29/11/2023
Individului îi este recunoscută suferința psihică prin patologizare. Dacă se simte depășit de propria lui situație de viață, se duce la medic, unde primește un diagnostic. Brusc, omul începe să sufere “de” “anxietate”, “depresie”, “agorafobie”, “tulburare obsesiv-compulsivă”, “borderline”. Nume complicate care îl îndepărtează și îl separă de semenii lui.
O doamnă sexagenară care are un soț alcoolic și îngrijește o mamă bolnavă de demență se duce la medic. Femeia spune că nu mai poate, că îi vine să se ducă și să-i lase. Medicul ii pune diagnosticul de “episod depresiv major” și îi prescrie un antidepresiv și un anxiolitic. Pare că disperării ei s-a făcut dreptate. În realitate, femeia se întoarce acasă cu adevărat bolnavă. De acum are o dublură instituțională. Din clinica de psihiatrie a iesit o “diferită”, o ostracizată. Pe lîngă neputință s-a pricopsit și c-un diagnostic. Realitatea ei interioară e un simplu tablou clinic. Sec. Hipoestezie, hipoprosexie, anhedonie. Iată, nume ciudate, complicate care fac din femeie un exponat. O apariție. Halal recunoaștere a dificultăților ei de viață.
Femeia aceasta are o reacție absolut comprehensibilă la o situație de viață împovărătoare. Femeia nu e defectă. Ba chiar am putea spune, ascultînd-o, că se descurcă destul de bine. În pofida dificultăților, își păstrează simțul umorului. Cu cît e tratată mai respectuos, cu atît își reconsideră condiția. La a doua întîlnire, vestimentația ei cîștigă în culoare și dichis. In loc de plăsuță, acum poartă o poșetă elegantă.
Empatia noastră, așa modernă cm se pretinde a fi, nu face decît să consolideze stigmatul psihiatric. Să privim cu înțelegere spre depresie înseamna să il identificăm pe om cu depresia lui. Vai de mine, are depresie. Are 3 ochi în loc de 2. Are “ceva”. Ca o cocoașă. “Săracul!” “Tratați-i cocoașa cu respect!”
Invățăm să echivalăm actul profund al înțelegerii cu o bunăvoință narcisică, complexată. “Săracul om… e depresiv”. Compasiunea asta e o falsă compasiune. De ce să-i plîngi omului de milă de parcă ar fi un inferior? Mai degrabă tratează-l cu decență. Falsa compasiune umilește și separă. Omul care suferă nu-i un neica nimeni, un bătut de soartă, un ridicol, un dubios. Omul, înainte de orice, e o ființă înzestrată cu demnitate. Demnitatea nu i se poate răpi, așa cm nu se poate dezlipi culoarea de pe-un fruct. Suferința nu-i un deficit. Ci experiența cea mai delicată și incomunicabilă a interiorității noastre. Ea nu ne face deloc mai mărunți, ci mai consistenți, mai admirabili și mai adevărați.
Text de Andrada Ilisan
