21/03/2026
Astăzi este Ziua Mondială a Poeziei! 📜
Și cu această ocazie vă împărtășesc o poezie care pe mine mă invită să fiu în contact cu fragilitatea vieții. Vă redau o parte:
❥
Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit și când.
Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;
Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut...
Iar durerile sunt stații lungi, de nu se mai sfârșesc,
și în ciuda noastră, parcă tot mai multe se ivesc.
[…]
Vine odată însă vremea să ne coborâm și noi;
ce n-am da, atunci, o clipă să ne-ntoarcem înapoi?
Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,
sună-n Gara Veșniciei; am trăit și n-am știut!...
❥
Ce frumos se face legătura dintre frumusețea clipei și inevitabilitatea pierderii! 🫶🏻
Și cât de important este să putem rămâne deschiși în fața acestor trăiri, schimbări, să le acceptăm și să le integrăm ca parte firească a condiției noastre umane, permițându-le să fie așa cm sunt. Nimic nu rămâne definitiv, nici bucuria, nici suferința, iar viața ne poartă dintr-un loc în altul. Și, aș îndrăzni să spun că sensul vieții nu vine din destinația finală, ci din felul în care trăim această călătorie. 🚂
Vă invit să o citiți și să o lăsați să rezoneze cu voi, în felul vostru propriu. 😊
Link în comentarii.
