05/01/2026
Povestea seminței care nu voia să încolțească
O sămânță stătea adânc în pământ. Simțea umezeala, frigul și apăsarea întunericului, dar mai ales nesiguranța față de ceea ce nu cunoștea încă.
„Nu sunt pregătită”, își spunea. „E început de an nou, toți cresc, dar eu încă nu știu cine sunt. Dacă nu reușesc? Dacă nu e momentul?”
Zilele treceau încet. Pământul o ținea la adăpost, iar nemișcarea părea sigură. Lipsa curajului de a păși spre exterior se confunda cu protecția. În liniște, frica revenea mereu: mai bine să aștepte decât să greșească. Lumina putea răni. Ieșirea putea însemna eșec.
În jur, alte semințe au ales altfel. S-au temut și ele, dar au lăsat frica să le urmeze, nu să le conducă. Nu erau gata. Au crescut pentru că au avut curaj și încredere că drumul le va modela.
Sămânța a rămas. A tot așteptat un semn clar, o certitudine, o versiune a ei fără îndoială.
Când a venit seceta, pământul s-a crăpat, iar căldura a devenit nemiloasă. Atunci a înțeles: nu lipsa pregătirii o oprise, ci așteptarea perfecțiunii.
„Dacă aș fi încolțit, poate aș fi trăit.”
A înțeles că așteptarea nu o protejase, ci o ținuse pe loc.
💬💬💬
Nimeni nu se formează fără curajul acțiunii. Creșterea începe în clipa în care acceptăm riscul de a ieși la lumină.
La început de an, nu aștepta să fii pregătit/ă. Curajul nu apare când dispare frica, ci când alegi să mergi cu ea mai departe. Încolțește. Acolo începe viața.
