https://www.facebook.com/110804141779380/

Yoga în viața de zi cu zi, Online, Mangalia (2026)

24/03/2026

Eu nu sunt eu.
Sunt acesta
care merge alături de mine și pe care nu-l văd,
pe care uneori reușesc să-l întâlnesc,
iar alteori îl uit;
cel care rămâne tăcut când vorbesc,
cel care mă iartă, blând, când urăsc,
cel care se plimbă când eu sunt înăuntru,
cel care va rămâne în picioare când voi muri.
- Juan Ramon Jimenez -

Inspiră… și observă că există un tu care respiră. Expiră… și observă că există un tu care privește. Rămâi aici pentru o clipă. Există un tu care respiră și un tu care observă respirația. Și când te miști… există un tu care încearcă și un tu care permite toată mișcarea

Când apare frustrarea, observă că există ceva în tine care rămâne neatins. Când efortul se intensifică, observă că există ceva în tine care rămâne blând.

Acum încetinește… oprește-te din mișcare pentru o respirație.

Cine ești tu când nimic nu trebuie realizat? Cine ești tu când nicio postură nu te definește?

Simte… Însoțitorul tăcut care nu împinge, nu judecă, nu dispare.
Rămâi aici… cu tine care a întâlnit prezența ce mereu a mers alături de tine.

17/03/2026

Și eu am cunoscut singurătatea.
Și eu am cunoscut cm este să te simți
neînțeleasă,
respinsă și, dintr-odată,
deloc frumoasă.

Oh, mamă-pământ,
mângâierea ta este mare, brațele tale nu se retrag niciodată.

Să știu asta a fost o salvare

Râurile tale curgând,
trandafirii tăi deschizându-se dimineața.

Oh, atâta blândețe în mișcare
- Mary Oliver -

Chiar și în graba vieții de zi cu zi, chiar și atunci când vocea interioară devine aspră și exigentă, pământul-mamă este încă aici. Primește greutatea ta fără judecată, fără să-ți ceară să fii altfel.

Lasă corpul să simtă că este susținut. Atât. Nu trebuie să-i demonstrezi asta, fără să fixezi senzația de sprijin, fără să te lupți într-un echilibru. Măcar pentru o clipă permite pământului-mamă să te susțină. Nu-i nevoie de nici o voce interioară.

Așeză-ți atenția acolo unde corpul întâlnește pământul și lasă-te ținută. Respirând, așa cm ești. Nimic de adăugat, nimic de scos.

Pentru câteva momente liniștite, lasă ca acest lucru să fie suficient.

10/03/2026

Un bărbat căsătorit cu o femeie oarbă îi spunea în fiecare zi cât de frumoasă este.
Și de fiecare dată când îi spune, ea-i zâmbește și întregul corp i se relaxează.

Trăiau singuri într-o mică oază îndepărtată, unde rareori se oprea cineva. Și când se întâmpla, el avea grijă ca nimeni să n-o vadă,

pentru că cineva s-ar holba la înfățișarea ei, fiind diformă.

Vocea soțului și cea a surorii, care venea de câteva ori pe an, erau singurele pe care le cunoștea cu adevărat. Și își iubea viața simplă de la mica lor fermă.*

Aparențele și relația noastră cu ele ar trebui să cunoști adevărul acestora până acum:*

Dacă te-ai trezi lângă mine într-o zi, ți-aș spune ce îi spunea el atât de des: Draga mea, ești atât de frumoasă.”
- Hafiz -

În propria mea practică observ cât de repede încerc să-mi ascund imperfecțiunile — să le împing deoparte, să le corectez, să fiu altcineva. Totul devine o luptă.

Dar când îmi amintesc tandrețea din povestea lui Hafiz — „îi spunea în fiecare zi cât de frumoasă este” — întregul corp începe să se înmoaie.

În cazul meu, yoga începe de aici: nu în forma perfectă, ci în a învăța să fiu blând cu acest corp —
să văd dincolo de formă și să mă odihnesc în bunătate.

03/03/2026

"Când a fost ultima dată când te-ai simțit completă, atât de completă încât nimic nu a îndrăznit să se apropie de tine?

Nimic din ziua de ieri sau din ziua de mâine. Nimic care să abia vorbe.

Nimic care să indice că ceva trebuie făcut.

Nimic care să facă altceva decât să adore. Să te adore. Adore.”

— Hafiz

Când am citit aceste versuri, a apărut o întrebare simplă: când oare m-am simțit vreodată complet? Suficient de complet încât să nu-mi fie teamă de trecut sau de viitor. Suficient de complet încât ceea ce făceam să curgă firesc, fără ca judecata de sine să se strecoare înăuntru.

Mi-am amintit o conversație cu un coleg. La început ceva din mine se strângea. Simțeam furia în abdomen, un disconfort, o agitație care urca spre inimă. Tacticile obișnuite erau pregătite să intervină: apărare, argumente, victorie cu orice preț.

Însă m-am oprit și am făcut o pauză. Am simțit furia din interior, respirația ei. Atât. Și ceva s-a schimbat.

Spațiul înghesuit și amenințător dintre noi a început să se deschidă. Ceea ce era strâns și defensiv a devenit mai larg, mai sigur, destul de larg încât să ne cuprindă pe amândoi.

Dintr-o dată nu mai încercam să fiu superior. Eram pur și simplu acolo, în conversația care deja se întâmpla. Nu mai erau rivali. Nu mai erau dușmani. Doar oameni care încercau să-și facă bine treaba.

În acel moment am recunoscut practica de pe saltea. A intrat în viață când am făcut o pauză în mijlocul a ceea ce este. Ca într-o postură ținută, m-am oprit din lupta cu senzațiile, cu respirația și cu momentul. În acel spațiu simplu m-am simțit complet.

În astfel de momente nu trebuie făcut nimic. Spațiul clipei devine suficient de larg încât să cuprindă totul.

Și uneori asta este suficient ca să ne îndrăgostim de ceea ce este.

S-o adorăm. Adorăm.

27/02/2026

De curând am mers în joacă pe o șină de macara,
așa cm făceam când eram copil.

Când atenția era
în tălpile picioarelor
și deschisă către sunetele din jur,
echilibrul venea de la sine.

În clipa în care mă concentram
să-mi țin echilibrul —
după câțiva pași
îl pierdeam.

Viața uneori seamănă cu mersul pe o șină îngustă.
Când a devenit totul tensionat, controlat, obositor?

Rainer Maria Rilke scria:

„Tu, care te lași să simți: intră în respirația
care este mai mult decât a ta.
Las-o să-ți atingă obrajii
în timp ce se desparte și se reunește în urma ta.

Binecuvântată ești tu, cea completă,
tu, acolo de unde începe inima:
tu ești arcul care trimite săgeata
și ești ținta.

Nu te teme de durere. Lasă greutatea ei
să cadă în pământ;
căci grei sunt munții, grele sunt mările.

Copacii pe care i-ai plantat în copilărie au crescut
prea mari. Nu-i mai poți duce cu tine.
Dăruiește-te aerului, lucrurilor pe care nu le poți ține.”

Învăț să rămân pe pământ,
sprijinit pe ceva real —
respirația,
senzațiile din corp.

Și să rămân deschis
față de ceea ce este aici —
incertitudine și teamă,
frumusețe și prietenie.

Fără să exclud nimic.

Poate că de aici începe echilibrul.

23/02/2026

Uniunea este o cale apoasă.
În ochi, un punct de lumină.
În piept, sufletul.

Locul unde merg cei care iubesc fără măsură
se numește taverna, unde toți pariază,
iar cel care pierde
trebuie să rămână acolo.

Așa că, dragă, chiar dacă pari
ritmul perfect al timpului, nu pleca,
sau, dacă pleci, îmbracă o mască.

Dar nu-ți acoperi pieptul.
Rămâi deschis acolo.

Cineva mă întreabă: Ce este iubirea?
Nu căuta o explicație.

Dizolvă-te în mine
și vei recunoaște chemarea. Răspunde.

Pășește ca un leu, ca un trandafir.
Inspiră toamna, tânjește după primăvară.

Tu, care trezești ce este adormit,
care dai glas urechilor rănite,
care faci viu ceea ce moare,
care dăruiești adăpost minții rătăcitoare,
care ștergi cele cinci simțuri noaptea,
care dai ochilor seducție și o înțelepciune închegată,
care dai putere eroică inimii care iubește,
tu, care ai auzit cuvinte înțelepte —

Lasă-ți sinele mic, dacă vrei libertate.

Maestrul care ne învață
este lumina absolută, nu această vizibilitate.

—

Puterea e ușoară.
Armura e ușoară.

Învățăm asta foarte devreme.

Mai greu e

Să rămânem deschiși
în timp ce ne jucăm rolurile de fiecare zi.

Să ne aplecăm
fără să ne prăbușim.

Să respirăm
cu pieptul neacoperit.

Și totuși sunt zile în care ceva din noi
se simte, în sfârșit, înțeles.

Când mintea, obosită de rătăcire,
își găsește un loc unde să se odihnească —
nu redusă la tăcere,
nu înfrântă,
ci ținută cu blândețe.

Și din această ușurare mică
apare ceva neașteptat:

curajul.

Nu cel aprig.
Ci liniștea încrezătoare.

Curajul de a rămâne deschiși
chiar și într-o lume mereu în apărare.

Să-ți pierzi sinele mic
fără să-ți pierzi centrul.

În picioare.
Pieptul deschis.
Respirând —
ca și cm viața însăși ar trece prin tine.

20/02/2026

Prieten, acest trup este un ocean măreț,
care ascunde recifuri și seifuri marine îngrămădite cu diamante.
Intră în încăperile lui tainice și aprinde-ți propria lampă.
În trup sunt grădini, orhidee rare, păuni, muzica lăuntrică.
În trup, un lac; în apele lui răcoroase lebede albe se bucură.
Și înăuntrul trupului, o piață vastă —
Du-te acolo și fă negoț, vinde-te pentru un câștig ce nu-l poți cheltui.

Mira spune, frumusețea Stăpânei nu poate fi măsurată.
Ea nu vrea decât să trăiască aproape de picioarele Ei.
— Mirabai

Nu am plănuit o practică azi.

Era doar o senzație vagă
să mă mișc puțin.

Corpul a început primul.
Mintea s-a oferit să ajute,
apoi s-a liniștit.

Nu s-a întâmplat nimic special
și totuși a fost complet.

La final, înclinându-mă,
m-am auzit spunând —

mulțumesc pentru această oprire,
pentru această sesiune fără scop.

Uneori practica apare
când nimeni nu încearcă să practice.

17/02/2026

Aceste tricouri pe care le împăturim
în pătrate albe perfecte.

Acest pat ale cărui pături le îndrept,
netezind marginile până când nimic nu atârnă.

Această masă pe care o șterg până când lemnul zgâriat strălucește.

Zilele sunt substantive: atinge-le.
Mâinile sunt biserici care se închină lumii.
— Naomi Shihab Nye

Din exterior, yoga pare forță.

Forme ținute, mușchi care lucrează, echilibru, stabilitate.
Un corp care „reușește”.
Din exterior, totul pare fix, definit.

Din interior, este mai degrabă o negociere liniștită cu gravitația.
Nu cât pot controla,
ci cât pot simți că sunt susținut —
revine la simpla atingere.

Uneori postura nu devine stabilă când depui mai mult efort,
ci când încetezi să te mai ții singur,
când nu mai împingi lumea — ci te lași sprijinit de ea,

când simți podeaua că te susține,
când respirația apare fără ajutor,
când postura nu mai e făcută — ci locuită,

și, pentru o clipă, nu mai trebuie să ții nimic.

12/02/2026

"De șaizeci de ani am fost uituc,
în fiecare clipă —
dar nicio secundă
această curgere spre mine
nu s-a încetinit și nu s-a oprit.

Nu merit nimic.
Astăzi recunosc
că sunt oaspetele
despre care misticii vorbesc.

Cânt muzica asta vie pentru gazda mea.
Astăzi totul este pentru gazdă."
— Rumi —

Rumi ne amintește ceva foarte simplu și foarte radical:
nu suntem centrul vieții,
suntem participanți la ea.

Respirația ne este dată.
Corpul ne este dat.
Momentul ăsta ne este dat.

Pentru mine, yoga este practica care-mi amintește asta.
Nu ca teorie,
ci ca senzație.

Înrădăcinat în tălpi.
Deschis în piept.
Ceva se așază.

Forma nu mai este despre dacă o fac corect sau nu.
Devine o prezență.
Un gest oferit acestui moment.

Și când corpul se relaxează în acea dăruire,
altceva începe să se întâmple.

Hafiz vorbește despre acel moment
când devenim vulnerabili.

„Valul dragostei mele s-a ridicat atât de mult,
lasă-mă să mă revărs peste tine.

Închide-ți ochii o clipă
și poate toate fricile și fanteziile tale se vor sfârși.

Dacă asta se întâmplă,
ceva sacru ar deveni fragil în brațele tale —

și atunci ar trebui să ai grijă
de întreaga lume.”
— Hafiz —

Versurile nu vorbesc despre sentimentalism,
ci indică o capacitate umană din interiorul nostru —
capacitatea de a ține viața cu blândețe,
de a proteja ce este vulnerabil,
de a răspunde în loc să reacționăm.

Uneori o sesiune de yoga începe cu instrucțiuni.
Și se încheie cu tandrețe.

Poate că asta exersăm, de fapt.

09/02/2026

Există o poveste scurtă de Hafiz despre o furnică ce cară o sămânță mare.
La un moment dat, sămânța se blochează în firele de iarbă.

„Mă poți ajuta?”
întreabă un elefant.

Elefantul vrea să o ajute,
dar sarcina pare prea delicată pentru mărimea ei.

Așa că elefantul începe să se roage.

Și chiar atunci, o afină cade dintr-un tufiș apropiat
atingând exact atât cât să elibereze sămânța.

Credința elefantului crește.
Furnica devine puțin mai puțin sceptică.

Da.
Per total, lucrurile par să meargă înainte.

În practică, întâlnim adesea aceleași tendințe:
împingem atunci când ceva pare blocat sau simțim nevoia de a repara totul.

Poate că astăzi nu e nevoie să împingem sămânța mai departe. Sau să fim elefantul cu toate răspunsurile.

Poate e suficient să fim prezenți, să facem ce ține de noi, să observăm ce ne cade în ajutor în mod neașteptat.

Uneori, încrederea de sine crește nu pentru că lucrurile ies conform planului, ci pentru că ceva ajunge exact la momentul potrivit și noi suntem prezenți cu acel moment de deschidere.

06/02/2026

Uneori, în practică, ciocănim cu insistență în forme —nu pentru că ar lipsi ceva, ci pentru că întâmpinăm foarte multă liniște.

Nu pentru că suntem departe. Ci pentru că suntem foarte aproape.

Observă chemarea de azi a corpului. Un loc care cere atenție. Un loc care se simte neauzit. Sau poate oboseala adunată de atâta tăcere.

Pentru câteva respirații, nu încerca să o adâncești. Doar simte-o, așa cm ai asculta printr-un perete subțire.

Fiecare inspirație este o bătaie ușoară. Fiecare expirație este o pauză, așteptând un răspuns. Nu cuvinte — ci senzații.

Peretele prin care asculți este foarte subțire. Atât de subțire încât o singură respirație l-ar putea înmuia.

Nu căuta semne dramatice. Sunt mici: o senzație, o ezitare, un „da” sau un „nu” abia simțit.

Nimic de atins. Nicio așteptare.

În fiecare formă, observă ceea ce vrea să fie simțit. Nu reparat. Nu explicat. Lasă întregul să se spună.

„Aștept, ascultând mereu.”
— Rainer Maria Rilke

02/02/2026

"Luna se despică.
Noi trecem prin ea.
Păsările se ridică din apă,
căutând un alt lac.

Sau poate trăim într-un ocean al iubirii,
unde încrederea ține barca corpului
laolaltă pentru o vreme,
s-o mai poarte puțin,
până la inevitabilul naufragiu.”
- Rumi -

În ultima vreme, practica mea ține mai puțin de control
și mai mult de încredere.

Încrederea în mișcare.
Încrederea în corp.
Încrederea că a nu ști unde merge este, uneori, chiar practica.

Yoga în viața de zi cu zi

24/03/2026

17/03/2026

10/03/2026

03/03/2026

27/02/2026

23/02/2026

20/02/2026

17/02/2026

12/02/2026

09/02/2026

06/02/2026

02/02/2026

Address

Opening Hours

Telephone

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category