Dr. Drumar Anita

24/09/2025

🔵 DIMINEȚILE DEPRESIVE 🔵

Pentru mulți oameni care trec prin depresie, primele ore după trezire sunt cele mai dureroase. Nu e doar „dificultate de a te ridica din pat”, este o combinație de simptome fizice, emoționale și cognitive care pot face ca simpla idee de a începe ziua să pară imposibilă.

𝐂𝐮𝐦 𝐬𝐞 𝐬𝐢𝐦𝐭 𝐝𝐢𝐦𝐢𝐧𝐞ț𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐞𝐩𝐫𝐞𝐬𝐢𝐯𝐞
🔻Corpul greu: Mulți descriu senzația de greutate, ca și cm ar purta o armură invizibilă. Ridicatul din pat devine un efort uriaș
🔻Mintea încețoșată: Gândurile sunt mai lente, greu de adunat. Planificarea zilei pare imposibilă
🔻Emoții intense: Tristețea, vinovăția sau disperarea sunt mai puternice dimineața. Pot apărea și atacuri de anxietate sau senzații de gol interior
🔻Lipsa de motivație: Chiar și activitățile mici (spălatul pe dinți, micul dejun) par inutile sau epuizante

𝐃𝐞 𝐜𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐝𝐢𝐦𝐢𝐧𝐞ț𝐢𝐥𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐠𝐫𝐞𝐥𝐞 î𝐧 𝐝𝐞𝐩𝐫𝐞𝐬𝐢𝐞
Cauzele sunt complexe:
✖️ Ritmuri circadiene dereglate: Ceasul biologic care reglează somnul, energia și secreția hormonilor poate fi „desincronizat”
✖️ Cortizolul de dimineață: Nivelurile de cortizol ating vârful dimineața. În depresie, acest vârf este mai pronunțat și poate da agitație, neliniște și senzație de pericol
✖️ Neurotransmițători scăzuți: Nivelurile de serotonină și dopamină, implicate în reglarea dispoziției, sunt mai scăzute
✖️ Calitatea somnului: Somnul fragmentat sau lipsa somnului profund lasă corpul și creierul epuizate

𝐂𝐞 𝐩𝐨ț𝐢 𝐟𝐚𝐜𝐞 î𝐧 𝐚𝐬𝐭𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐦𝐢𝐧𝐞ț𝐢
✅️ Stabilește o rutină predictibilă: Trezește-te la aceeași oră, chiar dacă nu ai chef. Creierul se obișnuiește treptat.
✅️ Lumina dimineții: Deschide draperiile imediat sau folosește o lampă de fototerapie. Lumina este semnalul pentru creier că ziua a început
✅️ Respirație și mișcare ușoară: Chiar și 2 minute de respirație profundă sau întinderi în pat pot reduce senzația de sufocare
✅️ Micropași concreți: Împarte dimineața în pași: stau pe marginea patului, beau apă, mă ridic, merg până la baie. Fără presiunea de a rezolva toată ziua deodată
✅️ Discuții deschise: Vorbește cu cineva de încredere despre cm te simți. Dacă aceste dimineți se repetă zilnic, consultă un medic psihiatru, tratamentele pot face diferența

‼️Diminețile depresive nu sunt dovada că „nu te străduiești destul”. Sunt o manifestare a unei tulburări medicale reale. Recuperarea este posibilă, dar necesită timp, răbdare și adesea sprijin profesional. Fiecare dimineață suportată este un pas înainte, chiar dacă se simte minuscul.

23/09/2025

23/09/2025

23/09/2025

👤SCHIZOFRENIA SIMPLĂ👤

Schizofrenia simplă este una dintre formele mai rare de schizofrenie, caracterizată prin modificări lente, progresive, în modul de gândire, emoții și comportament, fără episoade psihotice evidente (fără halucinații sau deliruri marcate). Este greu de identificat tocmai pentru că nu se manifestă zgomotos, ci „în surdină”, de-a lungul anilor.

🔹 𝐂𝐮𝐦 𝐝𝐞𝐛𝐮𝐭𝐞𝐚𝐳ă
De obicei începe în adolescență sau la începutul vârstei adulte. Persoana devine treptat mai retrasă, își pierde interesul pentru școală, prieteni sau hobby-uri. Performanța scade, inițiativa dispare, motivația scade vizibil. Schimbarea poate fi explicată inițial prin „lene” sau „adolescență dificilă”, dar în timp devine mai clar că este o problemă mai profundă.

🔹 𝐒𝐢𝐦𝐩𝐭𝐨𝐦𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐜𝐢𝐩𝐚𝐥𝐞
◾️A̲f̲e̲c̲t̲i̲v̲i̲t̲a̲t̲e̲ ̲s̲ă̲r̲a̲c̲ă̲: emoții „plate”, expresii faciale limitate, voce monotonă
◾️S̲c̲ă̲d̲e̲r̲e̲a̲ ̲v̲o̲i̲n̲ț̲e̲i̲: lipsă de energie, pasivitate, amânarea activităților
◾️I̲z̲o̲l̲a̲r̲e̲ ̲s̲o̲c̲i̲a̲l̲ă̲: retragerea din relații, lipsa dorinței de interacțiune
◾️G̲â̲n̲d̲i̲r̲e̲ ̲s̲ă̲r̲ă̲c̲i̲t̲ă̲: răspunsuri scurte, dificultăți în exprimarea ideilor
◾️N̲e̲g̲l̲i̲j̲a̲r̲e̲a̲ ̲p̲r̲o̲p̲r̲i̲e̲i̲ ̲p̲e̲r̲s̲o̲a̲n̲e̲: scăderea interesului pentru igienă, alimentație

🔹 𝐂𝐞 𝐍𝐔 𝐬𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞
Nu apar în prim-plan halucinații (voci, imagini) sau deliruri (convingeri false evidente), ceea ce face diagnosticul mai dificil.

🔹️ 𝐈𝐦𝐩𝐚𝐜𝐭
Schizofrenia simplă afectează semnificativ calitatea vieții. Persoana poate părea „deconectată” de lume, fără motivație, ceea ce duce la pierderea locului de muncă, izolarea socială și dependența de familie.

🔹 𝐓𝐫𝐚𝐭𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭
Abordarea este complexă:
➡️ Medicație: antipsihotice atipice, mai ales pentru prevenirea agravării simptomelor negative
➡️ Psihoterapie: suportivă, de activare comportamentală, terapie cognitiv-comportamentală pentru a antrena abilitățile sociale
➡️ Reabilitare psihosocială: programe de reintegrare, sprijin pentru familie

🧠 Schizofrenia simplă este o tulburare psihiatrică reală, cu modificări biologice la nivelul creierului. Intervenția timpurie poate încetini evoluția și îmbunătăți prognosticul.

22/09/2025

Dr. Drumar Anita - Medic Specialist Psihiatru

Ca medic psihiatru, sunt dedicată sănătății mintale și bunăstării pacienților mei și îmi propun să ofer un mediu sigur și empatic pentru toți cei care caută ajutor.

Ce ofer:
● Evaluări complete si personalizate
● Tratament medicamentos și consiliere psihiatrică adaptate nevoilor individuale
● Sprijin pentru tulburările de anxietate, depresie, tulburări de somn, PTSD și multe alte tulburări psihiatrice

De ce să mă alegi pe mine:
● Abordare bazată pe compasiune și profesionalism
● Colaborare strânsă cu pacienții pentru a dezvolta planuri de tratament eficiente
● O atmosferă non-judicativă și încurajatoare
● Vorbesc fluent limba maghiară, astfel încât pot oferi suport pacienților din această comunitate

Dacă te confrunți cu provocări în viața ta sau vrei să-ți îmbunătățești sănătatea mintală, nu ezita să mă contactezi. Împreună putem găsi calea spre echilibru şi o viață mai împlinită!

Contact: Str. Nicolae Jiga nr. 50A, etajul 1, Oradea
Nr. Tel.: 0747667466
E-mail: anitadrumar@gmail.com
**!!!Consultații gratuite prin CAS în baza biletului de trimitere!!!**

22/09/2025

‼️𝗠𝗜𝗧𝗨𝗥𝗜 𝗗𝗘𝗦𝗣𝗥𝗘 𝗔𝗡𝗧𝗜𝗗𝗘𝗣𝗥𝗘𝗦𝗜𝗩𝗘 ‼️

🔷️️ „𝐀𝐧𝐭𝐢𝐝𝐞𝐩𝐫𝐞𝐬𝐢𝐯𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐚𝐮 𝐝𝐞𝐩𝐞𝐧𝐝𝐞𝐧ță”
Fals. Antidepresivele nu acționează ca alcoolul, nicotina sau benzodiazepinele. Nu dau poftă compulsivă de a le lua și nu produc toleranță în sensul clasic (nevoia de doze tot mai mari pentru același efect). Oprirea bruscă poate da simptome de sevraj (amețeală, greață, iritabilitate), dar acestea sunt trecătoare și se previn prin reducere treptată, sub supraveghere medicală.

🔷️️ „𝐃𝐚𝐜ă 𝐢𝐞𝐢 𝐚𝐧𝐭𝐢𝐝𝐞𝐩𝐫𝐞𝐬𝐢𝐯𝐞, î𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧ă 𝐜ă 𝐞ș𝐭𝐢 𝐬𝐥𝐚𝐛”
Fals. Depresia este o tulburare biologică, influențată de chimia creierului, genetică și factori de mediu. A lua un tratament pentru depresie este la fel de logic ca a lua insulină pentru diabet sau antibiotice pentru o infecție.

🔷️️ „Îț𝐢 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛ă 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚”
Scopul tratamentului este să readucă persoana la nivelul ei obișnuit de funcționare. Antidepresivele nu creează o „personalitate nouă”, ci reduc simptomele: tristețe excesivă, lipsa de energie, anxietate. Mulți pacienți spun că încep să se simtă din nou ei înșiși.

🔷️ „𝐓𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬ă 𝐥𝐞 𝐢𝐞𝐢 𝐭𝐨𝐚𝐭ă 𝐯𝐢𝐚ț𝐚”
Nu întotdeauna. Durata tratamentului depinde de tipul și severitatea depresiei. Pentru un prim episod, tratamentul se recomandă de obicei 6-12 luni după dispariția simptomelor. În cazurile recurente sau severe, tratamentul de întreținere poate fi mai lung.

🔷️️ „Îț𝐢 𝐬𝐭𝐫𝐢𝐜ă 𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐬𝐚𝐮 𝐫𝐢𝐧𝐢𝐜𝐡𝐢𝐢”
Antidepresivele moderne sunt bine tolerate. Efectele secundare hepatice sau renale sunt rare și, în majoritatea cazurilor, reversibile. Medicul verifică istoricul medical și poate recomanda analize de sânge dacă există factori de risc.

🔷️️ „𝐓𝐞 𝐟𝐚𝐜 𝐬ă 𝐟𝐢𝐢 𝐦𝐞𝐫𝐞𝐮 𝐟𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐭”
Nu sunt „pastile ale fericirii.” Ele reduc simptomele depresive, dar emoțiile normale (tristețe, bucurie, frustrare) rămân. Tratamentul nu elimină complet stresul vieții, dar ajută creierul să răspundă mai echilibrat.

🔷️️ „𝐍𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐚𝐢 𝐧𝐞𝐯𝐨𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐩𝐬𝐢𝐡𝐨𝐭𝐞𝐫𝐚𝐩𝐢𝐞 𝐝𝐚𝐜ă 𝐢𝐞𝐢 𝐩𝐚𝐬𝐭𝐢𝐥𝐞”
Psihoterapia rămâne foarte utilă. Combinația dintre medicație și terapie are cele mai bune rezultate pentru majoritatea pacienților, mai ales în episoade moderate sau severe.

🔷️ „Î𝐧𝐜𝐞𝐩 𝐬ă 𝐚𝐜ț𝐢𝐨𝐧𝐞𝐳𝐞 𝐢𝐦𝐞𝐝𝐢𝐚𝐭”
Efectul complet se instalează în 3-6 săptămâni. Este normal să nu simți o schimbare imediată. Persistența este esențială, iar ajustările de doză se fac doar împreună cu medicul.

𝗖𝗼𝗻𝗰𝗹𝘂𝘇𝗶𝗲:
Antidepresivele nu sunt soluții miraculoase, dar pentru mulți oameni fac diferența între suferință cronică și o viață funcțională. Informația corectă și colaborarea cu medicul psihiatru sunt cheia unui tratament eficient și sigur.

21/09/2025

🟥𝗙𝗜𝗕𝗥𝗢𝗠𝗜𝗔𝗟𝗚𝗜𝗔🟥

Fibromialgia este una dintre acele afecțiuni care par să stea la granița dintre corp și psihic, provocând frustrare atât pacienților, cât și medicilor.

Este o tulburare cronică, caracterizată prin durere difuză în tot corpul, oboseală persistentă, tulburări de somn și probleme de concentrare.

Dincolo de manifestările fizice, fibromialgia are un impact major asupra calității vieții și asupra sănătății psihice.

Creierul joacă un rol central: în fibromialgie, sistemul nervos central pare să amplifice semnalele dureroase, ca și cm volumul durerii ar fi dat prea tare. Această sensibilizare centrală înseamnă că stimuli care nu ar trebui să doară (de exemplu, o atingere ușoară) pot fi percepuți ca dureroși.

Din punct de vedere psihologic, pacienții cu fibromialgie se confruntă cu o dublă povară. Pe de o parte, simptomele fizice le limitează viața: activitățile simple devin dificile, planurile sunt amânate, energia este mereu pe minus. Pe de altă parte, lipsa unui marker biologic clar face ca suferința lor să fie uneori pusă sub semnul întrebării, chiar de către familie sau cadre medicale. Această invalidare socială crește riscul de depresie și anxietate.

Se observă frecvent un cerc vicios: durerea produce anxietate, anxietatea crește tensiunea musculară și scade pragul de toleranță la durere, ceea ce duce la perceperea durerii ca mai intensă. De asemenea, lipsa somnului odihnitor perturbă reglarea emoțiilor, amplificând iritabilitatea și dificultatea de concentrare.

Nu e neobișnuit ca pacienții să dezvolte ceea ce se numește 𝘧𝘪𝘣𝘳𝘰 𝘧𝘰𝘨, o ceață mentală cu probleme de memorie pe termen scurt și gândire încetinită.

Psihoterapia joacă un rol important în managementul fibromialgiei. Terapia cognitiv-comportamentală poate ajuta pacientul să înțeleagă mecanismele durerii, să reducă gândurile catastrofice și să învețe strategii de adaptare. Grupurile de suport oferă validare și reduc sentimentul de izolare.

❗️Abordarea integrată: tratament medicamentos, psihoterapie, exercițiu fizic adaptat și educație despre boală poate ajuta pacienții să recâștige controlul asupra vieții lor.

19/09/2025

𝗣𝘀𝗶𝗵𝗼𝗹𝗼𝗴𝗶𝗮 𝗺𝗶𝗻𝗰𝗶𝘂𝗻𝗶𝗶

Minciuna e un mecanism psihologic fascinant. Toți mințim, mai des decât ne place să recunoaștem, uneori din politețe („ce supă bună ai făcut!”), alteori ca să evităm conflicte sau consecințe, alteori ca să obținem avantaje. Dar ce se întâmplă în mintea noastră atunci când mințim?

𝟏. 𝐂𝐮𝐦 𝐬𝐞 𝐧𝐚ș𝐭𝐞 𝐦𝐢𝐧𝐜𝐢𝐮𝐧𝐚
Minciuna este un act cognitiv complex. Creierul trebuie să construiască o versiune alternativă a realității și să o mențină coerentă. Asta înseamnă activarea memoriei de lucru, a controlului inhibitor (pentru a nu spune adevărul) și a empatiei cognitive (pentru a anticipa cm va fi primită minciuna). Zone precum cortexul prefrontal și amigdala sunt foarte active în timpul minciunii.

𝟐. 𝐌𝐢𝐧𝐜𝐢𝐮𝐧𝐢 „𝐚𝐥𝐛𝐞” ș𝐢 𝐦𝐢𝐧𝐜𝐢𝐮𝐧𝐢 „î𝐧𝐭𝐮𝐧𝐞𝐜𝐚𝐭𝐞”
Nu toate minciunile sunt egale. Unele sunt „prosociale”, menite să protejeze sentimentele cuiva sau să păstreze armonia. Altele sunt manipulatoare sau exploatatoare. Creierul nostru reacționează diferit: când mințim pentru binele altuia, nivelul de stres fiziologic este mai mic.

𝟑. 𝐌𝐢𝐧𝐜𝐢𝐮𝐧𝐚 𝐫𝐞𝐩𝐞𝐭𝐚𝐭ă 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛ă 𝐜𝐫𝐞𝐢𝐞𝐫𝐮𝐥
Studiile arată că atunci când mințim repetat, amigdala, centrul emoțional al creierului, devine mai puțin reactivă. Cu alte cuvinte, ne obișnuim să mințim și vinovăția dispare treptat. De aceea, minciunile „mici” pot duce la minciuni tot mai mari, într-un efect de bulgăre

𝟒. 𝐃𝐞 𝐜𝐞 𝐮𝐧𝐢𝐢 𝐦𝐢𝐧𝐭 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐮𝐥𝐬𝐢𝐯
Mincinoșii patologici au adesea un istoric de traume, neglijare sau medii în care adevărul era pedepsit. Pentru ei, minciuna devine un mecanism de supraviețuire, apoi un mod de viață. Există și ipoteze biologice: unele studii au găsit la acești oameni mai multă materie albă în cortexul prefrontal, ceea ce ar putea facilita inventarea rapidă a poveștilor.

𝟓. 𝐏𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐝𝐞𝐭𝐞𝐜𝐭𝐚 𝐦𝐢𝐧𝐜𝐢𝐮𝐧𝐚?
Mitul „privirii în stânga/dreapta” e doar folclor. Minciuna nu are un singur semn universal. Indicii mai credibile sunt incongruența dintre limbajul verbal și cel nonverbal, microexpresiile emoționale și pauzele nenaturale din vorbire. Totuși, chiar și experții pot greși, de aceea testele poligraf sunt controversate.

𝟔. 𝐌𝐢𝐧𝐜𝐢𝐮𝐧𝐚 ș𝐢 𝐬𝐨𝐜𝐢𝐞𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚
Minciunile pot distruge relații și încrederea, dar paradoxal, pot și ține societatea unită. Complimentele diplomatice, poveștile care ne dau sens și chiar anumite mituri culturale funcționează ca „lipici social”.

Psihologia minciunii ne arată că între adevăr și minciună nu există un zid, ci un spectru. Important e să știm unde ne aflăm pe el și să alegem conștient, pentru că fiecare minciună ne modelează creierul, dar și relațiile.

17/09/2025

𝗗𝗲 𝗰𝗲 𝗶𝘂𝗯𝗲𝘀𝗰 𝗽𝘀𝗶𝗵𝗶𝗮𝘁𝗿𝗶𝗮?

Psihiatria nu e doar o ramură a medicinei pentru mine. Este un fel de a privi lumea. În fiecare zi întâlnesc oameni care vin la mine purtând în tăcere greutăți uriașe: frici care îi țin treji noaptea, gânduri care îi dor, amintiri pe care nu le pot alunga. Și, pas cu pas, începem să le desfacem împreună.
Îmi iubesc meseria pentru că mă învață să fiu prezentă. În cabinet nu există zgomotul lumii din afară, doar doi oameni și povestea unuia dintre ei. Uneori cu lacrimi, alteori cu zâmbete stinghere. Învăț să ascult până la capăt, fără să grăbesc, fără să judec.
Îmi iubesc meseria pentru că mă obligă să rămân curioasă. Fiecare pacient este o lume în sine, un univers plin de mistere. Creierul uman este cel mai fascinant organ, iar mintea, cel mai mare puzzle. Psihiatria nu-mi permite să mă plictisesc vreodată. Mereu există ceva nou de înțeles, o poveste nouă de descifrat, o combinație de tratament care să aducă lumină.
Dar ceea ce iubesc cel mai mult este momentul în care văd transformarea. Când cineva care a venit prăbușit de tristețe, convins că nu va mai ieși niciodată la suprafață, începe să râdă din nou. Când cineva care nu se mai ridica din pat începe să-și facă planuri pentru viitor. Când cineva care a simțit că e singur pe lume își dă seama că de fapt nu e.
Îmi iubesc meseria pentru că îmi arată mereu că oamenii sunt incredibil de puternici. Chiar și atunci când nu mai cred asta despre ei înșiși. Psihiatria mă învață să privesc dincolo de simptome și să văd omul din fața mea. Să nu-l reduc la un diagnostic, ci să-l însoțesc pe drumul lui. Uneori drumul e lung, alteori e abrupt, dar aproape întotdeauna merită.
Îmi iubesc meseria pentru că mă face să simt că munca mea contează. Nu doar în statistici, ci în viața concretă a oamenilor. Că pot fi martor la renașterea lor. Și nu cred că există privilegiu mai mare decât acesta.
Psihiatria nu e despre etichete. Nu e despre nebunie. Este despre vindecare, despre speranță și despre curajul de a trăi în continuare.

16/09/2025

❤️‍🩹 𝐀𝐦 î𝐧𝐯ăț𝐚𝐭 𝐬ă 𝐚𝐦 𝐠𝐫𝐢𝐣ă 𝐝𝐞 𝐭𝐨ț𝐢, 𝐝𝐚𝐫 𝐜𝐢𝐧𝐞 𝐚𝐫𝐞 𝐠𝐫𝐢𝐣ă 𝐝𝐞 𝐦𝐢𝐧𝐞?

Trăim într-o lume care aplaudă oamenii capabili, cei care știu să fie sprijin pentru alții, cei care par să aibă mereu răbdare, timp și soluții. Sunt cei care răspund la telefon la orice oră, care ascultă fără să judece, care merg până la capăt pentru a rezolva problemele altora. Îi numim oameni puternici, empatici, buni. Dar ce nu se vede este cât de greu poate fi să fii acel om. Pentru că, odată ce ceilalți se obișnuiesc că tu ești cel care are grijă, încet-încet încetează să se mai întrebe cm ești tu. Se creează iluzia că nu ai nevoie de sprijin, că nu obosești, că poți să duci totul.
Învățăm să avem grijă de toți: copii, părinți, prieteni, colegi, pacienți, clienți. Învățăm să prioritizăm nevoile lor, să le punem înaintea noastră. Dar de prea puține ori suntem învățați să ne întrebăm: 𝐜𝐢𝐧𝐞 𝐚𝐫𝐞 𝐠𝐫𝐢𝐣ă 𝐝𝐞 𝐦𝐢𝐧𝐞? Un om care dă mereu și nu primește niciodată ajunge să se golească. Se transformă într-o resursă care se consumă încet, în tăcere. De aici vin burnout-ul, iritabilitatea, sentimentul că viața devine prea grea. Grija pentru sine ar trebui să fie o parte firească din rutină, nu un lux rezervat momentelor în care nu mai poți. Ar trebui să învățăm că e sănătos să spui „nu”, să faci pauze, să îți recunoști nevoile fără rușine. Societatea are nevoie de oameni care au grijă de ei, pentru că doar aceștia pot continua să aibă grijă de alții fără să se piardă pe drum. Să ceri ajutor, să te lași sprijinit, să fii vulnerabil, acestea sunt dovezi de maturitate emoțională. E un apel pentru toți cei care se simt mereu „puternicii” grupului: nu aștepta să te prăbușești ca să ceri ajutor. Fă-ți loc în viață pentru grija față de tine, ca pentru o prioritate reală.
Lumea are nevoie de oameni buni, dar și de oameni întregi. Ai grijă de ceilalți, dar învață să nu te lași pe tine la urmă.

15/09/2025

#9 𝑫𝒆𝒔𝒑𝒓𝒆 𝒆𝒊, 𝒂𝒍𝒕𝒇𝒆𝒍...

🌺 𝗙𝗿𝗶𝗱𝗮 𝗞𝗮𝗵𝗹𝗼 🌺

Frida Kahlo nu a fost doar o pictoriță excentrică. A fost o femeie care a făcut din durerea proprie o operă de artă și un manifest.

La 6 ani a făcut poliomielită, ceea ce i-a lăsat un picior mai scurt și o ușoară șchiopătare. Într-o lume care cere perfecțiune fizică, Frida a învățat devreme ce înseamnă să fii diferit.

La 18 ani, un autobuz s-a ciocnit cu tramvaiul în care se afla. O bară metalică i-a străpuns pelvisul, i-a fracturat coloana, bazinul, picioarele. Zeci de fracturi, luni de spitalizare, corsete metalice, durere constantă. Visul de a deveni medic a căzut; a început să picteze din pat, folosind o oglindă montată pe tavan pentru a se vedea.

Frida a pictat peste 50 de autoportrete. Spunea: „Mă pictez pe mine pentru că sunt subiectul pe care îl cunosc cel mai bine.” În tablourile ei apar spini, sânge, oase rupte, inimi sfâșiate, o radiografie a propriei suferințe.

Căsnicia cu Diego Rivera a fost plină de pasiune, dar și de infidelități. A suferit pierderi de sarcină care i-au adâncit depresia. Toate aceste răni emoționale s-au amestecat cu durerile fizice, iar arta a devenit singurul loc unde Frida avea control total.

Frida și-a transformat corpul într-un manifest politic și cultural. Purta cu mândrie haine tradiționale mexicane, se fotografia cu proteza expusă, își picta corsetele medicale cu flori și simboluri. Refuza să fie definită de dizabilitate sau de convențiile sociale.

În 1953 i s-a amputat piciorul drept din cauza gangrenei. Starea de sănătate s-a degradat, dar a continuat să picteze și să participe la proteste politice, adesea în scaun cu rotile.

Pe 13 iulie 1954, Frida Kahlo a murit în casa ei din Coyoacán, la 47 de ani. Diagnosticul oficial: embolie pulmonară. Dar multe voci susțin că a fost vorba de o supradoză de analgezice luată intenționat. Ultimele cuvinte din jurnalul ei: „Sper ca plecarea să fie fericită și să nu mă mai întorc niciodată.”

Frida ne lasă moștenire mai mult decât tablouri. Ne lasă întrebarea: cm ne folosim de durere? Ne închide sau ne face să creăm, să iubim, să strigăm?

14/09/2025

🌑 𝐃𝐮𝐫𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐧𝐞𝐭𝐫𝐚𝐭𝐚𝐭ă 𝐧𝐮 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐚𝐫𝐞, 𝐬𝐞 𝐦𝐨ș𝐭𝐞𝐧𝐞ș𝐭𝐞

Generația părinților noștri a trăit într-o altă lume. Psihoterapia nu era o opțiune, era un lux sau un stigmat. „Te duci la psiholog doar dacă ești nebun”, mulți au crescut cu această credință.
Așa că ei au mers mai departe cu toate durerile nespuse: copilării cu lipsuri, părinți absenți sau autoritari, traume colective, depresii neînțelese, pierderi pe care nu le-au jelit niciodată. Și-au ținut totul în interior, poate cu un pahar de alcool, cu muncă în exces sau cu o rigiditate care i-a ținut „drepți” pe dinafară, dar goi pe dinăuntru.

Copiii lor, 𝗻𝗼𝗶, am crescut în acest context.
Am învățat să fim cuminți ca să nu deranjăm.
Să nu plângem prea tare, să nu țipăm, să nu cerem prea mult.
Am învățat să nu avem nevoi pentru că nevoile erau „mofturi”.
Să ne simțim vinovați când suntem obosiți, să muncim fără să cerem pauză, să nu vorbim despre ce ne doare.
Copiii preiau nu doar genele părinților, ci și bagajul lor emoțional.

Ceea ce nu a fost procesat se transformă în tipare:
- 𝐟𝐫𝐢𝐜𝐚 𝐝𝐞 𝐚𝐛𝐚𝐧𝐝𝐨𝐧: mereu în gardă să nu fie părăsiți
- 𝐩𝐞𝐫𝐟𝐞𝐜ț𝐢𝐨𝐧𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥: dacă totul e „ca la carte”, poate nu se supără nimeni
- 𝐫𝐮ș𝐢𝐧𝐞𝐚: senzația că sunt „defecți” sau că trebuie să se ascundă ca să fie iubiți
- 𝐟𝐮𝐫𝐢𝐚 𝐫𝐞𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚𝐭ă: explozivă în momente neașteptate sau complet îngropată
- 𝐧𝐞𝐯𝐨𝐢𝐚 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐨𝐥: pentru că haosul de acasă i-a făcut să creadă că doar controlul le aduce siguranță

💥 Cum arată asta la maturitate:
◾️relații de cuplu în care aleg parteneri abuzivi sau emoțional indisponibili
◾️dificultăți în a pune limite, fie se lasă călcați în picioare, fie devin agresivi
◾️auto-critică constantă, până la epuizare
◾️lipsă de încredere în sine, în ceilalți și în viață
◾️probleme de sănătate mintală: anxietate, depresie, burnout

Și nu, nu este vorba despre a arăta cu degetul spre părinți. Majoritatea au făcut ce au putut, cu resursele lor. Dar este nevoie să vedem clar ce s-a întâmplat, pentru că altfel repetăm.

‼️ Vindecarea începe cu un „𝘀𝘁𝗼𝗽".
Cu o decizie de a nu mai trăi pe pilot automat.
Cu recunoașterea că „nu a fost în regulă”.
Cu permisiunea de a simți ce nu ni s-a permis să simțim atunci: furie, durere, frică.
Apoi vine alegerea de a cere ajutor: psihoterapie, grupuri de suport, cărți, conversații oneste. Și mai ales, vine responsabilitatea de a nu duce mai departe aceleași răni către copiii noștri.

Fiecare pas pe care îl faci spre vindecare este un cadou pentru tine și pentru generațiile care vin. Nu vei repara tot ce a fost înainte, dar poți opri lanțul și poți crea un spațiu mai sigur pentru cei care vin după tine.