02/11/2025
𝐃𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐛𝐮𝐫𝐧𝐨𝐮𝐭 𝐬̦𝐢 𝐝𝐞𝐩𝐞𝐧𝐝𝐞𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐥𝐮𝐥 𝐦𝐞𝐝𝐢𝐜𝐚𝐥
Lucrez într-un spital mare. De ani de zile, am văzut colegi care își pun corpul și mintea la încercare pentru a-i salva pe alții.
Asistente care lucrează 12 ore în picioare, cu pacienți dificili și familii în așteptare. Și da, copilul le așteaptă seara după tură, ca pe cineva odihnit și disponibil de a pregăti masa, de a face problema la mate la care nu s-a descurcat singur sau să învețe împreună poezia pentru a doua zi.
Sunt medici pe care-i văd dimineața buhăiți de nesomn după o gardă solicitantă. Și ghici ce? Au în față o zi normală de muncă. Plus o familie pe acasă, care se descurcă cm poate.
Sunt infirmiere care ies din tura de noapte și merg să mai schimbe la domiciliu, o bătrânică uitată de familie, pentru că bănuții din salariu nu ajung și pentru meditațiile copilului.
Realitatea este că în spitale e multă oboseală. Și când nu este timp de odihnă și cerințele sunt prea ridicate, fie și de la sine, apare epuizarea. Când ești epuizat, culmea, dispare somnul. Când ești suprasolicitat, te enervezi ușor și nu te poți concentra.
Așa apare tentația liniștirii rapide, cu o pastiluță pentru “nervi”, pentru somn sau pentru a rămâne treaz și concentrat. Anxioliticele, somniferele, psihostimulentele și uneori, chiar anestezicele pot deveni, pentru unii, o soluție de criză, la presiunea constantă de a funcționa în parametri cât de cât rezonabili.
„Dacă nu dorm, nu pot lucra mâine.”„Dacă nu mă calmez, nu pot intra în salon.” „Doar până trece perioada asta grea.” Dependența se poate instala treptat din nevoia disperată de a rămâne capabil.
Paradoxal, cei care cunosc cel mai bine mecanismele și riscurile medicației sunt adesea cei mai predispuși să le ignore în propria viață.
Explicațiile sunt multiple:
📌Acces facil la medicamente, prin prescripții interne sau rețete.
📌Cultura invulnerabilității. „Eu trebuie să fiu bine, pacienții depind de mine.”
📌 Lipsa timpului pentru propriile nevoi psihice.
📌 Rușinea asociată cu ideea de a cere ajutor psihologic
📌Presiunea emoțională constantă
Cei mai mulți profesioniști nu pornesc pe acest drum cu intenția de a abuza de substanțe. Toleranța crește treptat, iar controlul se erodează lent. Ceea ce începe ca o pastilă „doar când nu pot dormi” devine, treptat, o rutină zilnică.
Dacă un alprazolam îl purta, la un moment dat, pe tărâmul lui Morfeu, treptat are nevoie de 2-3. Ulterior se trece la ceva mai hard până când doar anestezia mai funcționează. Și, înainte de a realiza, persoana își dă seama că nu mai poate funcționa fără ajutor.
Burnout-ul pare un concept perimat care s-a banalizat în ultimii ani, datorită utilizării nepotrivite, deseori pentru simpla oboseala care trece cu un somn bun. În realitate, la personalul medical, turele lungi, supraîncărcarea cu sarcini, stresul constant, presiunea performanței, așteptările negative cu care vin pacienții și aparținătorii dar și confruntarea permanentă cu neputința, suferința și moartea se agregă și își potențează reciproc efectele.
Nu vreau să înțelegeți că asta se petrece, doar că se poate întâmpla (așa cm poate, nu știm, a fost cazul medicului decedat în gardă).
Ce ar fi bine de știut e că, dincolo de halat, există un om care simte, obosește, se îngrijorează. Și, din păcate, uneori, poate își ascunde suferința cu o pastilă.
