Psihoterapie Iasi - Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

22/02/2026

Uneori, cei pe care îi iubim cel mai mult nu spun că le este greu — ci doar se retrag în tăcere. Înțelegerea începe atunci când învățăm să fim atenți la ceea ce nu este rostit.

🌿 www.psihoterapieiasi.ro

🔗 https://www.facebook.com/psihoterapieiasi/

Psihoterapeut
Catalina Ioana Dascălu

22/02/2026

03/02/2026

Există momente în care relațiile devin oglinda cea mai dureroasă a neliniștilor noastre. În anxietatea relațională, nu celălalt este cu adevărat problema, ci felul în care ne pierdem pe noi înșine în încercarea de a fi văzuți, aleși, păstrați. Este starea aceea în care mintea anticipează abandonul, respingerea sau dezamăgirea, iar corpul răspunde cu tensiune, hiper-vigilență, nevoie de control sau, dimpotrivă, cu retragere și îngheț emoțional. Anxietatea relațională nu este un defect de caracter; este un semnal. Un limbaj al psihicului care spune: „Aici este o rană care cere atenție.”
Reconectarea cu noi înșine începe, paradoxal, nu prin rezolvarea relației, ci prin întoarcerea blândă către interior. Primul pas este reglarea – coborârea din furtuna mentală în corp. Respirația conștientă, contactul cu senzațiile (tălpile pe podea, spatele sprijinit, temperatura aerului), pauza de câteva minute fără a lua decizii sunt intervenții simple, dar profund terapeutice. Ele spun sistemului nervos că nu este o urgență existențială, chiar dacă emoția pare intensă. Din acest spațiu mai calm, gândirea își poate recăpăta flexibilitatea.
Apoi vine claritatea: capacitatea de a separa prezentul de trecut. Anxietatea relațională reactivează adesea atașamente vechi, momente în care ne-am simțit nevăzuți, neimportanți sau condiționați. În terapie, lucrăm cu aceste straturi prin explorarea tiparelor de atașament, prin restructurarea cognitivă a gândurilor automate („dacă nu răspunde, înseamnă că nu contez”), dar și prin validarea emoțională profundă: are sens că simți asta, având în vedere ce ai trăit. Când emoția este înțeleasă, ea nu mai are nevoie să țipe.
Respectul de sine se reconstruiește atunci când învățăm să rămânem cu noi chiar și în disconfort. Să nu ne trădăm limitele pentru a păstra o legătură. Să ne întrebăm: Ce simt eu? Ce am nevoie? Ce este al meu să fac și ce nu? Terapia orientată pe compasiune și pe consolidarea Sinelui adult ajută la dezvoltarea unei voci interioare ferme și blânde, care nu se mai dizolvă în frica de pierdere. Încrederea în sine nu apare din controlul celuilalt, ci din siguranța că ne putem susține emoțional, indiferent de rezultat.
Blocajul mental este una dintre cele mai paralizante consecințe ale anxietății: gândirea devine rigidă, binară, captivă în scenarii catastrofice. Depășirea lui presupune reintroducerea ideii de opțiune. Nu există o singură cale, o singură decizie „corectă”, o singură șansă. În terapie, exersăm exact acest lucru: lărgirea câmpului de posibilități. Ce alte interpretări există? Ce aș face dacă nu mi-ar fi frică? Ce alegere ar onora valorile mele, nu anxietatea mea? Libertatea psihică începe acolo unde apare alternativa.
Redescoperirea libertății de a gândi în termeni de opțiune este, de fapt, redescoperirea Sinelui. Este momentul în care nu mai reacționăm automat, ci alegem conștient. În care relația nu mai este locul unde ne pierdem, ci spațiul unde ne întâlnim – cu celălalt, dar mai ales cu noi. Iar această întâlnire, repetată cu răbdare și compasiune, vindecă.

Psihoterapeut Cătălina Ioana Dascălu

30/01/2026

Pe drumul de cărămizi galbene, Leul mergea alături de Dorothy, Omul de Tinichea și Sperietoare nu ca un personaj de poveste, ci ca cineva aflat într-un punct de epuizare profundă. Nu se temea de pericolele vizibile, ci de acea uzură lentă care apare atunci când realitatea ta este pusă constant sub semnul întrebării. Nu fusese atacat direct. Fusese îndoielnic privit, corectat subtil, făcut să creadă că reacțiile lui sunt prea mult, prea intense, prea greșite.

Anxietatea nu apăruse din slăbiciune, ci dintr-un conflict interior continuu: între ceea ce simțea și ceea ce i se cerea să creadă despre sine. Cea mai grea luptă nu fusese cu Vrăjitorul, nici cu drumul, ci cu impulsul de a se explica, de a demonstra, de a rămâne în contexte în care trebuia să se micșoreze pentru a fi tolerat.

Într-o seară, când pașii li s-au oprit, Leul a rostit cu voce joasă ceea ce îl apăsa. Dorothy nu i-a oferit soluții. I-a oferit prezență. L-a privit fără să-l contrazică, fără să-l grăbească. Uneori, vindecarea începe exact acolo: unde nu ești corectat, ci ținut în siguranță.

Omul de Tinichea, cu inima lui atent sudată, a vorbit apoi despre limite. Despre cm sensibilitatea nu este o vulnerabilitate, ci un sistem fin de orientare. „Când te doare,” i-a spus, „nu înseamnă că ești prea slab. Înseamnă că ceva important este atins. Ascultă acel semnal.”

Sperietoare, care se temea că nu are minte, a zâmbit ușor și a adăugat perspectiva lui. I-a spus Leului că a observat cât de clar vede lucrurile, chiar și atunci când se îndoiește de ele. „Confuzia ta nu vine din lipsa gândirii,” i-a spus. „Vine din prea mult zgomot în jur. Când lucrurile devin neclare, oprește-te și întreabă-te ce știi sigur, nu ce ți se spune.”

Pe măsură ce au mers mai departe, Leul a început să lege aceste voci într-una singură. A învățat să facă pauză, să nu mai răspundă imediat, să-și asculte corpul, emoțiile și gândurile ca pe niște aliați, nu ca pe niște obstacole. A înțeles că limitele pot fi ferme fără a fi dure și că retragerea nu înseamnă abandon de sine, ci protecție.

Curajul nu a apărut ca o explozie, ci ca o așezare. Spatele i s-a îndreptat, respirația i s-a adâncit, iar frica, deși încă prezentă, nu mai conducea drumul. Anxietatea s-a transformat din dușman în mesager.

Când au ajuns la Orașul de Smarald, Leul a înțeles că nu Vrăjitorul urma să-i ofere curajul, așa cm Omul de Tinichea nu primise o inimă nouă, Sperietoare nu primise o minte nouă, iar Dorothy nu avea nevoie de alt drum ca să știe cine este. Ceea ce căutaseră fusese deja exersat: prezență, claritate, inimă și respect de sine.

Aceasta este revelația Leului: adevărata putere nu constă în a nu simți frică, ci în a nu te mai trăda pe tine pentru a o reduce. Iar când toate părțile tale încep să vorbească între ele, drumul, oricât de dificil, devine posibil.

06/01/2026

Uneori ajungi să te surprinzi explicându-te prea mult. Să-ți ceri iertare pentru felul în care simți. Să te îndoiești de tine, de valoarea ta, de dreptul tău de a spune „nu”. Spui „da” ca să nu dezamăgești, deși în tine apare oboseala. Încerci să lămurești lucruri evidente și tot tu rămâi cu îndoiala, mai ales când cineva îți spune că exagerezi sau că „îți imaginezi”. Și, în adânc, știi că nu e așa. E istovitor să trăiești în această tensiune continuă.

Controlul emoțional nu aparține doar relațiilor intime. Îl poți întâlni la muncă, în familie, în cercul social sau chiar în interacțiuni aparent banale. Se infiltrează subtil, în gesturi mici, în cuvinte spuse pe jumătate, în tăceri care apasă. Tocmai de aceea, cunoașterea devine o formă de protecție. Să înțelegi mecanismele prin care cineva încearcă să te facă să te simți mic, vinovat sau nesigur este un act de grijă față de tine.

Există oameni care folosesc confuzia ca strategie. Te fac să te îndoiești de ce vezi și simți, până când realitatea ta începe să se clatine. Alții lovesc acolo unde știu că doare cel mai tare, folosind etichete sau cuvinte care ating răni vechi, pentru a te face să cedezi. Iar uneori, controlul devine atât de rafinat încât un simplu ton, un gest sau un cuvânt aparent banal ajunge să-ți schimbe comportamentul, fără să-ți dai seama de ce.

A învăța despre aceste dinamici nu înseamnă să devii suspicios, ci mai conștient. Înseamnă să-ți recapeți busola interioară, să-ți validezi percepțiile și să-ți amintești că emoțiile tale au sens. Este un drum de autoapărare psihologică, dar și de întoarcere la tine – la claritate, la demnitate și la dreptul de a trăi relații în care nu trebuie să te micșorezi ca să fii acceptat.

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

04/01/2026

Când desfaci o portocală și găsești înăuntru o portocală mai mică, primul impuls e surpriza. Nu te-ai așteptat la ea. Și totuși, acolo a crescut. În siguranță. Hrănită. Nevăzută.

Terapeutic vorbind, imaginea aceasta vorbește despre părțile din noi care se formează în interiorul altor structuri mai mari: roluri, relații, identități. Copilul interior care crește în adult. Vulnerabilitatea care se dezvoltă în spatele unei aparente forțe. Dorința autentică adăpostită într-o viață „funcțională”.

Portocala mare e ceea ce arătăm lumii: coaja, forma, ceea ce pare complet și suficient. Portocala mică este ceea ce se dezvoltă în tăcere: un adevăr personal, o nevoie, o voce care nu a fost încă rostită. Nu e un defect de fabricație. Nu e o anomalie. E un proces natural de adaptare și supraviețuire.

Faptul că devine vizibilă doar atunci când desfaci portocala spune ceva esențial: nu poți ajunge la aceste părți fără să „deschizi” — fără să încetinești, să te oprești, să te uiți cu blândețe înăuntru. Din exterior, nimeni nu bănuiește ce se coace acolo.

Și poate cea mai importantă lecție: portocala mică nu concurează cu cea mare. Nu o înlocuiește. Ea există datorită ei. Așa cm unele părți din noi nu cer să fie puse pe scenă, ci doar recunoscute. Ținute în palmă. Onorate.

Uneori, vindecarea nu înseamnă să scapi de ceva, ci să observi cu uimire că, în interiorul a ceea ce ai fost nevoit să devii, a crescut în tăcere ceva viu, rotund și întreg.

- Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

01/01/2026

La început de an, un discipol l-a întrebat pe maestrul zen:
„Maestre, ce trebuie să fac pentru ca anul care vine să fie bun?”
Maestrul l-a privit, i-a turnat ceai și a spus:
„Când ți-e sete, bei. Când ești obosit, te odihnești. Când greșești, înveți.”
Discipolul a zâmbit, ușor dezamăgit:
„Atât? Nu există un ritual, o promisiune, un secret?”
Maestrul a ridicat ceașca:
„Anul nou nu cere promisiuni mari. Cere prezență. Fiecare clipă este o ușă. Tu alegi dacă intri cu frică sau cu curaj.”
Apoi a adăugat încet:
„Un început bun nu este despre a controla drumul, ci despre a merge pe el cu inima limpede.”
Și astfel, discipolul a înțeles: anul nu începe la miezul nopții, ci în fiecare alegere făcută cu atenție, blândețe și claritate.

29/12/2025

"Eu sunt ceea ce am făcut din mine, nu ceea ce mi s-a întâmplat” – gândul lui Jung poate fi o cheie blândă, dar fermă, pentru pragul dintre ani.

Începutul unui nou an nu ne cere perfecțiune, ci asumare. Asumarea faptului că viața ne-a rănit uneori, ne-a îndoit, poate chiar ne-a frânt pe alocuri, dar nu ne-a anulat esența. Nu suntem suma traumelor noastre, ci răspunsul conștient pe care alegem să-l dăm în fața lor. Asta spune, în fond, filosofia existențialistă: libertatea noastră începe acolo unde încetăm să ne definim exclusiv prin ce ni s-a întâmplat și ne asumăm responsabilitatea de a alege cine devenim.

Autodeterminarea nu înseamnă negarea durerii, ci curajul de a nu rămâne prizonierii ei. Umbrele noastre există – frici, neputințe, rușini, pierderi – dar ele nu sunt dușmanii noștri. Sunt părți din drum. Când încetăm să fugim de ele și învățăm să le privim cu onestitate, umbrele își pierd puterea de a ne speria. Devin profesori, nu călăi.

A trăi dincolo de frică nu înseamnă absența ei, ci încrederea că suntem mai mari decât ea. Iar pentru mulți dintre noi, această încredere se sprijină pe credința că nu suntem singuri în luptă. Că Dumnezeu nu ne promite o viață lipsită de încercări, ci ne oferă sens, sprijin și speranță în mijlocul lor. Speranța că există o lumină care nu se stinge, chiar și atunci când noi obosim.

Nu suntem victime decât în măsura în care alegem să ne privim exclusiv astfel. A ne recunoaște rănile nu ne face victime; a rămâne identificați doar cu ele, da. Demnitatea noastră se salvează de fiecare dată când alegem să nu ne predăm resentimentului, fricii sau resemnării. Când alegem să rămânem verticali, chiar și tremurând.

Noul an nu este o promisiune că totul va fi ușor. Este o invitație tăcută la maturitate interioară, la curaj, la adevăr față de noi înșine. Să pășim mai puțin ca victime ale trecutului și mai mult ca autori conștienți ai prezentului. Cu fricile lângă noi, nu peste noi. Cu speranța vie. Cu încrederea că, pas cu pas, putem deveni ceea ce alegem să fim.

Psihoterapeut Cătălina Ioana Dascălu

29/12/2025

Pe măsură ce 2025 își strânge pașii și face loc lui 2026, ne oprim pentru o clipă și ne așezăm cu blândețe lângă noi înșine. Mulțumim anului care pleacă pentru tot ce ne-a învățat — pentru ce a fost ușor, dar mai ales pentru ce ne-a crescut prin greutate. Ne trimitem recunoștință pentru rezistență, pentru curajul tăcut, pentru zilele în care am mers mai departe chiar și obosiți.
Întâmpinăm anul care vine cu inima deschisă, fără promisiuni rigide, ci cu încrederea că viața știe să ne surprindă în feluri simple și miraculoase. Îmbrățișăm experiențele care bat la ușă nu ca pe niște probe, ci ca pe invitații la a fi mai vii, mai adevărați, mai prezenți.
Pentru că, la urma urmei, viața nu se măsoară în ani, ci în bătăile inimii care ne țin ancorați în clipă, în drumurile pe care pășim cu sens, în răsăriturile care ne amintesc că mereu există un început, și în zâmbetele celor pe care îi iubim — și care ne iubesc înapoi.
Iar dacă viața îți dă lămâi, învață să faci suc din ele. Nu cu încrâncenare, ci cu răbdare. Stoarce-le cu grijă, adaugă ce ai tu mai bun — un strop de sens, un pic de speranță, o mână de curaj — și bucură-te din plin de gust. Chiar dacă e acru uneori, e viu. Iar asta înseamnă că ești aici, trăind cu adevărat.
Fie ca 2026 să ne găsească mai împăcați cu noi, mai atenți la ce contează și mai îngăduitori cu ritmul propriei deveniri.

25/12/2025

De Crăciun, luminile se aprind peste tot. Casele strălucesc, ferestrele se umplu de globuri subțiri, frumoase și fragile, făcute mai degrabă pentru privit decât pentru atins. Unele lumini nu orbesc. Doar stau.
Există momente în care nu mai ceri nimic, pentru că începi să primești altfel. Înțelegi că nu toate darurile se împachetează. Că nu tot ce doare cere vindecare imediată. Unele lucruri vor doar să fie ținute cu blândețe, așa cm sunt.
Fricile nu mai trebuie alungate. Când nu le mai alergi, se așază. Oboseala nu se convinge cu somn și nici nu dispare prin forță. Uneori cere doar permisiunea de a fi, fără ceartă.
Nu mai e nevoie de urări de sănătate rostite mecanic. Grija e mai tăcută și mai sinceră. Nici fericirea nu mai e un scop. Liniștea e mai fidelă. Iar tristețea, când apare, nu mai e un eșec, ci un mesager care vine și pleacă.
Nu mai e nevoie să explici de ce ești aici și nu „mai departe”. De ce unele alegeri încă dor, de ce altele nu se desprind. Viața nu are un orar fix. Nici trenuri esențiale care pleacă fără tine.
Unele versiuni vechi pot fi lăsate să se odihnească. Fără vină. Fără monumente. Doar cu recunoștință pentru drumul parcurs.
Și, fără grabă, fără efort, se instalează ceva simplu: pacea de a fi exact aici. Cu puțin. Cu limite. Cu adevăr.
Iar dacă vine întrebarea ce ți-ai dori de Crăciun, răspunsul poate fi foarte simplu:
Nimic în plus. Doar prezentul.
Poate acesta este darul care contează cu adevărat.

24/12/2025

Crăciunul să vă fie tihnă pentru inimă și lumină pentru gânduri.
Să aducă liniște acolo unde a fost prea multă grabă, apropiere sinceră și puterea de a păstra ce este bun și adevărat.
Sărbători calde, cu pace și oameni dragi aproape.