16/07/2025
Dragi frați și surori,
Jubileul pe care îl trăim ne ajută să descoperim că speranța este un izvor de bucurie întotdeauna, la orice vârstă. Apoi, atunci când aceasta este forjată de focul unei existențe îndelungate, devine izvor al unei fericiri depline.
Sfânta Scriptură prezintă diferite cazuri de bărbați și femei înaintați în vârstă pe care Domnul îi implică în planurile sale de mântuire. Să ne gândim la Abraham și Sara: deja bătrâni, ei rămân nedumeriți în fața cuvântului lui Dumnezeu, care le promite un fiu. Imposibilitatea de a genera părea că a închis privirea lor de speranță în ceea ce privește viitorul.
Nu diferită este reacția lui Zaharia la vestea nașterii lui Ioan Botezătorul: „Prin ce voi cunoaște aceasta? Eu sunt bătrân, iar soția mea este înaintată în vârstă” (Lc 1,18). Bătrânețea, lipsa de fecunditate și declinul par să stingă speranțele de viață și de fecunditate ale acestor bărbați și femei. Chiar întrebarea pe care Nicodim i-o pune lui Isus, când Învățătorul îi vorbește de o „nouă naștere”, pare doar una retorică: „Cum poate să se nască un om când este bătrân? Oare poate să intre din nou în sânul mamei sale şi să se nască?” (In 3,4). Cu toate acestea, în fața unui răspuns aparent scontat, Domnul îi surprinde de fiecare dată pe interlocutorii săi printr-o intervenție salvatoare.
Vârstnicii, semne de speranță
În Biblie, Dumnezeu își arată de mai multe ori providența sa adresându-se unor persoane înaintate în vârstă. Așa se întâmplă nu doar cu Abraham, Sara, Zaharia și Elisabeta, dar și cu Moise, chemat să elibereze poporul său când avea nu mai puțin de optzeci de ani (cf. Ex 7,7). Prin aceste alegeri, el ne învață că în ochii săi bătrânețea este un timp de binecuvântare și de har și că bătrânii, pentru el, sunt primii mărturisitori de speranță. „Ce este oare acest timp de bătrânețe?” – se întreba în această privință sfântul Augustin. „Îți răspunde aici Dumnezeu: O, să se retragă cu adevărat puterea ta pentru ca în tine să rămână puterea mea, iar tu să poți spune împreună cu apostolul: când sunt slab, atunci sunt tare” (Super Ps. 70,11). Faptul că numărul celor înaintați în vârstă este astăzi în creștere devine, de aceea, pentru noi un semn al timpurilor pe care suntem chemați să-l discernem pentru a citi bine istoria pe care o trăim.
Viața Bisericii și a lumii, într-adevăr, se înțelege numai în succesiunea generațiilor, iar a da o îmbrățișare unui bătrân ne ajută să înțelegem că istoria nu se epuizează în prezent, nici nu se consumă între întâlniri rapide și relații fragmentare, dar se deapănă către viitor. În cartea Genezei găsim episodul mișcător al binecuvântării pe care Iacob, care era deja bătrân, o dă nepoților săi, fiilor lui Iosif: cuvintele lui îi îndeamnă să privească cu speranță la viitor ca la un timp al promisiunilor lui Dumnezeu (cf. Gen 48,8-20). Dacă este adevărat, așadar, că fragilitatea celor bătrâni are nevoie de vigoarea celor tineri, este la fel de adevărat că lipsa de experiență a tinerilor are nevoie de mărturia bătrânilor pentru a proiecta cu înțelepciune viitorul. De atât de multe ori, bunicii noștri au fost pentru noi exemple de credință și de devoțiune, de virtuți civice și angajament social, de memorie și statornicie în încercări! Această frumoasă moștenire, pe care ei ne-au încredințat-o cu speranță și iubire, va fi întotdeauna un motiv de gratitudine și un îndemn la perseverență.
Semne de speranță pentru cei bătrâni
Jubileul, încă de la originile sale biblice, a reprezentat un timp de eliberare: sclavii erau eliberați, datoriile șterse, ogoarele restituite proprietarilor originari. Era un moment de restaurare a ordinii sociale voite de Dumnezeu, în care se reparau inegalitățile și samavolniciile acumulate în decursul anilor. Isus reînnoiește aceste evenimente de eliberare atunci când, la sinagoga din Nazaret, proclamă celor săraci vestea cea bună, celor orbi vederea, celor închiși eliberarea și celor asupriți întoarcerea la libertate (cf. Lc 4,16-21).
Privind la persoanele înaintate în vârstă din această perspectivă jubiliară, suntem chemați la rândul nostru să trăim împreună cu ei eliberarea, mai ales eliberarea de solitudine și abandon. Anul acesta este momentul potrivit pentru a o realiza: credincioșia lui Dumnezeu față de făgăduințele sale ne învață că există o fericire la vârsta bătrâneții, o bucurie cu adevărat evanghelică, ce ne cere să abatem zidurile indiferenței în care bătrânii sunt deseori închiși. Încetul cu încetul, societățile noastre, la orice latitudine, se obișnuiesc atât de mult ori cu faptul de a permite ca o parte atât de importantă și bogată dintre ei să fie ținută la margine și uitată.
În fața acestei situații, este necesară o schimbare de ritm care să arate o asumare a răspunderii din partea întregii Biserici. Fiecare parohie, fiecare asociație și fiecare grup parohial sunt chemați să devină protagoniști ai unei ”revoluții” a gratitudinii și a grijii, de realizat prin vizitarea frecventă a celor bătrâni, creând pentru ei și împreună cu ei rețele de susținere și de rugăciune, împletind relații care pot dărui speranță și demnitate celui care se simte uitat. Speranța creștină ne mână întotdeauna să îndrăznim mai mult, să ne gândim la lucruri mari, să nu ne mulțumim cu un status quo. În acest caz, să lucrăm pentru o schimbare care să restituie vârstnicilor stimă și afecțiune.
De aceea, Papa Francisc a vrut ca Ziua mondială a bunicilor și vârstnicilor să fie marcată mai presus de toate întâlnindu-l pe cel care este singur. Din același motiv, s-a luat hotărârea ca cei care nu vor putea să vină la Roma anul acesta în pelerinaj să poată ”dobândi indulgența jubiliară dacă vor merge să facă o vizită pentru un timp corespunzător la cei bătrâni aflați în solitudine, […] ca și cm ar efectua un pelerinaj către Cristos prezent în persoana lor” (cf. Mt 25,34-36; Penitențieria apostolică, Norme privind acordarea indulgenței jubiliare, III). A vizita un bătrân este o modalitate de a-l întâlni pe Isus, care ne eliberează de indiferență și de singurătate.
Ca bătrâni se poate spera
Cartea lui Ben Sirah afirmă că fericirea este a celor care nu și-au pierdut speranța (cf. 14,2), lăsând de înțeles că în viață, mai ales când este lungă, pot fi atâtea motive pentru ne întoarce cu privirea înapoi în loc să ne uităm la viitor. După cm scria papa Francisc în timpul ultimei sale internări la spital, „fizicul nostru este slab, dar chiar și așa, nimic nu ne poate împiedica să iubim, să ne rugăm, să ne dăruim pe noi înșine, să fim unii pentru alții, în credință, semne luminoase de speranță” (Angelus, 16 martie 2025). Avem o libertate pe care nicio dificultate nu o poate răpi: aceea de a iubi și de a ne ruga. Cu toții, întotdeauna, putem să iubim și să ne rugăm.
Binele pe care îl dorim celor dragi ai noștri – soțului ori soției cu care am petrecut marea parte a vieții, fiilor, nepoților care înveselesc zilele noastre – nu se stinge atunci când puterile se retrag. Dimpotrivă, deseori chiar afecțiunea lor este cea care retrezește energiile noastre, aducându-ne speranță și întărire. Aceste semne de vitalitate ale iubirii, care își au rădăcina în Dumnezeu însuși, ne dau curaj și ne amintesc că „dacă omul nostru din afară se distruge, cel interior se înnoiește din zi în zi” (2 Cor 4,16). Mai ales atunci când suntem bătrâni, așadar, să rămânem statornici și încrezători în Domnul. Să ne lăsăm reînnoiți zi de zi de întâlnirea cu el prin rugăciune și la Sfânta Liturghie. Să transmitem cu iubire credința pe care am trăit-o timp de atâția ani, în familie sau la întâlnirile de fiecare zi: să-l preamărim întotdeauna pe Dumnezeu pentru bunăvoința sa, să cultivăm unitatea cu cei dragi ai noștri, să ne deschidem larg inima față de cel care este mai departe și, în special, de cel care se află în greutăți. Vom fi semne de speranță, la orice vârstă.» (Papa Leon XIV, Vatican, 26 iunie 2025).
Jubileul pe care îl trăim ne ajută să descoperim că speranța este un izvor de bucurie întotdeauna, la orice vârstă. Apoi, atunci când aceasta este forjată de focul unei existențe îndelungate, devine izvor al unei fericiri depline.
