What are the opening hours?

Monday 09:00 - 19:00 Tuesday 09:00 - 19:00 Wednesday 09:00 - 19:00 Thursday 09:00 - 19:00 Friday 09:00 - 19:00

Cabinet de Psihologie Liliana Popescu

Home
Romania
Motru
Cabinet de Psihologie Liliana Popescu

📌Evaluare Psihologica Clinica/Psihodiagnostic, intervenție și consiliere psihologică clinică.

Evaluare psihologică clinică – beneficii
O evaluare psihologică clinică ajută la:

Definirea situației sau a problemelor concrete cu care se confruntă o persoană în momentul evaluării;
Stabilirea elementelor importante din istoricul personal comportamental;
Obținerea unei imagini de ansamblu a percepției asupra vieții, sinelui și a sănătății fizice și psihice a clientului;
Determinarea unui diagnostic corect a stării cu care se confruntă clientul;
Demararea unui plan de intervenție terapeutică. Interventia psihologica si consilierea psihologica primara se concentreaza pe aspecte privind autocunoasterea si dezvoltarea optima a resurselor proprii. Se adreseaza in special persoanelor sanatoase aflate in dificultate sau celor care vor sa-si imbunatateasca relatiile cu ceilalti. Psihologul il ajuta pe client sa controleze o situatie de criza si il asista in gasirea unei solutii la problema cu care se confrunta. De regula, presupune un numar mai redus de sedinte fata de psihoterapie si abordeaza tulburari mai putin severe. Psihologia clinica, ramura si specializare a psihologiei, este stiinta care studiaza mecanismele psihologice implicate in starea de sanatate si boala. Ea este situata la confluienta psihologiei cu medicina si este o ramura teoretica si aplicativa a sistemului stiintelor psihologice. Se considera una dintre cela mai vaste si dezvoltate ramuri ale psihologiei. Cu toate acestea psihologia clinica nu este doar o stiinta fundamentala, dar si un domeniu de activitate profesionala, care este orientata la optimizarea, ridicarea resurselor psihice a omului si a posibilitatilor sale de adaptare, la armonizarea dezvoltarii psihice, ocrotirea sanatatii, infruntarea suferintelor si reabilitarea psihica. Cunoasterea factorilor psihologici cu relevanta pentru starea de sanatate si de boala se realizeaza prin procesul de evaluare clinica in care se utilizeaza metode precum testarea psihologica si interviul clinic si privesc aspectele afective, cognitive, comportamentale, psihofiziologice precum si cele de personalitate.

06/09/2025

Un nou început – emoții, speranțe și sprijin!
Cu ocazia începerii noului an școlar, atât părinții, cât și copiii experimentează o gamă largă de emoții normale, firești și importante de validat.
Începutul de an școlar aduce cu el uneori entuziasm, curiozitate, alteori anxietate sau nesiguranță – atât pentru copii, cât și pentru părinți.
Emoțiile frecvente ale copiilor în această perioadă pot fi legate de entuziasmul reîntâlnirii colegilor și chiar a profesorilor, pe de o parte, pe de altă parte, se pot lovi de anxietate, teama de necunoscut, presiunea de a performa sau... dorul de vacanță.
În acest perioadă vor avea nevoie de o rutină clară, sprijin emoțional, mesaje încurajatoare și multă răbdare în procesul de adaptare.
Părinții la rândul lor, trec printr-un lung șir de emoții care pot înseamna uneori mândrie, alteori îngrijorare pentru ritmul copilului, temeri legate de relațiile sociale sau provocările academice.
Sigur, au nevoie să fie echipați cu un anume echlibru, pentru a putea să ofere încredere copilului, pentru a-i putea valida emoțiile, astfel încât să "normalizeze" greșelile ca parte a procesului de învățare.
Ce se poate face?
Este nevoie de ascultare fără grabă, de inițierea povestirii emoțiilor cu blândețe și înțelegere și nu în ultimul rând, stabilirea unor așteptări realiste.
În procesul de învățare este necesar să se pună accent și pe efort, nu doar pe rezultat.
Un an școlar echilibrat se clădește pe relații sigure, încredere reciprocă și grijă față de starea emoțională – nu doar pe teme și teste.

Dragi copii, părinți și cadre didactice,

Un nou an școlar înseamnă un nou început – cu emoții, speranțe, pași mici și curaj mare.
Fie ca fiecare zi să fie o lecție despre încredere, descoperire și bunătate.
Să fie nu doar despre învățare, dar și despre răbdare, curajul de a greși și bucuria de a crește.
Să aveți un an școlar luminos și un nou început cu inimă deschisă!
Vă doresc un an plin de echilibru, învățare cu sens și relații care dau putere!
@
@

29/08/2025

Da, empatia e un dar. E capacitatea de a simți ce simte celălalt, de a înțelege fără a judeca, de a asculta cu inima deschisă.
Empatia autentică înseamnă să înțelegi ce simte celălalt, nu să devii responsabil pentru emoțiile sau situațiile lui, sau să renunți la propriile granițe. Nu e despre sacrificiu de sine, nu e despre tăcere în fața nedreptății și nu e despre a deveni responsabil pentru acțiunile celuilalt.
Așadar, nu e o poartă larg deschisă pentru abuz, insulte, manipulare sau tăcere forțată.
Un om empatic simte, înțelege și oferă sprijin, dar NU își abandonează propriile granițe.
A fi empatic nu înseamnă a evita conflictele. Din contră, uneori empatia implică și curajul de a spune adevărul verde-n față, chiar și când e inconfortabil.
Când cineva invocă empatia într-un conflict pentru a evita responsabilitatea sau pentru a descuraja reacția celuilalt, nu mai vorbim despre empatie, ci despre manipulare sau evitare.
Ex.: când cineva îți spune „fii empatic” ca să te facă să taci, să accepți abuzul, să te simți vinovat pentru reacțiile tale firești — nu mai vorbim despre empatie. Vorbim despre manipulare emoțională mascată în valori nobile.
Un om empatic nu e slab. Nu tace când i se face nedreptate. Nu eviți conflictul real invocând „empatia” ca pe o perdea de fum.
Și mai ales, nu folosești empatia ca armă pasiv-agresivă:
– „Tu ești empatic(ă), lasă de la tine!”
– „Dacă erai empatic, nu reacționai așa…”
Serios?
Empatia nu e slăbiciune. E o forță tăcută, dar fermă. Nu cere supunere, ci înțelegere cu discernământ. Nu te cere gol, ci prezent, lucid și vertical.
Adevărata empatie nu cere să te anulezi.
Empatia reală se ține de mână cu demnitatea, limitele sănătoase și claritatea morală.
@
@

23/08/2025

Copilăria „recablată” și criza sănătății mintale.
Jonathan Haidt, psiholog social american, susține in cartea sa "O generație în pericol”, că introducerea smartphone-urilor și a rețelelor sociale a transformat profund copilăria, contribuind la o criză globală de sănătate mintală în rândul adolescenților. Această „recablare” a copilăriei a dus la patru efecte fundamentale:
1. Privarea socială: copiii petrec mai puțin timp în interacțiuni față în față, ceea ce afectează dezvoltarea abilităților sociale și emoționale.
2. Privarea de somn: utilizarea excesivă a dispozitivelor, în special noaptea, perturbă somnul esențial pentru dezvoltarea sănătoasă.
3. Fragmentarea atenției: fluxul constant de informații și notificări reduce capacitatea de concentrare și de învățare profundă.
4. Dependența: aplicațiile sunt concepute pentru a fi captivante, ceea ce poate duce la comportamente compulsive și la scăderea stimei de sine.
Haidt avertizează că această schimbare a copilăriei a avut consecințe grave asupra sănătății mintale a tinerilor, inclusiv creșterea ratelor de anxietate, depresie și suicid. El propune măsuri precum promovarea jocului nestructurat, întârzierea accesului la smartphone-uri și rețele sociale și interzicerea telefoanelor în școli pentru a contracara aceste efecte negative.
Aceste idei evidențiază modul în care tehnologia a influențat negativ dezvoltarea copiilor și adolescenților, subliniind necesitatea unor schimbări pentru a proteja sănătatea mintală a generațiilor viitoare.

Experiența zilnică îmi oferă o radiografie clară a realității: văd direct cm copiii devin mai retrași, mai agitați, mai dependenți de ecrane și mai puțin ancorați în relații reale. Intuiția și observația constantă sunt uneori mai rapide decât știința în a trage semnale de alarmă.
Nu pentru că sunt prea critică și nici prea demodată, dar cu un minim de atenție si luciditate, se observă o ruptură în dezvoltarea emoțională a copiilor și adolescenților. Tehnologia i-a expus prea repede la imagini, informații și modele de adulți, dar nu le-a oferit în schimb, maturizarea interioară necesară pentru a le înțelege sau gestiona corect. Așa apar contrastele: un limbaj și o atitudine „de mari”, dar cu emoții, reacții și gesturi de copii mici. Sunt adolescenți de exemplu, care se refugiază în comportamente copilărești pentru că, în fond, nu s-au simțit în siguranță emoțional, ca să crească firesc. E o copilărie întreruptă și o adolescență forțată, ambele trăite superficial.
@
@

18/08/2025

Despre autostimulare, cu diferențieri între copiii cu autism și cei neurotipici:
❗️Autostimularea: între nevoi și semnale.
Ce trebuie să știm?
Autostimularea este un comportament prin care o persoană își oferă sieși un tip de stimulare senzorială – vizuală, auditivă, tactilă, vestibulară etc. – repetitivă și automată.
Este un comportament prezent atât la copiii cu autism, cât și la cei neurotipici. Cu toate acestea, modul în care apare, intensitatea și funcția comportamentului diferă semnificativ.
Este orice comportament repetitiv prin care copilul își autoreglează emoțiile sau senzațiile. Poate fi:vizual (privitul în gol, rotirea obiectelor), auditiv (diverse tipuri de murmur, mormăit, repetarea sunetelor), tactil (frecarea mâinilor, mângâieri), motric (sărituri, balansări), olfactiv sau gustativ.
❗️Autostimularea apare:
- pentru reglarea senzorială: când creierul caută sau diminuează stimuli
- pentru reglarea emoțională: ajută la calmare în situații de stres, anxietate sau supraîncărcare;
- pentru menținerea atenției: când creierul are nevoie de mişcare pentru a rămâne conectat;
- ca rutină sau obicei autoindus– mai ales la copii, în lipsa altor mijloace de autoreglare.
❗️La copilul neurotipic, autostimularea:
- apare ocazional (ex. foiala când este nerăbdător);
- este de scurtă durată;
- dispare când copilul este redirecționat;
- nu interferează semnificativ cu activitățile sociale sau de învățare.
La copiii neurotipici, autostimularea:
- este mai subtilă (bătut din picior, joaca cu pixul, oftat repetat etc.);
- apare în contexte limitate (plictiseală, nervozitate);
- este mai ușor inhibată sau controlată conștient.
Exemple de autostimulare la neurotipic:
- emoție: nerăbdare - bate din picior, rupe hârtia, își roade unghia, își
răsucește șiretul sau un fir de păr;
- emoție: bucurie - sare, râde tare, bate din palme.
- suprastimulare auditivă: își acoperă urechile puțin.

❗️La copilul cu autism, autostimularea:
- este mult mai frecventă și intensă;
- poate avea un rol de calmare în situații stresante sau supra-/sub-stimulante;
- poate interfera cu atenția, învățarea sau interacțiunea socială;
- este adesea un semnal al unei nevoi neexprimate verbal.
Exemple de autostimulare la copilul cu autism:
- emoție: nerăbdare - se leagănă, mormăie, își flutură mâinile
- emoție: bucurie - face zgomote repetate, se rotește în loc, își lovește urechile.
-suprastimulare auditivă: își acoperă urechile în timp ce țipă, se lovește, fuge în spațiu.
❗️Autostimularea nu trebuie eliminată forțat. În schimb, este esențial să înțelegem funcția ei și, dacă este dezadaptativă, să o redirecționăm către comportamente mai funcționale (ex. prins blând de mâini, compresii articulare, jucării senzoriale).
❗️Empatia și observația atentă sunt cheia! Autostimularea este limbajul senzorial al copilului – haideți să-l înțelegem, nu să-l judecăm.

15/08/2025

📌În viața personală am auzit adesea replica: „ești psiholog, ai făcut școli, tu trebuie să găsești calea de comunicare…”
Da, dar înainte de toate, sunt OM. Nu un robot al soluțiilor rapide, nu un magician care transformă tăcerile,ironia și răutatea în conversații.
Psihologul nu e un vrăjitor care poate rupe zidurile construite de celălalt.
Da, am instrumentele: empatia, răbdarea, înțelegerea. Dar comunicarea e o stradă cu două sensuri. Nu pot construi poduri singură, dacă celălalt nu vrea să le treacă.
Când aud „tu trebuie, că tu trebuie să știi”, știu că e o pasare a responsabilității. Pentru că nici cel mai bun psiholog nu poate înlocui voința interlocutorului.
📌 „Tu ești psiholog, tu trebuie să creezi comunicarea!”
O replică pe care o aud, mai ales când celălalt preferă tăcerea, persiflarea, ironia sau ignorarea.
Da, am învățat despre comunicare, despre mecanismele relaționale, despre vindecare. Dar tot ce am învățat mă învață, la rândul său, că orice relație sănătoasă se clădește în doi. Cu participare, cu responsabilitate, cu disponibilitate reală.
Din perspectivă psihologică, acest „tu trebuie” este de fapt:
– o delegare de responsabilitate;
– o evitare a propriei implicări;
– o presiune mascată în moralitate;
– o negare a faptului că o relație presupune doi oameni prezenți, disponibili și autentici.
📌Comunicarea reală este un pod, nu o punte trasă cu forța de unul singur.
Așa că, fac tot ce pot să construiesc punți, dar nu pot fi singura parte care le ridică. Dacă unii aleg să rămână în sarcasm sau închidere, e alegerea lor.
Însă, a fi psiholog, înseamnă și să știi când să pui limite. Să nu te lași încărcat cu poveri care nu-ți aparțin.
A fi psiholog nu înseamnă a fi robul compromisului sau garantul unei comunicări unilaterale. Cunoașterea nu anulează limitele personale.
Și uneori, pentru mine și pentru profesia mea, trebuie să spun clar: a ști să comunici nu înseamnă a accepta absența comunicării.
"Tu ești psiholog, nu știi să comunici?”, „ ai făcut atâtea școli, dar nu poți să-l faci pe X să comunice real cu tine" ?
Nu, dragilor, nu pot. Și nici nu trebuie.
A fi psiholog nu înseamnă că port responsabilitatea pentru toate tăcerile sau blocajele altora.
Nu înseamnă că pentru că știu cm funcționează comunicarea, trebuie să o forțez cu oricine alege să o saboteze.
Replicile astea nu sunt curiozități sincere. Sunt ironii mascate. Judecăți cu substrat. Tentative de a anula efortul, munca, studiul și chiar umanitatea mea.
Dar iert, înțeleg și merg mai departe. Pentru că știu ceva ce poate unii uită: educația, bunul-simț și comunicarea se construiesc în doi – nu se impun unilateral.
Și da, sunt psiholog. Dar nu sunt imună la lipsa de respect. Și nici obligată să o tolerez.
Poate e momentul să ne întrebăm:
„Ce pot face eu pentru a contribui la o relație autentică, în loc să cer doar de la celălalt?”
Așadar, nu uitați: profesia nu anulează umanitatea. Și nici nu transformă omul în soluție pentru ceilalți, atunci când ei nu sunt dispuși să se întâlnească sincer.
In altă ordine de idei: psihologul e om, nu super-erou!
@
@

10/08/2025

📌Când copiii devin mici stăpâni și adulții simple obstacole.
❗️Trăim vremuri în care o parte dintre adolescenți și tineri manifestă o atitudine tot mai vizibilă de superioritate și nepăsare față de ceilalți, în special față de adulții necunoscuți. Aceștia nu mai sunt percepuți ca modele, repere sau oameni cu care poți învăța respectul reciproc, ci devin, paradoxal, „obstacole” în calea confortului personal, a spontaneității egoiste sau a unei false idei de libertate.
Tot mai des, întâlnim tineri care se comportă ca și cm totul li s-ar cuveni, fără justificare, fără bun-simț și fără înțelegerea regulilor de conviețuire. Nepăsarea, tonul sfidător, lipsa de asumare a greșelii și incapacitatea de a recunoaște un gest de impolitețe sau lipsă de respect, sunt indicii clare ale unui dezechilibru în educație. Nu este vorba doar despre obrăznicie, ci despre o lipsă de structură interioară, în care granițele între „eu” și „ceilalți” nu au fost clar trasate.

❗️Anumite aspecte ale acestei lumi, arată ca un film de o calitate reprobabilă, în care ne confruntăm cu... „stăpâni pe lume, dar pierduți în ea”.
Există o specie urbană tot mai vizibilă: adolescentul atotștiutor, neclintit, relaxat și profund convins că i se cuvine totul. Îl recunoști după nonșalanța cu care ignoră orice formă de respect, după disprețul politicos mascat în zâmbete forțate și, desigur, după convingerea fermă că adultul e, cel mult, un obstacol mut între el și ce-și dorește, cm spuneam.
Nu, nu e o glumă și nici o caricatură: vorbim despre realitatea tristă a unor copii care, crescând în lipsa unor repere clare, au ajuns să creadă că lumea e un fel de livrare la comandă. Bun-simț? Nu e „la modă”. Responsabilitate? Un concept vintage. Respect? Doar dacă îl primesc, nu dacă trebuie să-l ofere.
Acești tineri nu văd în ceilalți ființe umane cu drepturi, ci doar "oareșce elemente" care le întrerup drumul, starea sau planul. Nu au fost învățați că respectul nu ține cont de statut sau vârstă, ci de prezența celuilalt și de demnitatea unei interacțiuni sănătoase.
❗️Iar părinții? Unii, epuizați, obosiți, dezarmați, au renunțat să mai educe. Alții, dimpotrivă, și-au luat foarte în serios rolul de bodyguard emoțional al copilului: nimeni să nu-l supere, nimeni să nu-i spună „nu”, toți să-l admire. Doar că, în timp ce le construim copiilor o imagine de sine umflată cu promisiuni și protecții inutile, îi abandonăm exact în ce au mai mare nevoie: reguli, limite, discernământ.
❗️Este un semnal de alarmă pentru părinți: când copilul nu mai răspunde politicos unui adult, când tratează pe oricine ca pe un servitor, când crede că nu i se poate spune nimic – nu e un semn de forță, ci de dezechilibru.
❗️Educația începe cu limite clare, cu exemple personale și cu așteptări ferme. Fără ele, creștem nu copii liberi, ci adulți imaturi, care confundă lipsa de responsabilitate cu libertatea și autosuficiența cu valoarea.
Făra limite si reguli, vom crește niște tineri fragili emoțional, dar agresiv de siguri pe ei. Este nevoie de o generație de adulți care trebuie să învețe din nou să spună: „Până aici!” – cu calm, cu fermitate și, poate, cu un strop de ironie educativă.
Nu e târziu, dar e urgent!
@
@

24/07/2025

Eleganța nu înseamnă mereu pace interioară. Uneori, e doar o armură bine lustruită.
Replicile de tip „sabie învelită în dantelă ” și zâmbete false însoțite de înțepături elegante, descriu un comportament pasiv-agresiv rafinat.
În acest context este vorba despre persoane care evită confruntarea directă, dar exprimă ostilitate și control prin ironie, sarcasm, insinuări sau „complimente” cu două tăișuri.

Psihologic, acest tip de comportament poate ascunde:
- anxietate legată de respingere sau conflict deschis;
- nevoia de control și superioritate;
- o stimă de sine fragilă, mascată prin ironie și detașare aparentă;
- frustrare reprimată, adesea venind din relații sau contexte în care emoțiile nu au fost exprimate în mod autentic.

Sub zâmbetul elegant sunt trei chipuri ale rafinamentului defensiv.
1. Rigid-perseverent: în profunzime, este un mecanism de control al vulnerabilității.
- persoană cu gândire fixă sau convingeri personale. Se agață de o idee, o emoție sau o interpretare și revine constant la ea, chiar dacă situația s-a schimbat.
– tinde să rumineze: adică, repetă în minte aceleași gânduri sau supărări, fără să le poată lăsa în urmă.
– este greu de convins să vadă o altă perspectivă sau să accepte ambiguitatea.
– emoțiile sale sunt adesea încordate, dar bine controlate la exterior – și pot ieși la suprafață prin „înțepături” elegante, răspunsuri pasiv-agresive sau sarcasm subtil.
– îi este greu să renunțe la o nemulțumire sau la un conflict interior, revenind mereu la el.
– emoțiile sunt ținute sub control, dar tensiunea se descarcă prin remarci seci, ironii sau iritabilitate mascată.
2. Narcisic rafinat:
– extrem de atent la imaginea sa, perfectiunea îl definește: cm este perceput, cm vorbește, cm se mișcă;
– eleganța, diplomația și zâmbetul sunt adesea o „mască” de control, fără capacitate de deschidere.Folosește cuvintele ca arme elegante: ironii fine, replici "dulci-înțepătoare".
– nu atacă frontal, ci subtil, prin ironie fină sau subevaluare mascată;
- caută admirația, dar nu o cere direct, se așteaptă să i se ofere „pentru că merită”;
– nu ridică vocea, dar cuvintele pot tăia în tăcere.
3. Evitant-defensiv.
– pare cald și retras, dar în spate se află o mare tensiune interioară;
– fuge de conflict, dar îl trăiește intens în sine;
– preferă zâmbetul politicos în locul confruntării;
– nu e autentic în exprimarea emoțiilor, de teamă că ar fi respins sau judecat;
– zâmbește, dar nu se deschide;
– evită conflictul, dar îl rumegă în interior;
– se teme de respingere, așa că joacă mereu rolul „corectului”.
Aceste stiluri pot ascunde o dificultate în gestionarea emoțiilor negative, dar și un grad mare de inteligență socială... folosită defensiv.
Toate aceste tipare pot coexista într-o personalitate care a învățat să-și controleze emoțiile pentru a se proteja, dar nu și să le integreze sănătos.
@
@

08/07/2025

📌Autoagresiunea la copiii cu autism și ADHD – este strigătul de ajutor, nu un act de răutate sau răsfăț.
Lovește, țipă, se înfurie… Nu înțelege, dar mai ales NU POATE spune ceea ce simte.
Acest mesaj dureros, dar atât de real, este transmis de o mamă care luptă singură pentru echilibrul copilului ei.
Autoagresiunea este acel comportament în care copilul se rănește pe sine: se lovește cu pumnul, își zgârie pielea, se trage de păr, se mușcă sau își dă palme. Nu e un gest intenționat de autovătămare, ci o manifestare a disconfortului psihic sau senzorial pe care nu îl poate exprima altfel.
De ce apare?
- Dificultatea de comunicare: când nu poate spune ce îl doare sau ce îl frustrează, corpul ajunge să strige în locul lui.
- Suprasolicitare senzorială: sunete, mirosuri, lumini puternice îl pot copleși.
- Frustrare, anxietate sau neputință: când nu este înțeles sau când se simte neputincios în fața unei cerințe.
- Lipsa unui cadru calm și sigur: certurile, criticile constante și lipsa suportului real cresc agitația copilului.

📌Când părintele este singurul „luptător”.
Mulți părinți duc singuri povara terapiei, a educației speciale, a emoțiilor copilului. Ceilalți părinți? Uneori critică, alteori se retrag, iar mamele, epuizate, se luptă cu vinovăția și neputința.

Ce poate ajuta concret?
- observarea atentă a momentelor în care apare autoagresiunea, pentru a înțelege declanșatorii;
- oferirea de alternative de exprimare: carduri vizuale, semne, pictograme.
- crearea unui colț de calmare – cu stimuli liniștitori (lumini difuze, texturi moi);
- validare emoțională: „știu că îți este greu, dar sunt aici pentru tine";
- terapie comportamentală și suport emoțional profesionist;
- sprijin pentru părinte – terapie individuală, grupuri de sprijin.
Autoagresiunea NU înseamnă că este vorba despre un copil rău! Este o formă dureroasă de a cere ajutor.
Să nu uităm: un copil care se rănește, este un copil care suferă profund. Fără un minim înțelegere, comportamentele se adâncesc.
Cu sprijin terapeutic, emoțional, familial, se poate merge înainte fără consecințe grave.
Hai să ne educăm fiecare dintre noi, în loc să judecăm orice și pe oricine!
Copiii au nevoie de protecție. Părinții au nevoie de comunitate.
@
@

06/07/2025

Este un subiect extrem de delicat și dureros, dar și esențial pentru înțelegerea profundă a suferinței emoționale la copii și adolescenți - autoagresiunea.
Autoagresiunea la copii și adolescenți poate fi un strigăt tăcut de durere.
Autoagresiunea nu este un simplu „comportament negativ” și nu este doar o etapă de rebeliune. Este, cel mai adesea, o formă de supraviețuire emoțională, un mod prin care un copil sau adolescent încearcă să facă față unei dureri pe care nu o poate exprima în cuvinte.
Ce este autoagresiunea?
Autoagresiunea (sau autovătămarea) presupune orice acțiune intenționată prin care o persoană își provoacă durere fizică sau răni – fără intenția de suicid. Se manifestă diferit în funcție de vârstă:
- La copiii mici (4–8 ani): lovituri în cap, dat cu pumnii, mușcături, tragerea părului, unghii înfipte în piele, uneori în contexte de furie sau frustrare.
- La preadolescenți și adolescenți: tăieturi, zgârieturi, arsuri ușoare, lovituri intenționate, uneori ascunse cu grijă de ceilalți.
Ce declanșează autoagresiunea?
La orice vârstă, cauza nu este „neascultarea”, ci durerea emoțională profundă. Iată câțiva declanșatori frecvenți:
- lipsa unei forme sănătoase de exprimare a emoțiilor (mai ales a furiei, rușinii sau tristeții).
- stres emoțional puternic (divorț, pierderi, conflicte, abuz).
- critici frecvente, presiuni de performanță, invalidare emoțională („Nu mai plânge!”, „Nu ai de ce să fii supărat!”).
- senzația de invalidare, singurătate sau respingere socială.
- la adolescenți: presiuni de grup, anxietate socială, tulburări de imagine corporală.
De ce se autoagresează copiii și adolescenții?
Pentru că:
- durerea fizică le distrage atenția de la durerea emoțională,
- simt nevoia să „simtă ceva” într-o lume care pare golită de sens,
- este o formă de „autopedeapsă” – mai ales când simt rușine sau vinovăție,
- este un strigăt tăcut: „Uită-te la mine, dar nu știu cm să-ți cer ajutorul",
Ce e important să NU facem:
- să nu minimizăm („e doar o fază”, „vrea atenție”).
- să nu ne alarmăm exagerat, făcând copilul să simtă și mai multă rușine.
- să nu amenințăm sau pedepsim – autoagresiunea nu e un „comportament obraznic”.
În astfel de situații este nevoie de ajutor specializat, pentru a se interveni în moduri eficiente și sigure.
Autoagresiunea nu e o rușine, ci un semnal de alarmă. Nu pentru copil, ci pentru noi, ca adulți. Când un copil ajunge să se rănească singur, are nevoie în primul rând de un adult care să nu se sperie, ci care să rămână aproape cu înțelegere, blândețe și fermitate. @
@

04/07/2025

Companie la cafea!🐥❤️

Address

Minerului, Nr. 7
Motru
215200

Opening Hours

Monday	09:00 - 19:00
Tuesday	09:00 - 19:00
Wednesday	09:00 - 19:00
Thursday	09:00 - 19:00
Friday	09:00 - 19:00

Website

https://www.facebook.com/CIPLiliana.Popescu

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Cabinet de Psihologie Liliana Popescu posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Cabinet de Psihologie Liliana Popescu:

Shortcuts

Want your practice to be the top-listed Clinic in Motru?