https://www.facebook.com/110804141779380/

Yoga în viața de zi cu zi, Online, Mangalia (2026)

07/05/2026

Micul rubin pe care îl caută toți a căzut undeva pe drum.
Unii cred că este la răsărit de noi, alții la apus.

Unii spun: „printre pietrele vechi ale pământului”, alții:
„în apele adânci.”

Instinctul lui Kabir i-a spus că era înăuntru
și cât valorează,
așa că l-a învelit cu grijă în pânza inimii sale.
- Kabir -

Yoga începe chiar așa… învățăm să ne întoarcem către interior cu blândețe și observăm ceea ce deja este așezat aici.

Așa că, în practica asta, în loc să ne străduim sau să căutăm ceva, poate luăm fiecare formă ca și când despachetăm cu grijă o mică pânză ținută aproape de inimă.

Versuri ale lui Kabir îmi tot dau roată în minte,
Instinctul lui Kabir i-a spus că era înăuntru
și cât valorează,�așa că l-a învelit cu grijă în pânza inimii sale

Practica este simplă. Nu există nicio luptă aici. Nimic de obținut. Yoga înseamnă doar să ascultăm suficient de profund încât să redescoperim rubinul dinăuntru.

28/04/2026

„Ce este acest parfum?
Vine oare din cer?
A cui este acest râs?
Sunt oare îngerii în paradis?

Ce nuntă este aceasta
cu luna drept platou
și cerul drept voal?

Ce ospăț este acesta
în care Sultanul Bagdadului
linge platourile
din bucătăria noastră?

Numai Dumnezeu știe!
Dar vino! Ia un târnăcop
și sparge
sinele tău împietrit.

În structura inimii tale
sunt încastrate rubine.
Izvoare de râs
sunt îngropate în pieptul tău.

Destupă ulciorul cu vin,
dărâmă ușa
către comoara neființei.

Apa din ulciorul tău
este puțină și sălcie.

Sparge ulciorul
și vino la râu!”
— Rumi

E timpul să ne oprim o clipă și să începem sesiunea de azi, așa cm ne sugerează Rumi: cu curiozitate, cu un anume “nu știu.” Ce este asta? De unde vine?

Ca și cm ceva frumos se întâmplă deja și noi suntem puțin în întârziere.

Și apoi, să aducem această curiozitate în fiecare formă pe care o luăm în această practică. Iar din invitație să trecem către o blândă insistență de a reveni la senzații, de fiecare dată când mintea alunecă spre amintiri, planuri sau judecăți.

Sparge sinele tău împietrit.
Sparge ulciorul.
Vino la râu.

Există o parte din noi care ajunge pe saltea foarte grijulie. Gestionăm. Controlăm. Încercăm să ținem totul împreună.

Rumi ne sugerează ceva mai radical. Și dacă limitarea nu ține de condițiile vieții, ci de recipientul în care încercăm să o ținem? Obiceiurile. Identitățile. Modurile tăcute în care rămânem închiși.

Și dacă practica yoga nu este despre a îmbunătăți acel recipient, ci despre a-l crăpa puțin? Nu violent. Ci cu sinceritate.

Astăzi, în loc să încerci să perfecționezi fiecare mișcare, vezi dacă poți înmuia ceea ce a devenit rigid ca piatra: opinii despre cm ar trebui să arate această postură, idei despre cm ar trebui să fie practica. În loc să ții totul strâns, permite ceva să se relaxeze.

Poate că tensiunea pe care o simți nu are nevoie să fie reparată, ci doar de spațiu în care să existe. Poate că respirația nu are nevoie de control, ci doar de permisiunea de a te respira.

Rumi spune că există un râu. Chiar aici. Curge continuu, fie că îl observăm sau nu. Respirația curge prin senzații, prin gânduri. Dar nu ajungem la el prin încordare. Ajungem la el lăsând ceva să se spargă.

Așa că, înainte să începem, observă:

Unde te constrângi ca un ulcior? Și ce ar însemna să te deschizi, măcar puțin?

Lasă practica yoga să fie mai puțin despre control și mai mult despre a permite. Mai puțin despre ulcior, și mai mult despre râu.

Să începem.

23/04/2026

„Ochiul pe care îl vezi nu este ochi
pentru că îl vezi;
este ochi pentru că te vede.”
— Antonio Machado

De multe ori practicăm asemenea unor observatori. Scanăm corpul. Evaluăm mintea. Căutăm tensiuni. Încercăm să ne „privim” experiența și, uneori, să o reparăm. Machado ne invită să întoarcem oglinda.

Și totuși, dacă prezența nu este ceva ce trebuie să forțăm în acest moment? Dacă viața ne întâmpină deja aici?

Respirația ne respiră. Corpul ne vorbește prin senzații, dureri, căldură, oboseală, deschidere. Podeaua ne susține fără să ne ceară să merităm asta. Chiar și tăcerea are felul ei de a asculta.

Poetul Hafiz spune…

„Obișnuiam să merg printr-o grădină frumoasă cântând,
Dar grădina s-a îndrăgostit de vocea mea,
Și s-a îndrăgostit și de tălpi,
Apoi a hotărât că ar fi înțelept
Să mă urmeze acasă
Și să nu mai plece vreodată!

Același lucru s-a întâmplat cu soarele,
Apoi cu Saturn și încă vreo douăsprezece planete amețite, aflate în vacanță.

Și un întreg lanț muntos din apropiere,
Cu copacii, râurile și peștii lor încă agățați
Pe spatele lor.

Și o mare turmă de capre dulci și pline de viață.

Dragii mei, ceea ce Hafiz încearcă de fapt să spună este:
Dacă te simți vreodată singur,
Vino să vizitezi această Casă Sălbatică —
Versul meu Celest —
Unde noi toți vom trăi mereu
Atât de fericiți.”

Aceasta este o invitație să ne amintim că suntem profund conectați: cu respirația, cu acest corp, cu sunetele din această încăpere, cu oamenii care practică alături de noi și cu ritmul vast al vieții care se mișcă dincolo de acești pereți.

Nu suntem în afara vieții. Suntem parte din ea.

Hai să ne întoarcem în ceea ce Hafiz numește „Casa Sălbatică”. Un loc unde nimic esențial nu a fost exclus. Unde oboseala ta este binevenită. Bucuria ta este binevenită. Mintea ta agitată este binevenită. Inima ta sensibilă este binevenită.

Și poate că, până la sfârșitul acestei practici, te vei simți mai puțin ca cineva care stă în afara vieții și mai mult ca cineva care este primit înapoi în ea.

Să începem.

14/04/2026

“Marea ureche de pe exteriorul capului poate fi închisă.
Aude atât de bine, încât urechea interioară devine surdă.
Ce-ar fi dacă nu ai avea deloc auz, nici un nas, nici un lucru mintal?
Atunci ai putea auzi limpede cele trei silabe: „Întoarce-te.”

Sunetele noastre, munca noastră, renumele nostru, toate sunt exterioare.
Când ne mișcăm spre interior, ne mișcăm prin spațiul lăuntric.
Picioarele noastre pășesc ferm, ele experimentează și trotuarele.
Există cineva înăuntru care merge precum Iisus pe apă.”

- Rumi -

Astăzi nu practicăm pentru a deveni ceva nou, ci pentru a ne întoarce, pentru a face pentru a întâlni acel ceva care deja pășește înăuntru. Lasă corpul să se miște, dar întoarce ascultarea spre interior.

Observă cât de repede mintea vrea să înțeleagă, să adune sens, să facă ceva cu aceste cuvinte.

Astăzi lăsăm sensul să se odihnească. Nu suntem aici ca să îmbunătățim corpul, nici măcar să perfecționăm respirația, suntem aici să ascultăm ce rămâne atunci când nimic nu este de îmbunătățit.

Închide urechea exterioară, ca și cm ai diminua o lumină. Lasă sunetele să vină, dar nu merge în întâmpinarea lor. Lasă-le să apară și să se dizolve ca valurile care uită țărmul.

Și acum… începe să observi un alt fel de auz. Nu prin urechi, ci prin corpul însuși. Ascultă senzația palmelor, a tălpilor, înălțimea tăcută a coloanei.

Observă cm respirația nu este ceva ce faci, ci ceva ce deja se întâmplă, ca un flux al mării care nu cere permisiune. Aceasta este o mișcare fără efort, un mers fără pași… este acel ceva despre care vorbește Rumi…, acel ceva care nu merge pe trotuare, ci pe apa lucrurilor schimbătoare.

Practică din acel loc. Nu din mintea care organizează, ci din prezența care deja știe cm să se miște, cm să respire, cm să fie.

07/04/2026

Lao Tzu scrie:
“Golește-ți mintea de toate gândurile.
Lasă-ți inima să fie în pace.
Privește agitația lucrurilor,
dar contemplă întoarcerea lor.
Fiecare lucru din univers
se întoarce la sursa comună.
Întoarcerea la sursă este serenitatea.

Lasă-ți inima să fie în pace. Pentru moment, nu e nevoie să-ți urmezi gândurile și nici să le alungi. Lasă-le să se miște ca vremea: apare, se manifestă, se dizolvă.
Simte cm inspirația vine de la sine. Simte cm expirația pleacă de la sine. Nici un efort. Nici un control. Doar acest ritm liniștit care se desfășoară în tine.
Observă cm fiecare respirație se întoarce, fiecare senzație se schimbă, fiecare moment se încheie. Nimic nu rămâne. Totul apare și se întoarce. Și în această întoarcere există o pace care nu trebuie creată.
Nu e nevoie să repari nimic. Doar permite.
Asta este practica ta: nu faci, nu urmărești nimic, ci te întorci. Din nou și din nou - la respirație, la corp, la această prezență simplă.
Inspiră adânc… ca și cm ai sosit. Expiră lung și ușor… ca și cm te-ai întors acasă.
Și de aici… începi.
Poetul Kabir scrie:
„Mă cauți? Sunt pe scaunul următor.
Umărul meu îl atinge pe al tău…”

Simte asta? …nu este o idee, ci o apropiere.

31/03/2026

“Primăvara! Și Pământul e ca un copil
care a învățat pe de rost multe poezii.�Pentru osteneala acelei îndelungi învățări�primește răsplata.

Profesorul lui a fost sever. Ne-a plăcut albul
bărbii bătrânului. Acum o putem întreba
despre nenumăratele nume ale verdelui, ale albastrului, și ea le știe, le știe!

Pământule, școala s-a terminat acum. Ești liberă
să te joci cu copiii. Te vom prinde,
pământ vesel. Cei mai fericiți te vor prinde!

Tot ce a învățat-o învățătorul — multele gânduri
presate acum în rădăcini și în tulpini
lungi și puternice: ea cântă! Ea cântă!”
- Rainer Maria Rilke -

Primăvara este aici - nu doar afară, ci și în locurile subtile din tine care pornesc din nou fără să ceară permisiune.

Rilke scrie despre Pământ ca despre un copil care a învățat pe de rost multe poezii…, iar acum, în sfârșit, este liberă să se joace. Așa că, pentru această practică, vezi dacă poți lăsa deoparte planurile și așteptările, lista de lucruri de făcut și urgențele. Lasă-le pe toate la marginea saltelei tale.

Simte-ți inspirația ca pe ceva primit - ca prima zi caldă după o iarnă lungă și grea.�Simte-ți expirația ca pe o eliberare blândă - ca zăpada care își pierde încet priza asupra pământului.

Fără forță. Fără performanță. Doar acest ritm care este cu tine dinainte să ai un nume. Observă-ți corpul… nu ca pe ceva de modelat sau controlat, ci ca pe un peisaj - cu văi, curenți și deschideri neașteptate.

Nu e nevoie să grăbești nimic. Nici Pământul nu înflorește dintr-odată. Și poate, undeva în mijlocul tuturor acestora - se întâmplă o mică schimbare: efortul se înmoaie, respirația se adâncește, iar mișcarea începe să se simtă puțin mai mult ca un joc.

Inspiră… primind ușor.
Expiră… eliberând ușor.

24/03/2026

Eu nu sunt eu.
Sunt acesta
care merge alături de mine și pe care nu-l văd,
pe care uneori reușesc să-l întâlnesc,
iar alteori îl uit;
cel care rămâne tăcut când vorbesc,
cel care mă iartă, blând, când urăsc,
cel care se plimbă când eu sunt înăuntru,
cel care va rămâne în picioare când voi muri.
- Juan Ramon Jimenez -

Inspiră… și observă că există un tu care respiră. Expiră… și observă că există un tu care privește. Rămâi aici pentru o clipă. Există un tu care respiră și un tu care observă respirația. Și când te miști… există un tu care încearcă și un tu care permite toată mișcarea

Când apare frustrarea, observă că există ceva în tine care rămâne neatins. Când efortul se intensifică, observă că există ceva în tine care rămâne blând.

Acum încetinește… oprește-te din mișcare pentru o respirație.

Cine ești tu când nimic nu trebuie realizat? Cine ești tu când nicio postură nu te definește?

Simte… Însoțitorul tăcut care nu împinge, nu judecă, nu dispare.
Rămâi aici… cu tine care a întâlnit prezența ce mereu a mers alături de tine.

17/03/2026

Și eu am cunoscut singurătatea.
Și eu am cunoscut cm este să te simți
neînțeleasă,
respinsă și, dintr-odată,
deloc frumoasă.

Oh, mamă-pământ,
mângâierea ta este mare, brațele tale nu se retrag niciodată.

Să știu asta a fost o salvare

Râurile tale curgând,
trandafirii tăi deschizându-se dimineața.

Oh, atâta blândețe în mișcare
- Mary Oliver -

Chiar și în graba vieții de zi cu zi, chiar și atunci când vocea interioară devine aspră și exigentă, pământul-mamă este încă aici. Primește greutatea ta fără judecată, fără să-ți ceară să fii altfel.

Lasă corpul să simtă că este susținut. Atât. Nu trebuie să-i demonstrezi asta, fără să fixezi senzația de sprijin, fără să te lupți într-un echilibru. Măcar pentru o clipă permite pământului-mamă să te susțină. Nu-i nevoie de nici o voce interioară.

Așeză-ți atenția acolo unde corpul întâlnește pământul și lasă-te ținută. Respirând, așa cm ești. Nimic de adăugat, nimic de scos.

Pentru câteva momente liniștite, lasă ca acest lucru să fie suficient.

10/03/2026

Un bărbat căsătorit cu o femeie oarbă îi spunea în fiecare zi cât de frumoasă este.
Și de fiecare dată când îi spune, ea-i zâmbește și întregul corp i se relaxează.

Trăiau singuri într-o mică oază îndepărtată, unde rareori se oprea cineva. Și când se întâmpla, el avea grijă ca nimeni să n-o vadă,

pentru că cineva s-ar holba la înfățișarea ei, fiind diformă.

Vocea soțului și cea a surorii, care venea de câteva ori pe an, erau singurele pe care le cunoștea cu adevărat. Și își iubea viața simplă de la mica lor fermă.*

Aparențele și relația noastră cu ele ar trebui să cunoști adevărul acestora până acum:*

Dacă te-ai trezi lângă mine într-o zi, ți-aș spune ce îi spunea el atât de des: Draga mea, ești atât de frumoasă.”
- Hafiz -

În propria mea practică observ cât de repede încerc să-mi ascund imperfecțiunile — să le împing deoparte, să le corectez, să fiu altcineva. Totul devine o luptă.

Dar când îmi amintesc tandrețea din povestea lui Hafiz — „îi spunea în fiecare zi cât de frumoasă este” — întregul corp începe să se înmoaie.

În cazul meu, yoga începe de aici: nu în forma perfectă, ci în a învăța să fiu blând cu acest corp —
să văd dincolo de formă și să mă odihnesc în bunătate.

03/03/2026

"Când a fost ultima dată când te-ai simțit completă, atât de completă încât nimic nu a îndrăznit să se apropie de tine?

Nimic din ziua de ieri sau din ziua de mâine. Nimic care să abia vorbe.

Nimic care să indice că ceva trebuie făcut.

Nimic care să facă altceva decât să adore. Să te adore. Adore.”

— Hafiz

Când am citit aceste versuri, a apărut o întrebare simplă: când oare m-am simțit vreodată complet? Suficient de complet încât să nu-mi fie teamă de trecut sau de viitor. Suficient de complet încât ceea ce făceam să curgă firesc, fără ca judecata de sine să se strecoare înăuntru.

Mi-am amintit o conversație cu un coleg. La început ceva din mine se strângea. Simțeam furia în abdomen, un disconfort, o agitație care urca spre inimă. Tacticile obișnuite erau pregătite să intervină: apărare, argumente, victorie cu orice preț.

Însă m-am oprit și am făcut o pauză. Am simțit furia din interior, respirația ei. Atât. Și ceva s-a schimbat.

Spațiul înghesuit și amenințător dintre noi a început să se deschidă. Ceea ce era strâns și defensiv a devenit mai larg, mai sigur, destul de larg încât să ne cuprindă pe amândoi.

Dintr-o dată nu mai încercam să fiu superior. Eram pur și simplu acolo, în conversația care deja se întâmpla. Nu mai erau rivali. Nu mai erau dușmani. Doar oameni care încercau să-și facă bine treaba.

În acel moment am recunoscut practica de pe saltea. A intrat în viață când am făcut o pauză în mijlocul a ceea ce este. Ca într-o postură ținută, m-am oprit din lupta cu senzațiile, cu respirația și cu momentul. În acel spațiu simplu m-am simțit complet.

În astfel de momente nu trebuie făcut nimic. Spațiul clipei devine suficient de larg încât să cuprindă totul.

Și uneori asta este suficient ca să ne îndrăgostim de ceea ce este.

S-o adorăm. Adorăm.

27/02/2026

De curând am mers în joacă pe o șină de macara,
așa cm făceam când eram copil.

Când atenția era
în tălpile picioarelor
și deschisă către sunetele din jur,
echilibrul venea de la sine.

În clipa în care mă concentram
să-mi țin echilibrul —
după câțiva pași
îl pierdeam.

Viața uneori seamănă cu mersul pe o șină îngustă.
Când a devenit totul tensionat, controlat, obositor?

Rainer Maria Rilke scria:

„Tu, care te lași să simți: intră în respirația
care este mai mult decât a ta.
Las-o să-ți atingă obrajii
în timp ce se desparte și se reunește în urma ta.

Binecuvântată ești tu, cea completă,
tu, acolo de unde începe inima:
tu ești arcul care trimite săgeata
și ești ținta.

Nu te teme de durere. Lasă greutatea ei
să cadă în pământ;
căci grei sunt munții, grele sunt mările.

Copacii pe care i-ai plantat în copilărie au crescut
prea mari. Nu-i mai poți duce cu tine.
Dăruiește-te aerului, lucrurilor pe care nu le poți ține.”

Învăț să rămân pe pământ,
sprijinit pe ceva real —
respirația,
senzațiile din corp.

Și să rămân deschis
față de ceea ce este aici —
incertitudine și teamă,
frumusețe și prietenie.

Fără să exclud nimic.

Poate că de aici începe echilibrul.

Yoga în viața de zi cu zi

07/05/2026

28/04/2026

23/04/2026

14/04/2026

07/04/2026

31/03/2026

24/03/2026

17/03/2026

10/03/2026

03/03/2026

27/02/2026

Address

Opening Hours

Telephone

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category