17/01/2026
🛋️ Îmi povestea zilele trecute, într-o ședință, un băiețel cât de mult urăște diminețile: „pt că trebuie să cobor 2 etaje până ajung la mașină. Mai ales pe frigul ăsta”, spune el, cu seriozitatea aceea limpede a copiilor. Apoi mă privește curios: „Ție îți place frigul?”
Nu apuc să-i răspund că nu mă entuziasmează deloc, că adaugă repede: „Măcar tu stai aici, la parter, și dimineața când pleci la muncă, nu trebuie să cobori scări.”
Rămân pt o clipă suspendată între mai multe răspunsuri posibile.
• Să-i spun că nu locuiesc la cabinet?
• Că munca mea este chiar acest loc?
• Sau să las lucrurile așa, în logica lui, unde cabinetul e un fel de „acasă” sigur, iar eu sunt “norocoasa” care nu trebuie să înfrunte frigul și scările dimineții? 🤔
📌 Uneori, în cabinet, adevărul factual contează mai puțin decât adevărul relațional. Iar felul în care copiii ne așază în lumea lor spune, de fapt, mai multe despre nevoia lor de stabilitate și continuitate decât despre etajele unei clădiri. 🛎️