul tău firesc. Vindecarea este drumul înapoi către acel loc.

Cu grija fara de noi,

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

10/11/2025

Limitele interioare – mai dureroase decât orice zid exterior

Există ziduri pe care ni le pun ceilalți – reguli, norme, sisteme, relații complicate. Și există zidurile noastre interioare – frici, convingeri limitative, rușine, vinovăție, neîncredere. Primele pot fi ocolite sau negociate. Cele din interior, în schimb, sunt lipite de piele. Ne învăluie subtil, sub forma unui „nu pot”, „nu merit” sau „nu are rost”.

Adevărul crud e că niciun obstacol extern nu doare cât propria autocenzură. Poți să schimbi jobul, țara, partenerul sau mobilierul din living. Dacă nu schimbi scenariul interior, vei redecorara aceeași colivie.

1. Reziliența – arta de a te ridica fără dramă

Reziliența nu înseamnă să nu cazi. Înseamnă să te ridici cu o glumă pe buze și, eventual, cu o cafea în mână. Să spui: „Da, m-am prăbușit, dar am învățat ceva util – că podeaua e rece și că am nevoie de șosete mai groase.”
O persoană rezilientă nu se agață de eroism, ci de sens. Nu se luptă cu viața, o înțelege. Uneori o și ironizează.

2. Autodeterminarea – libertatea de a fi propriul tău adult

Autodeterminarea înseamnă să nu aștepți permisiunea de la nimeni pentru a trăi. Să înveți să spui „nu” fără scuze și „da” fără teamă. Să nu mai trăiești în funcție de „ce ar spune ceilalți”.
Când îți aparține propria direcție, chiar și greșelile devin pași de învățare, nu eșecuri.

3. Blândețea – ingredientul secret al schimbării reale

Schimbarea nu apare din forță, ci din compasiune. Nu poți bate anxietatea cu ciocanul. Trebuie să o iei la o cafea. Să o asculți. Să o întrebi ce mesaj îți aduce. Blândețea e forma superioară de curaj – pentru că îți permite să te privești fără mască.

4. Umorul – supapa prin care sufletul respiră

Acolo unde nu mai putem râde, ne îngropăm în seriozitate și control. Umorul nu minimalizează durerea, ci o face suportabilă. Un zâmbet autoironic e, uneori, mai vindecător decât o analiză profundă.

5. Practică zilnică:

– Prinde în flagrant fiecare gând de tipul „nu pot” și transformă-l în „încă nu pot”.
– Mulțumește unei frici pentru că te-a protejat, apoi invit-o să se retragă.
– Găsește un motiv mic de râs în fiecare zi, chiar și în mijlocul haosului.

Concluzie:
Limitele exterioare pot fi provocări. Limitele interioare sunt lecții. Când începi să-ți cunoști propriile ziduri, nu te mai sperii de ale altora. Și când poți râde de tine cu blândețe, înseamnă că libertatea interioară a început deja.
- Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu
www.psihoterapieiasi.ro
https://www.facebook.com/psihoterapieiasi

09/11/2025

Relația cu o persoană cu trăsături narcisice poate părea la început intensă, captivantă și plină de promisiuni. Însă, pe măsură ce timpul trece, devine evident că totul se învârte în jurul nevoilor, emoțiilor și imaginii narcisistului. 🎯

Narcisistul nu colaborează cu adevărat, ci „negociază” doar atâta timp cât rezultatul îi servește imaginea sau confortul. Reciprocitatea, empatia și cooperarea autentică sunt trăite de el ca semne de slăbiciune.

🌿De ce nu poate oferi reciprocitate

Narcisistul trăiește într-o lume a ierarhiilor, nu a egalității. Are nevoie să se simtă superior pentru a nu-și confrunta propria rușine și fragilitate.

Empatia lui este condiționată: te înțelege doar dacă acel gest îl face să se simtă bun, special sau admirat.

Frica de vulnerabilitate este uriașă. O colaborare reală presupune deschidere, iar deschiderea activează anxietatea lui fundamentală: teama de a fi respins sau umilit.

Rezultatul? O relație unilaterală, în care tu oferi, explici, repari, iar el cere, critică, controlează și se poziționează ca „victimă a neînțelegerii tale”.

🌿Răzbunarea narcisistului: cm reacționează când îl doare

Atunci când se simte respins, criticat sau neglijat, narcisistul trăiește acest lucru nu ca pe o neînțelegere, ci ca pe un atac personal la imaginea lui de sine. În acel moment, nu mai caută apropiere, ci revanșă emoțională.

Formele pot varia:

Tăcerea punitivă – te ignoră complet, făcându-te să te simți vinovat.

Triangularea – introduce alte persoane pentru a te face nesigur, gelos sau confuz.

Sabotajul subtil – răspândește informații distorsionate, te ridiculizează în absență.

Victimizarea teatrală – se prezintă altora drept cel rănit, ca tu să pari agresorul.

Totul are un singur scop: restaurarea sentimentului de putere și reglarea rușinii profunde pe care o simte. Narcisistul nu suportă disconfortul emoțional și îl transformă instantaneu în control sau pedeapsă.

🌿Cum te protejezi emoțional

Păstrează-ți claritatea interioară. Narcisistul creează confuzie. Repetă-ți constant: „Știu ce am spus. Știu ce simt. Nu mă voi lăsa deturnat.”

Stabilește limite ferme. Spune „nu” fără explicații lungi. Coerența ta este ceea ce îl destabilizează, dar te salvează.

Nu te justifica permanent. Justificările oferă teren pentru manipulare. Spune puțin, calm, clar.

Redu expunerea. Mai puțin contact, mai puțină putere asupra ta.

Fii martor, nu participant. Observă-i comportamentele ca un fenomen psihologic, nu ca o dovadă a valorii tale.

Investește în reconstrucția sinelui. Activități, prieteni, terapie, timp pentru tine. Narcisistul se hrănește din epuizarea ta; vindecarea începe când refuzi să mai fii combustibilul lui.

O relație cu un narcisist te poate face să te îndoiești de tine, de percepțiile și emoțiile tale. Dar adevărul este că nu ești prea sensibil, prea critic sau prea dificil. Ești doar un om care a încercat să iubească pe cineva care nu știe ce înseamnă iubirea autentică.

Revenirea la tine începe prin limite, claritate și auto-îngrijire emoțională.

➡️Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu
www.psihoterapieiasi.ro
https://www.facebook.com/psihoterapieiasi

07/11/2025

Bucuria în lumea contrastelor: o meditație asupra vieții

Trăim într-o lume a contrastelor, unde lumina și întunericul dansează împreună, iar liniștea și haosul se împletesc într-un ritm al existenței. În această țesătură complicată de extreme, bucuria nu este doar un sentiment trecător, ci o artă subtilă: joie de vivre, bucuria de a fi, în armonie cu sine și cu prezentul.

A simți bucuria în mijlocul incertitudinii înseamnă a învăța să privești fiecare emoție ca pe o poezie a sufletului. Frica și anxietatea nu sunt obstacole, ci umbre care fac lumina mai vie, contraste care dau profunzime fiecărei clipe de recunoștință.

Echilibrul interior nu se naște din negarea durerii, ci din acceptarea ei cu blândețe. Este o liniște care pulsează între bătăile inimii, o recunoștință pentru micile miracole ascunse în gesturi simple: foșnetul frunzelor, aroma unei cești de ceai, zâmbetul împărtășit.

Bucuria adevărată nu cere circumstanțe perfecte. Ea se naște atunci când ne permitem să fim prezenți, să simțim, să respirăm și să ne conectăm cu ceea ce ne face să simțim că trăim. Joie de vivre este curajul de a fi vulnerabil și luminos, de a accepta impermanența și de a găsi frumusețea chiar și în incertitudine.

Practicile acestei bucurii sunt simple, dar adânci: o respirație conștientă, un gând de recunoștință, o expresie creativă sau o conversație autentică. Fiecare gest devine o afirmație: „Sunt aici, acum, și asta este suficient.”

În lumea contrastelor, bucuria este o artă, o filosofie, o alegere. Este echilibrul între emoții, armonia cu sine și curajul de a simți fiecare clipă ca pe un dar, chiar și atunci când umbrele sunt prezente. Joie de vivre nu este un ideal îndepărtat, ci un puls al vieții care ne amintește că, în mijlocul tuturor contrariilor, lumina noastră interioară poate străluci.

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu
www.psihoterapieiasi.ro
https://www.facebook.com/psihoterapieiasi