11/05/2025
Medicina nu s-a prăbușit. A fost lăsată, puțin câte puțin, să moară singură.
Când cei care trag sunt lăsați singuri, sistemul cedează din interior.
Medicina nu moare cu zgomot. Moare cu un oftat.
În spitalele din România nu se aud explozii.
Se aud pași grei, uși trântite, priviri goale.
Se aude un oftat dus în piept, care spune:
„Mai trag puțin. Dar nu știu cât mai pot.”
Medicina nu moare în ATI.
Moare în vestiar.
Moare în garda a șaptea.
Moare în pauza pe care n-ai avut timp s-o iei.
În colegul care dispare exact când ai nevoie de el.
În acel „lasă, fac eu și azi.”
Așa se stinge vocația:
Nu cu o greșeală.
Cu o colecție de nedreptăți mici, tolerate zilnic.
Tot ce nu face unul, cade peste altul.
Când o asistentă evită pacientul,
o altă colegă trebuie să alerge pentru două.
Când un medic nu vine la caz,
altul scrie pentru el. Răspunde pentru el. Repară în locul lui.
Când o infirmieră nu ajută,
cineva se apleacă și pentru ea. Și pentru el. Și pentru ceilalți.
Toți știm cine trage.
Și toți știm cine doar vine.
Dar nimeni nu spune nimic.
Pentru că în România, tăcerea e mai promovată decât competența.
În spitale avem două lumi:
Lumea celor care trag.
Cei care formează.
Cei care învață.
Cei care înghit în sec și merg mai departe.
Care fac și tura lor, și a altora.
Și lumea celor care știu să nu greșească.
Pentru că n-au pus mâna pe nimic.
Care nu întreabă, nu învață, nu își asumă.
Dar sunt acolo. Vizibili. Intact funcționali. Stabil neimplicați.
Aceștia din urmă sunt protejați.
Pentru că n-au deranjat.
Pentru că nu contează destul cât să deranjeze.
Pentru că sistemul n-are anticorpi pentru pasivitate.
Rezidenții?
Ei nu cresc.
Ei așteaptă.
Să fie băgați în seamă.
Să fie acceptați.
Să li se permită să vadă, să învețe, să se apropie.
Dar în loc de sprijin, primesc replici:
„Ai răbdare.”
„Nu e treaba ta.”
„Vezi și tu.”
Unii pleacă.
Unii se reapucă de alt rezidențiat.
Unii rămân, dar ard în tăcere.
Pentru că au aflat prea devreme că în România, medicina nu se învață. Se așteaptă.
Și cine formează?
Puțini.
Cei care știu, dar nu mai au cui.
Sau nu mai au curajul să dea.
Pentru că au fost răniți.
Pentru că „au tras singuri prea mult”.
Pentru că au învățat că dacă formezi, ești depășit.
Dacă dai, ești folosit.
Și-au închis știința într-un seif.
Iar cheia… n-au mai dat-o nimănui.
Asistentele?
Sunt unele care știu tot. Fac tot.
Dar trag și pentru altele.
Pentru cele care uită ce au de făcut, dar nu uită pauza.
Care nu știu să monteze o perfuzie, dar știu cine vine în control.
Care fug de saloane, dar se plâng că-s obosite.
Care n-au pus mâna, dar pun frână.
Ele nu lipsesc.
Sunt prezente. Dar absente de tot ce contează.
Și nimeni nu le mișcă.
Pentru că s-au acomodat perfect cu minimul.
Și sistemul, în loc să le întrebe „Ce ai învățat?”, le întreabă:
„Ai semnat?”
Și apoi vin concursurile. Și posturile. Și pilele.
Concursuri cu rezultate anunțate înainte.
Posturi cu prenume pe ele.
Promovări pentru cei care știu să tacă,
nu pentru cei care știu să muncească.
Profesioniștii reali sunt puși la coadă.
Pe motiv că nu sunt „ai cuiva”.
Că „nu știu pe cine trebuie”.
Că „deranjează”.
Așa se pierd oamenii buni.
Nu pentru că n-au ce oferi.
Ci pentru că n-au cui.
Nimeni nu-i apără. Nimeni nu-i promovează. Nimeni nu-i ține.
Și, într-o zi, pleacă.
Sau rămân, dar se sting.
Pacientul?
Simte tot.
Nu știe ce-i un protocol, dar simte când e ignorat.
Nu știe ce scrie în fișă, dar știe când e privit ca o sarcină, nu ca o viață.
Simte că în același spital e un om care-l ajută,
și altul care-l grăbește.
Simte că cineva îl ține de mână,
și altcineva îl întreabă:
„Ce mai vreți?”
Pacientul nu cere sistem.
El cere om.
Și e din ce în ce mai greu să-l găsească.
Și totuși, sistemul merge.
Nu pentru că funcționează.
Ci pentru că încă mai sunt oameni care trag.
Care înghit în sec. Care își amână viața. Care își îngroapă vocea în tăceri.
Care vin, fac, rabdă, repară.
Nu pentru că cineva le cere.
Ci pentru că nu pot altfel.
Dar ei nu pot la nesfârșit.
Și când vor cădea și ei,
nu se va auzi nimic.
Doar liniște.
O liniște rece, perfectă, organizată.
Un sistem impecabil…
fără oameni care să-l mai țină.
Vom avea spitale.
Dar nu vom mai avea medicină.
Vom avea proceduri.
Dar nu vom mai avea prezență.
Vom avea protocoale.
Dar nu vom mai avea privirea aceea care spune:
„Sunt aici. Pentru tine. Pentru că așa trebuie să fie.”
Vom merge înainte.
Dar fără rădăcini.
Fără suflet.
Fără curaj.
Și atunci, cineva va întreba:
„Când s-a rupt totul?”
Iar răspunsul, spus în gând de mii de oameni care n-au fost ascultați, va fi acesta:
„Când cei care trăgeau au fost lăsați singuri.
Și-au înțeles, în tăcere, că nu mai trag pentru nimeni.”
Dr. Alin Cotfas
Pentru cei care nu mai așteaptă aplauze.
Doar o lume în care munca lor nu se mai duce pe tăcute, în spatele celor care doar stau.
Pentru cei care trag.
Pentru cei care nu se văd.
Pentru cei care, de ani, țin spitalul în picioare cu dinții strânși și sufletul în palme.
Și care nu mai au mult. Dar încă mai sunt.
Cât încă îi mai avem — să-i ținem.
Cât încă pot — să nu-i lăsăm singuri.
Curaj!
