Psiholog Kis Monica

Psiholog Kis Monica Psiholog Kis Monica - Servicii psihologice,Terapie de cuplu,Consiliere
https://psihomonique.com/

19/04/2026

Trăim într-o epocă ciudată, în care bărbații sunt bombardați cu mesaje contradictorii: să fie puternici, dar vulnerabili; performanți, dar prezenți; stabili, dar pasionali.
Mulți dintre ei cresc fără să învețe vreodată să-și numească emoțiile, darămite să le exprime. Așa că atunci când apar neliniștea, plictiseala existențială, sentimentul că “nu mai sunt cine eram”, nu știu ce să facă cu ele.
Nu vorbesc. Nu cer ajutor.
Caută, în schimb, o scurtătură care să le dea iluzia că sunt din nou vii!

19/04/2026

Trăim într-o epocă ciudată, în care bărbații sunt bombardați cu mesaje contradictorii: să fie puternici, dar vulnerabili; performanți, dar prezenți; stabili, dar pasionali. Mulți dintre ei cresc fără să învețe vreodată să-și numească emoțiile, darămite să le exprime. Așa că atunci când apar neliniștea, plictiseala existențială, sentimentul că “nu mai sunt cine eram”, nu știu ce să facă cu ele. Nu vorbesc. Nu cer ajutor.
Caută, în schimb, o scurtătură care să le dea iluzia că sunt din nou vii!

18/04/2026

Sunt lucruri pe care le știm cu mintea, dar pe care inima refuză să le accepte. Iar unul dintre cele mai dureroase dintre ele este acesta: faptul că cineva te-a dorit într-o noapte nu înseamnă că te vrea pentru o viață.
Ne-am obișnuit să confundăm intimitatea fizică cu angajamentul emoțional. Să credem că, dacă un bărbat ne-a atins, ne-a șoptit lucruri frumoase, a dormit lângă noi și ne-a privit în ochi în acele momente, atunci ceva s-a legat. Că am devenit, în mod tacit, „ceva”. Că urmează, firesc, mesajele de dimineață, planurile de weekend, prezentarea prietenilor. Că s-a deschis o ușă.
De cele mai multe ori, nu s-a deschis nicio ușă. A fost doar o fereastră. Și s-a închis la loc.
Această confuzie nu e semn de naivitate sau de slăbiciune. E semn că am fost crescute într-o cultură care ne-a spus, pe mii de voci, că sexul înseamnă iubire, că bărbații „se prind” prin atingere, că dacă ne dăruim complet, vom fi alese. Realitatea funcționează altfel. Pentru mulți bărbați — și, sincer, pentru multe femei — sexul poate exista perfect separat de dorința de angajament.
Pot să te placă, să te găsească atrăgătoare, să petreacă timp bun cu tine în pat și, în același timp, să nu te dorească în viața lor de zi cu zi.
Nu pentru că ceva e în neregulă cu tine.
Ci pentru că intimitatea fizică și intimitatea relațională sunt două lucruri diferite, iar unul nu îl produce automat pe celălalt.
Durerea apare când noi am investit deja. Când am construit în minte un scenariu întreg pornind de la o noapte. Când ne trezim dimineața scriind, ștergând, rescriind mesaje, întrebându-ne de ce nu mai răspunde la fel.
Din perspectivă adleriană, aici intră în joc schemele noastre de viață — convingerile profunde despre cm trebuie să fim iubite, ce merităm, ce validează valoarea noastră. Dacă undeva, adânc, credem că „sunt demnă de iubire doar dacă sunt dorită fizic”, atunci fiecare întâlnire sexuală devine un test!

18/04/2026

Sunt lucruri pe care le știm cu mintea, dar pe care inima refuză să le accepte. Iar unul dintre cele mai dureroase dintre ele este acesta: faptul că cineva te-a dorit într-o noapte nu înseamnă că te vrea pentru o viață.
Ne-am obișnuit să confundăm intimitatea fizică cu angajamentul emoțional. Să credem că, dacă un bărbat ne-a atins, ne-a șoptit lucruri frumoase, a dormit lângă noi și ne-a privit în ochi în acele momente, atunci ceva s-a legat. Că am devenit, în mod tacit, „ceva”. Că urmează, firesc, mesajele de dimineață, planurile de weekend, prezentarea prietenilor. Că s-a deschis o ușă.
De cele mai multe ori, nu s-a deschis nicio ușă. A fost doar o fereastră. Și s-a închis la loc.
Această confuzie nu e semn de naivitate sau de slăbiciune. E semn că am fost crescute într-o cultură care ne-a spus, pe mii de voci, că sexul înseamnă iubire, că bărbații „se prind” prin atingere, că dacă ne dăruim complet, vom fi alese. Realitatea funcționează altfel. Pentru mulți bărbați — și, sincer, pentru multe femei — sexul poate exista perfect separat de dorința de angajament. Pot să te placă, să te găsească atrăgătoare, să petreacă timp bun cu tine în pat și, în același timp, să nu te dorească în viața lor de zi cu zi. Nu pentru că ceva e în neregulă cu tine. Ci pentru că intimitatea fizică și intimitatea relațională sunt două lucruri diferite, iar unul nu îl produce automat pe celălalt.

17/04/2026

La începutul unei relații, există un moment în care partenerul începe să simtă, încă înainte de a înțelege rațional, că ceva nu se leagă. Cuvintele spun una, gesturile spun alta. Se vorbește despre disponibilitate, dar timpul nu se face. Se promite apropiere, dar se instalează distanța. Se afirmă seriozitatea intențiilor, dar comportamentul rămâne ambiguu, amânător, ambivalent.
Din perspectiva psihologiei adleriene, acest tipar nu este o întâmplare, ci o expresie a stilului de viață al celui care îl manifestă — o strategie de autoprotecție. Persoana vrea apropiere, dar se teme de ea. Vrea să fie aleasă, dar se teme de responsabilitatea alegerii. Vrea să placă, deci rostește ce se așteaptă de la ea, însă se ferește să treacă pragul acțiunii, pentru că acolo începe riscul real: al expunerii, al angajamentului, al posibilei pierderi.
Cuvintele devin astfel un instrument de menținere a legăturii fără costul emoțional al prezenței autentice.

17/04/2026

La începutul unei relații, există un moment în care partenerul începe să simtă, încă înainte de a înțelege rațional, că ceva nu se leagă.
Cuvintele spun una, gesturile spun alta. Se vorbește despre disponibilitate, dar timpul nu se face. Se promite apropiere, dar se instalează distanța. Se afirmă seriozitatea intențiilor, dar comportamentul rămâne ambiguu, amânător, ambivalent.
Din perspectiva psihologiei adleriene, acest tipar nu este o întâmplare, ci o expresie a stilului de viață al celui care îl manifestă — o strategie de autoprotecție.

Persoana vrea apropiere, dar se teme de ea.
Vrea să fie aleasă, dar se teme de responsabilitatea alegerii. Vrea să placă, deci rostește ce se așteaptă de la ea, însă se ferește să treacă pragul acțiunii, pentru că acolo începe riscul real: al expunerii, al angajamentului, al posibilei pierderi. Cuvintele devin astfel un instrument de menținere a legăturii fără costul emoțional al prezenței autentice!

16/04/2026

Supracompensarea — când imaginea de sine devine obsesie!

Ce ascunde, de fapt, ca lipsuri emoționale?
Trăim într-o epocă în care valoarea personală pare să se măsoare în vizibilitate. Ne construim imagini impecabile — corpuri sculptate, cariere strălucitoare, relații fotografiate cu grijă, vacanțe care spun „am reușit”. Totul pare reușit. Și totuși, dincolo de această scenă atât de bine iluminată, se ascunde adesea o întrebare șoptită, care nu se stinge: „sunt oare suficient(ă) cu adevărat?”
Aceasta este esența supracompensării. În termenii psihologiei adleriene, ea apare atunci când un sentiment profund de inferioritate — nu neapărat conștient — nu este integrat și transformat în creștere sănătoasă, ci este acoperit printr-o manifestare exagerată a contrariului.
Nu ne arătăm lumii așa cm suntem, ci așa cm ne temem că nu suntem.

Cum se vede supracompensarea în viața de zi cu zi?

Se vede în perfecționismul care nu mai este standard, ci epuizare. În nevoia de a avea mereu dreptate. În acel „ ” postat imediat după o ceartă.
În cumpărăturile care trebuie să demonstreze ceva, în mușchii care trebuie să convingă, în CV-ul care nu este niciodată suficient. Se vede în oamenii care par că „au totul” și care, în intimitate, se prăbușesc tăcuți.
Supracompensarea nu este vanitate. Este o formă de supraviețuire emoțională.

Ce ascunde, în realitate?

În spatele imaginii construite obsesiv stau, cel mai adesea:
• sentimentul că nu ești îndeajuns de iubibil(ă) așa, simplu, fără realizări;
• o rană veche a neprețuirii — un copil care a învățat că afecțiunea vine doar când performează;
• frica de a fi văzut(ă) cu adevărat și respins(ă) pentru ceea ce ești;
• singurătatea profundă a celui care confundă admirația cu conexiunea;
• un gol interior pe care nicio validare externă nu îl poate umple definitiv.
Paradoxul dureros este acesta: cu cât imaginea de sine devine mai spectaculoasă, cu atât omul din spatele ei se simte mai invizibil!

16/04/2026

Supracompensarea — când imaginea de sine devine obsesie!

Ce ascunde, de fapt, ca lipsuri emoționale?
Trăim într-o epocă în care valoarea personală pare să se măsoare în vizibilitate. Ne construim imagini impecabile — corpuri sculptate, cariere strălucitoare, relații fotografiate cu grijă, vacanțe care spun „am reușit”. Totul pare reușit. Și totuși, dincolo de această scenă atât de bine iluminată, se ascunde adesea o întrebare șoptită, care nu se stinge: „sunt oare suficient(ă) cu adevărat?”
Aceasta este esența supracompensării.
În termenii psihologiei adleriene, ea apare atunci când un sentiment profund de inferioritate — nu neapărat conștient — nu este integrat și transformat în creștere sănătoasă, ci este acoperit printr-o manifestare exagerată a contrariului. Nu ne arătăm lumii așa cm suntem, ci așa cm ne temem că nu suntem.

Cum se vede supracompensarea în viața de zi cu zi?

Se vede în perfecționismul care nu mai este standard, ci epuizare. În nevoia de a avea mereu dreptate. În acel „ ” postat imediat după o ceartă.
În cumpărăturile care trebuie să demonstreze ceva, în mușchii care trebuie să convingă, în CV-ul care nu este niciodată suficient. Se vede în oamenii care par că „au totul” și care, în intimitate, se prăbușesc tăcuți.
Supracompensarea nu este vanitate. Este o formă de supraviețuire emoțională.

Ce ascunde, în realitate?

În spatele imaginii construite obsesiv stau, cel mai adesea:
• sentimentul că nu ești îndeajuns de iubibil(ă) așa, simplu, fără realizări;
• o rană veche a neprețuirii — un copil care a învățat că afecțiunea vine doar când performează;
• frica de a fi văzut(ă) cu adevărat și respins(ă) pentru ceea ce ești;
• singurătatea profundă a celui care confundă admirația cu conexiunea;
• un gol interior pe care nicio validare externă nu îl poate umple definitiv.
Paradoxul dureros este acesta: cu cât imaginea de sine devine mai spectaculoasă, cu atât omul din spatele ei se simte mai invizibil!

15/04/2026

La început nu se vede clar.
Nu vine cu eticheta de „superioritate”. Vine subtil. Elegant chiar.
Unul dintre parteneri începe să creadă că vede mai bine, știe mai bine, simte mai corect. Nu o spune direct. O sugerează prin ton. Prin priviri. Prin tăceri care apasă mai mult decât orice cuvânt.

Devii mai atent. Mai precaut. Îți alegi cuvintele. Te corectezi înainte să fii corectat.
Partenerul care se simte superior nu caută neapărat controlul conștient. Caută validarea propriei imagini. Are nevoie să fie „cel stabil”, „cel lucid”, „cel care știe”. În psihologie, acest tipar ascunde de multe ori o stimă de sine fragilă, construită pe comparație, nu pe autenticitate.

Cum se comportă?

Corectează frecvent. Chiar și lucruri mici.
Minimalizează emoțiile celuilalt. „Exagerezi”, „nu e mare lucru”.
Ia decizii unilateral, dar le ambalează în logică.
Oferă „explicații” în loc de conexiune.
Devine rece când este confruntat.
Nu ridică vocea. Nu face scandal. Dar creează distanță.

Tu începi să te îndoiești de tine.
Îți pui întrebări simple, dar grele: „Oare chiar greșesc?”, „Poate sunt prea sensibilă?”.
Renunți la reacții. Apoi la nevoi. Apoi la tine.
Relația se transformă într-un spațiu dezechilibrat.
Unul urcă. Celălalt se micșorează!

15/04/2026

La început nu se vede clar.Nu vine cu eticheta de „superioritate”. Vine subtil. Elegant chiar!
Unul dintre parteneri începe să creadă că vede mai bine, știe mai bine, simte mai corect. Nu o spune direct. O sugerează prin ton. Prin priviri. Prin tăceri care apasă mai mult decât orice cuvânt.
Devii mai atent. Mai precaut. Îți alegi cuvintele. Te corectezi înainte să fii corectat.

Partenerul care se simte superior nu caută neapărat controlul conștient. Caută validarea propriei imagini. Are nevoie să fie „cel stabil”, „cel lucid”, „cel care știe”. În psihologie, acest tipar ascunde de multe ori o stimă de sine fragilă, construită pe comparație, nu pe autenticitate.

Cum se comportă?

Corectează frecvent. Chiar și lucruri mici.
Minimalizează emoțiile celuilalt. „Exagerezi”, „nu e mare lucru”.
Ia decizii unilateral, dar le ambalează în logică.
Oferă „explicații” în loc de conexiune.
Devine rece când este confruntat.
Nu ridică vocea. Nu face scandal. Dar creează distanță.
Tu începi să te îndoiești de tine.
Îți pui întrebări simple, dar grele: „Oare chiar greșesc?”, „Poate sunt prea sensibilă?”.
Renunți la reacții. Apoi la nevoi. Apoi la tine.
Relația se transformă într-un spațiu dezechilibrat.
Unul urcă. Celălalt se micșorează!

14/04/2026

A spune „am greșit” este unul dintre cele mai curajoase lucruri pe care le poți face într-o relație.
Nu pentru că e ușor — ci tocmai pentru că nu este!
Psihologic, recunoașterea greșelii activează una dintre cele mai vechi frici ale noastre: frica de a nu fi suficient de bun, de a pierde iubirea, de a fi abandonat dacă ești văzut cu adevărat. De aceea, mulți oameni nu refuză să-și asume greșelile din rea-voință — ci dintr-un mecanism de apărare format cu mult înainte de relația actuală.
Dar iată paradoxul: cu cât evităm mai mult să recunoaștem că am greșit, cu atât relația devine mai fragilă. Pentru că partenerul nu simte respect. Nu simte siguranță. Simte că adevărul nu are loc între voi.
Asumarea autentică a greșelii oprește ciclul defensiv, reconstruiește încrederea și transmite un mesaj esențial: tu contezi suficient de mult încât să îmi asum disconfortul acestei onestități.
Nu orice „am greșit” este însă sănătos. Pseudo-asumarea — spusă doar ca să închizi un conflict — erodează relația în timp. La fel și asumarea excesivă, când îți iei vina și acolo unde nu îți aparține. Nici una, nici alta nu repară.
Doar autenticitatea repară!

14/04/2026

A spune „am greșit” este unul dintre cele mai curajoase lucruri pe care le poți face într-o relație.
Nu pentru că e ușor — ci tocmai pentru că nu este.

Psihologic, recunoașterea greșelii activează una dintre cele mai vechi frici ale noastre: frica de a nu fi suficient de bun, de a pierde iubirea, de a fi abandonat dacă ești văzut cu adevărat. De aceea, mulți oameni nu refuză să-și asume greșelile din rea-voință — ci dintr-un mecanism de apărare format cu mult înainte de relația actuală.
Dar iată paradoxul: cu cât evităm mai mult să recunoaștem că am greșit, cu atât relația devine mai fragilă. Pentru că partenerul nu simte respect. Nu simte siguranță. Simte că adevărul nu are loc între voi.
Asumarea autentică a greșelii oprește ciclul defensiv, reconstruiește încrederea și transmite un mesaj esențial: tu contezi suficient de mult încât să îmi asum disconfortul acestei onestități.
Nu orice „am greșit” este însă sănătos.
Pseudo-asumarea — spusă doar ca să închizi un conflict — erodează relația în timp. La fel și asumarea excesivă, când îți iei vina și acolo unde nu îți aparține. Nici una, nici alta nu repară.
Doar autenticitatea repară!

Address

Strada Camil Petrescu 7A
Kronstadt

Opening Hours

Monday 10:00 - 17:00
Tuesday 10:00 - 17:00
Wednesday 10:00 - 12:00
Thursday 10:00 - 12:00
Friday 10:00 - 17:00

Telephone

+40742280817

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Psiholog Kis Monica posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Psiholog Kis Monica:

Share