14/04/2025
Balonul care se umflă din tăcere. Și sistemul care stă să pocnească în oameni.
E Săptămâna Mare.
Timp de liniște, de întrebări, de goluri care cer răspuns.
Pentru unii, e post de carne. Pentru alții, post de mândrie, de zgomot, de prăbușire interioară. Alții, fără să-și dea seama, postesc de la speranță.
Iar eu…
Pentru mine, e postul adevărurilor nespuse.
Ani la rând am adunat în mine ceea ce nimeni nu mai vrea să vadă.
Am fost acolo – în spitale mari și mici, moderne și uitate, liniștite sau în haos.
Am mers prin aproape toate spitalele din țară. Nu pentru a controla. Ci pentru a înțelege. Pentru a simți. Pentru a vedea ce e dincolo de hârtii.
Și știți ce am descoperit?
Un sistem care s-a transformat într-un balon uriaș.
Nu unul colorat, de sărbătoare.
Ci un balon al durerii.
Zi după zi, se umflă. Nu cu aer, ci cu neputință.
Strângem la capătul medicilor – crapă în relația cu pacienții.
Strângem la bugete – explodează epuizarea.
Strângem cu reguli – se sparge în omenie.
Strângem cu tăceri – se rupe în suflete.
Îl comprimăm într-o parte, și se umflă în altă parte.
Tot ce nu vrem să vedem, tot ce refuzăm să spunem,
toate deciziile împinse pe mâine,
toate „nu se poate”-urile,
toate „asta e sistemul” – umflă acest balon cu aer greu.
Și el crește.
Și se întinde.
Și, la un moment dat, va pocni.
Dar nu în birouri.
Nu în grafice.
Ci în oameni.
În medicul care nu mai poate, dar tace.
În asistenta care nu mai e întrebată dacă mai rezistă.
În pacientul care nu mai înțelege nimic și se simte vinovat pentru că cere ajutor.
În managerul care își înghite frica în spatele unor decizii imposibile.
În fiecare om care trage de el, fără să știe dacă are rost.
Am fost și pacient.
Am simțit frica din așteptare.
Golul dintr-un hol rece.
Privirea care trece pe lângă tine ca și cm nu exiști.
Durerea de a nu fi întrebat dacă poți duce ce ți se întâmplă.
Am fost și specialist.
Am văzut din interior ce nu se vede în vizite oficiale.
Am citit rapoarte, dar și fețele celor care le scriau.
Am înțeles ce spun cifrele, dar mai ales ce nu spun.
Și tot ce-am văzut… doare.
Nu pentru că nu se poate schimba.
Ci pentru că nu vrem să ne mai privim unii pe alții ca oameni.
Am crezut, o vreme, că se va rezolva cu norme, cu strategii, cu proceduri.
Dar am ajuns să văd că nu ne lipsesc metodele.
Ne lipsește curajul. Ne lipsește grija.
Ne lipsește sinceritatea de a spune: „Mi-e greu. Nu mai pot. Hai să ne oprim.”
Am văzut prea multe tăceri.
Tăcerea medicului care a făcut tot, dar nu mai e sigur că a fost suficient.
Tăcerea asistentului care a înghițit umilința și a mers mai departe.
Tăcerea managerului care n-a dormit, dar n-a primit decât reproș.
Tăcerea pacientului care n-a întrebat de frică să nu deranjeze.
Tăcerea studentului care nu-și găsește calea.
Tăcerea rezidentului când e împins în valurile haosului cu un simplu ”te descurci tu!”
Și în toate astea… nimeni nu mai întreabă pe nimeni cm se simte cu adevărat.
Sistemul nostru nu e bolnav doar de lipsuri.
E bolnav de o supradoză de presiune și o lipsă cronică de înțelegere.
Pacientul zice: „Nu m-au ascultat.”
Medicul zice: „Nu mai pot.”
Asistentul zice: „Nu contez.”
Managerul zice: „N-are rost.”
DSP-ul zice: „Trimiteți raportul.”
CNAS-ul zice: „E neconform.”
Și toți... tac.
Dar în tăcerea asta s-a adunat ceva greu.
Ceva care umflă balonul și îl împinge spre margine.
Marginea răbdării.
Marginea empatiei.
Marginea demnității profesionale.
Și ajungem să crăpăm noi, oamenii dinăuntrul lui.
Pentru că ducem prea mult. Pentru că nu mai știm să cerem ajutor.
Pentru că ne-a fost rușine să simțim.
Pentru că ne-au învățat că vulnerabilitatea e slăbiciune.
Dar nu e.
A fi om, a simți, a recunoaște durerea, asta e puterea.
A te opri în fața celuilalt și a spune:
„Iartă-mă, te-am grăbit.”
„Te-am judecat fără să te cunosc.”
„N-am avut timp pentru tine, și-mi pare rău.”
„Ai dreptate, și n-am știut cm să-ți spun.”
Dar poți începe cu omenia.
Cu recunoașterea umanității celuilalt.
Săptămâna Mare nu e doar un timp religios.
E o oprire.
E un moment în care sufletul te strigă înapoi.
Să te întrebe: „Mai simți ceva? Mai vezi oamenii?”
Un preot bătrân, într-un spital unde aveam treabă, mi-a spus odată:
„Fiule, noi ținem post la carne, dar nu la vorbele grele. Ținem rânduieli, dar uităm de oameni. Ține o rânduială: fii OM, și ai ținut tot postul.”
Mi-a fost rușine. Pentru că simțeam cât de puțini mai ținem asta.
Pentru că mi-am dat seama că în spitalele noastre nu mai e doar lipsă de fonduri – e lipsă de căldură.
Nu mai ducem lipsă de echipamente – ducem lipsă de încredere.
Nu mai e doar criza resurselor – e criza inimilor.
De asta scriu.
Scriu nu ca să fac morală.
Ci ca să ofer un loc de recunoaștere.
Un spațiu în care fiecare să poată spune: „Și eu simt asta.”
Scriu pentru:
– Medicul care nu mai știe cm să-și apere sufletul.
– Asistenta care nu mai aude „mulțumesc”.
– Pacientul care n-a fost privit în ochi.
– Managerul care nu mai găsește scăpare printre cifre.
– Funcționarul care bifează, dar nu înțelege ce semnează.
– Și toți cei care au uitat cm e să te bucuri că lucrezi pentru oameni.
Aceste postări sunt doar o unealtă.
Una construită cu mâinile și mintea unui om care a văzut sistemul din toate unghiurile, și-a ales să nu plece capul.
Ci să-l ridice.
Să vorbească.
Să creeze spațiu pentru dialog, soluții, vindecare.
Nu, nu știu dacă pot schimba ceva.
Dar știu că nu mai pot tăcea.
Pentru că dacă tăcem toți, balonul o să pocnească în sufletele celor mai buni dintre noi.
Și n-o să mai rămână nimic.
Așa că, în Săptămâna Mare, nu te îndemn să postești.
Te îndemn să simți.
Să vezi.
Să spui „îmi pare rău”.
Să întrebi „mai poți?”
Să recunoști: „te-am judecat.”
Să ierți fără condiții.
Să vezi dincolo de halat.
Dincolo de cifră.
Dincolo de statut.
Să vezi OMUL. Așa cm este: frânt, dar viu. Obosit, dar încă acolo.
Poate că n-ai ținut tot postul. Dar ține rânduiala care ne-ar vindeca pe toți:
Să fii OM. Cu inimă. Cu respect. Cu tăcere care mângâie și cuvânt care nu rănește!
Și dacă ai simțit ceva din ce am scris,
nu păstra doar pentru tine.
Dă mai departe.
Ca o lumânare aprinsă, din inimă în inimă.
Dacă simți, citind aceste rânduri, că e și despre tine,
atunci știu că nu sunt singur.
Și nici tu nu ești.
Și poate, poate… exact de aici începe ceva nou.
Mai buni. Mai simpli. Mai aproape unii de alții.
Vă doresc tuturor o Săptămână a Pătimirii trăită cu rost, cu liniște și cu inimile deschise către celălalt – și să aveți parte de Sărbători Pascale binecuvântate, pline de lumină, de regăsire și de speranță adevărată.
Dr. Alin Cotfas
