05/01/2026
Fața nevăzută a psihologului!🤔🤔🤔🫠🫠🫠🫠🫠🫠
Dacă ar fi după Instagram, a deveni psiholog ar arăta cam așa... un cappuccino cu spumă perfectă, o agendă faină, o plantă pe un birou, lumânări, citate profunde subliniate cu marker pastel.
În realitate, de foarte multe ori, arată cam așa... a cincea cafea, 6 ședințe la rând cu oameni în criză, șoricei în stomac ... și la final de zi... întrebarea oare chiar ajut? și o liniște grea când se închide ușa după ultimul client.
Și totuși, din ce în ce mai mulți tineri spun că vor să fie psihologi.
Să ne oprim puțin în fața ascunsă a acestui vreau.
De ce pare atât de seducător
Există ceva foarte curat în dorința asta... să fii omul la care vin ceilalți când nu mai pot.
Cărțile par să promită mult de la autenticitate, întâlniri profunde, sens, până la libertatea de a fi tu însuți la job, nu o rotiță anonimă într-un sistem.
Și, într-un fel, nu mint chiar toate cărțile... Puține meserii îți dau șansa să stai, săptămână după săptămână, față în față cu întrebări mari de genul... de ce mă simt atât de singur?... de ce mă sabotez exact când îmi e bine?... Cum trăiesc cu ce mi s-a întâmplat?
Doar că, acolo unde poveștile și reel-urile se opresc, viața de psiholog abia începe.
Ce nu se vede în poze
Nu se vede cm e să îți începi ziua cu un adolescent care nu mai vrea să trăiască și să o închei cu un părinte care îți spune că nu mai suportă propriul copil.
Nu se vede cm corpul tău înmagazinează, încet-încet, poveștile altora... cm noaptea dormi mai superficial, umerii par că se apleacă, respirația se scurtează.
Nu se vede câte seri stai pe canapea și te întrebi:... am făcut destul? am ratat ceva important? trebuia să spun altceva... altfel?
Și, mai ales, nu se vede că, deși ajutăm oameni, nu suntem imuni la nimic din ce lucrăm... avem și noi atașamente încurcate, frici, rușini, relații complicate, copii care apasă pe toate butoanele.
Îmi place să ascult oameni... Sună frumos... la fel ca și... eu sunt omul care ascultă.
În realitate, a asculta în terapie înseamnă să intri, pentru 50 de minute, în lumea cuiva fără scenariu, fără garanții, fără promisiunea că vei rezolva ceva.
Uneori, înseamnă doar să stai în tăcere cu cineva care tocmai și-a pierdut partenerul. Alteori, să reziști tentației de a da un sfat bun,
când ție însuți îți e greu să suporți durerea din fața ta.
Nu e doar empatie caldă, e și disciplină... să îți observi reacțiile, să îți ții ego-ul într-un colț, să nu transformi ședința în scenă pentru ideile tale strălucite.
Primul caz ești tu
Mulți tineri vor să devină psihologi pentru că vor să ajute.
Partea invizibilă e că, vrei sau nu vrei, o să începi cu tine.
Istoria ta de acasă se mută în cabinet, deghizată în intuiție bună sau sensibilitate.
Felul în care te descurci tu cu conflictul, respingerea, controlul, intimitatea se vede în felul în care taci, întrebi, pui limite, glumești, schimbi subiectul.
Dacă nu îți vezi propriile răni, riști să te îndrăgostești de rolul de salvator (se întâmplă și celor mai mari și experimenteți) să transformi fiecare client într-o șansă de a repara ceva din tine,
în loc să îl lași să-și trăiască propria poveste.
De asta, terapeuții serioși vorbesc obsesiv despre terapie personală, supervizare, analiză. Nu sunt mofturi de breaslă, sunt centurile de siguranță la drum lung.
Intimitatea din camera cabinetlui nu e romantism, e responsabilitate
Relația terapeut–client poate fi mai intimă decât multe relații de cuplu. Acolo se spun lucruri pe care nu le știe nimeni.
Ingineria acestei intimități e ciudată... nu e pe bază de reciprocitate, ci de responsabilitate asimetrică.
Tu știi mult despre celălalt, el foarte puțin despre tine.
Uneori ești pus pe un piedestal... ești singurul care mă înțelege.
Alteori devii un inamic... mă judeci, ești ca toți ceilalți.
Uneori ambele, în aceeași ședință.
Să reziști nevoii de a fi special, unic, salvator și să rămâi un om prezent, cu limite, cu nu știu-urile tale oneste,.. e una dintre cele mai grele părți ale meseriei – și dintre cele mai vindecătoare.
Prețul invizibil poate fi... timp, bani, corpul tău
Despre asta se vorbește foarte puțin când e vorba de visul de a deveni psiholog
Timp... ani de facultate, formări, cursuri, examene, zeci de weekenduri petrecute în săli de curs, nu la munte.
Bani... formări care costă cât o mașină, supervizări, terapii personale, workshopuri.
Corpul tău... ore întregi pe scaun, poziție încordată, povești greu de purtat, pauze prea scurte.
Și, peste toate, înveți pe propria piele ceva incomod... că nu poți avea grijă de oamenii altora, la nesfârșit, dacă nu înveți să ai grijă de omul din tine.
Da, lucrăm cu burnout – și suntem printre cei mai expuși la el.
Ce se întâmplă cu prieteniile când devii psiholog
Asta e o față ascunsă despre care se vorbește rar.
La început, prietenii sunt încântați... – ce tare, o să fii psiholog, o să îmi zici și mie ce să fac cu iubitul / mama / șeful.
Pe urmă, se întâmplă câteva lucruri... Unii încep să te vadă ca pe psihologul grupului. Devii cea care ascultă, cea la care se descarcă toți la final de petrecere, câteodată fără să te întrebe cm ești tu.
Alții se sting, încet.
Se simt incomod cu ideea că știi prea multe despre psihic.
Glumesc defensiv... și spun nu mă analiza acum, dar uneori, în spate, e teama reală că îi vezi dincolo de mască.
Tu te schimbi. După ce stai zi de zi în povești grele,
îți scade toleranța la bârfe superficiale și șuete pline de răutate.
Vrei, nu vrei, unele conversații îți par goale, unele glume, crude.
Și-atunci vine o mică singurătate profesională- ești în mijlocul grupului, dar simți că nu mai ești chiar de-al lor.
Nu pentru că ești mai bun, ci pentru că te-ai mutat un pic în alt registru... ai o altă ureche pentru durere, altă răbdare pentru nu știu, altă sensibilitate la cm vorbesc oamenii despre ei și despre ceilalți.
În timp, se întâmplă ceva important, dacă reziști tentației de a deveni terapeutul tuturor, înveți să spui: acum nu sunt terapeut, sunt prieten / partener / copilul cuiva.
Înveți să pui limite... nu pot să duc conversații terapeutice la 11 seara pe whatsapp, chiar dacă țin la tine.
Și înveți să accepți că unele relații nu supraviețuiesc acestui nou tu:
cele în care erai valoros doar ca recipient pentru dramele celuilalt se subțiază, uneori dispar.
E dureros și eliberator în același timp. Pierderea asta vine la pachet cu altceva...prietenii puțini, dar cu care poți să fii pur și simplu om, nu profesie cu normă întreagă.
Ce le-aș spune tinerilor care visează la meseria asta
Dacă vrei să fii psiholog doar pentru că îți plac discuțiile profunde și să asculți oamenii, e un început simpatic, dar nu ajunge.
Întreabă-te și:
– Pot să stau lângă cineva care suferă fără să mă grăbesc să-l repar?
– Sunt dispus să mă uit și la părțile mele care nu-mi plac, nu doar la ce pot oferi altora?
– Pot trăi cu ideea că uneori, deși dau tot ce am mai bun, viața tot îi poate lovi pe nedrept pe clienții mei?
– Sunt pregătit să fiu elev toată viața – să citesc, să mă formez, să fiu supervizat, să zic nu știu fără să mă simt aiurea?
Dacă simți în tine un nu știu încă, dar aș vrea să învăț,
e un răspuns mult mai bun decât un da, sigur, eu sunt făcut pentru asta.
Fața ascunsă… și darul ascuns
Meseria asta te poate obosi, dezamăgi, enerva, îndoi de tine.
Dar, în același timp, îți poate oferi ceva ce puține joburi oferă...
șansa de a deveni, încet-încet, mai adevărat cu tine.
Când vezi, zi de zi, cât curaj le trebuie oamenilor doar ca să rămână în viață, e foarte greu să mai iei totul de-a gata.
Începi să îți pui altfel întrebările... eu cm trăiesc? ce fac cu iubirea mea, cu frica mea, cu rușinea mea, cu dorința mea?
Poate asta e, de fapt, fața cea mai ascunsă a meseriei... te obligă, dacă ești sincer, să nu mai trăiești pe pilot automat nici propria ta viață.
Dacă ești dispus să semnezi pentru toate astea –
nu doar pentru biroul cu planta frumoasă și agenda interesantă –
atunci, dincolo de strălucire și oboseală, s-ar putea ca a deveni psiholog să fie una dintre cele mai grele și, în același timp, una dintre cele mai pline de sens alegeri pe care le poți face.
Text preluat:
Psih. Dr. Sorana Mocanu
