25/09/2025
Pentru părinții copiilor cu neurodiversitate (Autism și ADHD)
Scriu acest text și din propria mea experiență cu ADHD. Toată școala am fost etichetat și împins să fac lucrurile doar „cum știu ei că e bine”. Una dintre etichetele care m-au durut cel mai tare și pe care am auzit-o de mii de ori a fost: „brânză bună în burduf de câine”. O urăsc. Mi s-a spus că nu sunt atent, că nu mă străduiesc destul, că „pot mai mult dacă vreau”.
Și totuși am ajuns până la doctorat. Nu pentru că m-am încadrat în tipar, ci pentru că am învățat altfel și am refuzat să cred că sunt „defect”. Am descoperit că, de fapt, problema nu era la mine, ci la un sistem care nu știa să mă întâmpine așa cm eram.
De aceea, când părinții vin și îmi spun: „copilul meu nu ține pasul cu ceilalți din clasă” sau „ni s-a propus tratament cu Concerta, ce să facem?”, înțeleg foarte bine de unde vine frustrarea lor. Dar primul pas este să schimbăm perspectiva: nu copilul nu ține pasul, ci școala nu este adaptată la felul în care copilul lor funcționează.
Conceptul de neurodiversitate, introdus de Judy Singer (1998), spune clar că diferențele neurologice nu sunt defecte, ci parte din diversitatea umană. Iar profesorul Simon Baron-Cohen (2017, 2019) de la Cambridge explică: „dizabilitatea nu e în copil, ci în potrivirea dintre persoană și mediu. Într-un mediu potrivit, diferențele pot înflori ca talente”.
La fel, psihologul clinician Ross Greene (1998/2014) are o frază care poate deveni busolă pentru orice părinte: „Copiii fac bine dacă pot”. Nu e vorba de lipsă de voință, ci de lipsă de potrivire.
Cum învață copiii cu Autism și ADHD
Acești copii nu învață de sus în jos, cm se predă la școală, ci de jos în sus, din concret spre abstract. Pentru ei, „2+3=5” e un simbol gol până când văd două mașinuțe puse lângă trei și înțeleg prin experiență că sunt cinci. Apoi vine rândul cuburilor, fructelor, obiectelor din jur.
Cercetătoarea Winnie Dunn (1997, 1999) a arătat că modul în care procesăm informațiile senzoriale influențează direct atenția și învățarea. Mulți copii neurodivergenți simt zgomotul neonului, mirosul de parfum al unui coleg sau eticheta de la bluză la fel de intens ca vocea învățătoarei. În acest haos senzorial, a ține pasul cu o lecție abstractă devine imposibil.
Profesorul Stephen Porges (2011, 2017, 2022), prin teoria polivagală, explică: „Învățarea și comportamentul social apar doar atunci când sistemul nervos simte siguranță”. Așa că, în loc de întrebarea copleșitoare „Cum a fost la școală?”, ajută mai mult întrebări concrete și simple: „Ai stat în pauză afară sau în clasă?”, „Ai mâncat mărul?”.
Ce putem face acasă
Copiii aceștia nu pot învăța doar stând pe scaun. Ei au nevoie de mișcare, de joacă, de simțuri. Literele pot fi scrise în nisip, în spumă de ras, modelate din plastilină. Cititul poate deveni scenetă, joc de Lego sau poveste legată de pasiunile copilului. Thomas Armstrong (2010) subliniază: „Până când punctele forte nu sunt recunoscute, progresul real nu poate apărea”.
Psihologul Mona Delahooke (2019) arată că ceea ce numim „comportamente problematice” nu sunt sfidări, ci mesaje ale sistemului nervos: „Când am început să le privesc ca răspunsuri adaptative, modul în care ajutam copiii s-a schimbat radical”.
Despre medicamente
Când vine vorba de Concerta sau alte stimulente, e important de înțeles că nu sunt soluții magice. Ghidurile NICE din Marea Britanie (2018, actualizate 2025) recomandă metilfenidatul ca primă opțiune pentru copiii peste 5 ani, dar doar după evaluare specializată și împreună cu sprijin educațional și comportamental. Academia Americană de Pediatrie (2019) are aceeași concluzie: pentru copiii peste 6 ani, cea mai bună variantă este combinația între medicație și terapie comportamentală.
Medicația poate să reducă „zgomotul de fond” și să-l ajute pe copil să fie mai atent pentru un timp, dar nu schimbă metoda de predare și nu face învățarea mai interesantă. Așa cm ochelarii te ajută să vezi literele, dar nu îți dau dragoste pentru citit, tot așa medicamentele pot susține atenția, dar nu înlocuiesc adaptarea mediului.
Despre laude și stima de sine
Mulți părinți spun: „Îl laud și nu funcționează”. Când copilul simte în interior confuzie și greutate, un „Bravo, ești deștept!” sună gol și adaugă presiune. Mai util este să-l ajuți să-și construiască vocea interioară: „Ești mândru de ce ai făcut?”, „Cum te simți?”, „La ce ți-a fost util?”.
Psihologul Luke Beardon (2017–2022) de la Sheffield Hallam University rezumă simplu: „Autism + Mediu = Rezultat”. Cu alte cuvinte, dacă schimbăm mediul, se schimbă și rezultatele.
Concluzie
Copilul tău nu e defect. Defect este sistemul care nu se adaptează. Rolul tău, ca părinte, este să fii avocatul și portul lui sigur. Acceptarea și adaptarea pe care i le oferi acum îi construiesc încrederea și valoarea de sine – resursele pe care le va folosi toată viața ca să navigheze o lume care încă nu știe să-l întâmpine așa cm merită
