Cabinet Individual de Psihologie și Psihoterapie Adleriană - Doinița Manuil

  • Home
  • Romania
  • Oradea
  • Cabinet Individual de Psihologie și Psihoterapie Adleriană - Doinița Manuil

Cabinet Individual de Psihologie și Psihoterapie Adleriană - Doinița Manuil Psiholog - Psihoterapeut Adlerian

30/05/2024
19/03/2024


"Mă simt blocat în statul ăsta. Nu fac nimic. Nu mă pot mișca".
Sunt cuvinte ale persoanelor care se protejează prin lene. Și care apoi se agresează pe interior pentru că sunt leneșe.
Azi despre lene scriu.
Lenea este una dintre stările fizice și psihice cele mai criticate ale omului. Nu întâmplător, m-am gândit de curând, folclorul românesc este plin de proverbe despre lene. Probabil pentru că la noi, la români, lenea e un simptom al traumei:
"Lenea e cucoană mare care n-are de mâncare."
"Până acum n-a lucrat nimic și acuma șede"
Și acum i-acum, vine și blestemul:
"Cine e leneș la tinerețe, suferă la bătrânețe"!
Azi scriu despre lene, fiindcă vreau să ne mișcăm și să ne înțelegm ca persoană, și ca popor. Vreau să pricepem ce e cu lenea, pentru a hotărî cm să procedăm cu ea. Adică ce să facem cu noi.
În primul rând, lenea este cealaltă față a monedei pentru workoholism. Pentru hărnicia excesivă. Pentru sârguință și zel în cantități atât de mari, încât îți consumă energia pe interior. Ambele sunt simptome ale traumei - și lenea, și workoholismul. Doar că se manifestă diferit, iar efectele muncii sunt mai pozitive pentru exterior decât efectele leneviei. Însă impactul asupra psihicului este același.
În al doilea rând, există oameni care sunt adeseori leneși, și oameni care sunt doar uneori leneși. În postarea aceasta vorbesc nu despre lenea de sâmbătă, ci despre starea de "cel mai adesea leneși".
În al treilea rând, lenea este asociată cu procrastinarea (amânarea), care e mult mai cercetată de psihologi decât lenea. Nu sunt același lucru. Cei care procrastinează sunt adeseori harnici și activi.
Deci, ce este lenea?
Este o stare de înțepenire a psihicului. O amorțeală, un fel de a zace. O lipsă de vitalitate. O stare de lentoare în care nu se mișcă nimic în exterior. Lipsă de chef. Lipsă de sclipire în ochi. Apatie. Corp greoi. Mișcări lipsite de entuziasm. Uneori, o consecință a depresiei. Un simptom al traumei, cu care e greu să trăiești azi.
E adevărat că după ce citiți aceste rânduri care descriu lenea, vine un pic de empatie față de mine leneș/ă?
Lenea este un mecanism de supraviețuire. În exterior, nu există mișcare. În interior există însă foarte multă mișcare! Pentru că înăuntrul meu, enorm de multă energie psihică se consumă în a ține durerile sufletești sub control. În a ține conflicte interne sub control. O parte din mine decide să devină leneșă pentru a proteja o altă parte a mea traumatizată, parte care are trăiri puternice de groază, vulnerabilitate neprotejată, teroare, durere, furie, tristețe. Toate aceste trăiri sunt înghețate de lene. Lenea este, astfel, o protectoare a unei părți îndurerate ale mele. Partea leneșă nu face nimic în exterior. Dar în interior e extrem de activă și aprigă - parcă ar avea un ciocan cu care stă să păzească venirea vreunei emoții atât de greu de trăit. Vine ună, îi dă cu ciocanul în cap, vine alta, îi dă și ei. Alteia îi pune călușul la gură. Vedeți câtă energie psihică consumă lenea în interior! Nu e de mirare că nu mai rămâne nimic care să se vadă în exterior! Astfel, lenea e o consecință a traumei psihice.
Ce e de făcut cu lenea?
Mai întâi am nevoie să înțeleg rolul protector al lenei față de altă parte a mea. Să îi fiu recunoscătoare că m-a protejat atâția ani de trăiri atât de grele.
Apoi am nevoie să încep să schimb câte puțin. Pași mici. A duce prosoapele la coșul de rufe e, pentru o persoană cu multă lene, un pas mare! Am nevoie să vorbesc despre lene cu persoane apropiate. Despre cm mă critic, despre cât mă simt de rușinat/ă. Despre cât am pierdut în viața mea până acum din cauza acestei părți din mine. Despre cm aș vrea să schimb. Despre toată dezamăgirea pe care o simt față de mine. E important și empatic să scot la iveală ce simt față de mine, chiar dacă e negativ. E prea mult pozitivism în abordările din psihologie, uneori. Prea mult self-love prost înțeles social media. Am nevoie să simt greul meu față de mine. În timp ce mă apropii cu empatie de partea mea leneșă.
De aceea, să fim mai blânzi noi, cu noi leneșii! Noi, activii, cu cei leneși. Avem nevoie să privim înauntru să vedem ce se întâmplă acolo. Apoi lucrurile se vor schimba și în exterior!

08/02/2024

La o zi diferenta de celebrarea zilei de nastere a lui Alfred Adler, celebram astazi 8 fev ziua lui Rudolf Dreikurs, elevul favorit al lui Adler.

Rudolf Dreikurs (1897-1972) a răspândit si dezvoltat psihologia individuala în Statele Unite. Noi neoadlerienii ducem mostenirea mai departe, trecand totul prin timpul prezent, folosind ideea ca conteaza ca avem, dar mai mult, ce facem cu ceea ce avem si cm ducem mai departe ( vezi utilitate versus posesie).

Principii adleriene de crestere a copilului, d**a Rudolf Dreikurs ( trad. ramona m covrig)


1. Incurajati copilul
2. Evitati pedeapsa si recompensa (Esecul folosirii pedeapsei si al recompensei ca metoda de educare)
3. Uilizati consecinta logica si naturala
4. Fiti fermi fara a domina
5. Respectati copilul
6. Induceti respectul pentru ordine
7. Induceti respectul pentru drepturile celorlalti
8. Eliminati critica si minimizati greselile
9. Mentineti rutina
10. Oferiti-va timp pentru antrenament (educare)
11. Castigati cooperarea
12. Evitati sa dati atentie exagerata evenimentelor
13. Faceti un pas lateral (inapoi) in lupta pentru putere (evitati confruntarile de putere)
14. Retrageti-va din conflict
15. Actionati ! Tineti-va gura inchisa.
16. « Nu alungati muste » (exasperati de comportamentele deranjante inclinam adeseori sa incheiem conflictul cu comenzi de genul ,,nu fa asta,, opreste-te,, nu, nu,, grabeste-te,, fii cuminte,, fii linistit,,)
17. Aveti curajul de a refuza, de a spune ,, nu,,
18. Evitati primul impuls – faceti ceea ce este mai putin asteptat sa faceti.
19. Stapaniti-va supra- protectia
20. Stimulati independenta. ,,Sa nu faci niciodata ceva pentru copilul tau din ceea ce poate face singur,,.
21. Stati deoparte in timpul certurilor dintre copii
22. Nu va lasati condusi de frica
23. Vedeti-va de treburile dvs (sunt multe situatii in care nu trebuie sa interveniti
24. Evitati capcanele milei
25. Cereti de la copii actiuni rezonabile ce presupun rezolvare pe o perioada mai mare de timp si nu,, acum si aici”.
26. Tineti-va de cuvant- fiti consisitenti
27. Puneti-i pe toti in aceeasi barca, consideratii egali intre ei si priviti-i ca egali!
28. Ascultati!
29. Tineti cont de tonul vocii dvs
30. Luati-o mai incet, sau incetul cu incetul!
31. Nu incurajati ,, obiceiuri proaste,,
32. Distrati-va impreuna
33. Vorbiti cu ei, nu lor !
34. Infiintati un consiliu de familie
I.P.P.A

16/01/2024

”ÎNCREDERE NUMAI ÎN MISCARE - Adler Adler, M.D.
„Ceea ce face un om este ceea ce vrea să spună - nu ceea ce spune”. - Alfred Adler (1870-1937)
„Ai încredere doar în mișcare. Viața se întâmplă la nivelul evenimentelor, nu al cuvintelor. Încredere în mișcare. ” - Alfred Adler (1870-1937)
„Dacă vrei să te înțelegi pe tine sau pe o altă persoană, închide-ți urechile la orice se spune sau la ceea ce crezi și urmărește doar mișcarea. Ceea ce face o persoană este adevărata sa înțelegere și intenție. ” - Alfred Adler (1870-1937)
„Adler a realizat perfect pericolul înșelăciunii care decurge din limbaj. Pentru a ne proteja atât de auto-înșelăciunea, cât și de înșelăciunea celorlalți, el ne-a dat porunca de a „avea încredere numai în mișcare.” În acest punct, el a fost fără compromisuri. Justa sa afirmație că ceea ce facem este ceea ce îi afectează pe alții - nu ceea ce spunem noi. Dacă faptele noastre sunt ostile, atunci nu ne putem opune sincer efectului lor. Ceea ce facem este ceea ce vrem să spunem cu adevărat. Dar folosim limbajul pentru a ascunde faptul și pentru a face să pară că suntem deasupra reproșurilor.
„Puneți-vă degetele în urechi și urmăriți dacă o persoană se îndreaptă spre sau se îndepărtează de o altă persoană sau situație, a spus Adler. Pe scurt, există doar două mișcări posibile pentru o ființă umană; fie acceptă, fie respinge; spune „da” sau „nu”! Emoțiile și cuvintele noastre emoționale sunt doar aburul pe care îl așezăm în spatele mișcării noastre! ” - Willard Beecher (1898-1977), „Ostilitate oblică”, Buletin individual de psihologie, 7, 1948, p. 67. Prezentat la reuniunea anuală a Asociației Individuale de Psihologie din Chicago pe 8 iunie 1948.
„Alfred Adler a construit abordarea teoriei sale a psihologiei individuale pe avertisment:„ Încredere doar în mișcare. ”Vezi ce se întâmplă - nu ceea ce simți că ar trebui sau ar trebui să se întâmple într-o situație. El era profund conștient că viața se întâmplă la nivelul evenimentelor, nu al cuvintelor și este întotdeauna în afara capacității noastre de a o înțelege intelectual ”(p. 128).
„Dacă privim doar mișcarea, așa cm a sugerat Adler, nu putem fi păcăliți de alții și nici nu ne mai putem păcăli. Ceea ce face o persoană este ceea ce înseamnă cu adevărat ”(p. 133).
„După cm a spus Adler:„ Dacă vrei să te înțelegi pe tine sau pe o altă persoană, închide-ți urechile la orice se spune sau la ceea ce crezi și urmărește doar mișcarea (p. 169). Ceea ce face o persoană este adevărata sa înțelegere și intenție. ”
„Atunci trebuie doar să ne urmărim pașii. Există o limbă în fiecare pantof și o limbă în capul nostru. Limba din capul nostru încearcă să spună adevărul, dar prea des vorbește idei, idealuri, ar trebui și ar trebui! Minte fără să știm că minte. Dar nu trebuie decât să ascultăm limbile în pantofii noștri și să le întrebăm în ce direcție suntem sau pe care am mers. Nu mint niciodată; nu se confundă niciodată cu privire la modul în care indică într-un moment dat. Un marinar pe mare își verifică cursul de stele și busolă în timp ce navighează în afara vederii de pe uscat. Nu poate avea încredere în presupunerile sale. Trebuie să ne verificăm mișcarea după picioare ”(p. 170). - Willard Beecher (1898-1977) și Marguerite Beecher (1902-1982), Dincolo de succes și eșec: modalități de încredere în sine și maturitate, 1966, 1986.
„Adler a spus odată:„ Cea mai importantă întrebare nu este de unde? dar dacă? Doar atunci când cunoaștem obiectivul activ și directiv al unei persoane, ne putem angaja să-i înțelegem mișcările. ”Această afirmație este importantă, deoarece subliniază că comportamentul este intenționat și nu trebuie explicat în termeni de cauză care ajunge în trecut, conducându-l pe unul să facă ceea ce face. Cu alte cuvinte, nu este necesar să se cunoască sau să se caute în trecutul unei persoane pentru a-și schimba comportamentul.
„Mai mult, această afirmație indică importanța mișcărilor sau relațiilor pe care le face un individ. Adler ne spunea: „Privește doar mișcarea. Ceea ce face o persoană este ceea ce înseamnă o persoană. 'Prin aceasta a vrut să spună că putem ajunge la semnificația pe care o persoană i-a dat-o vieții dacă ne uităm pur și simplu la ceea ce face în viață - în ce direcție îi merg picioarele. Dacă picioarele și gura lui nu sunt împreună, în ce vom avea încredere? Dacă o persoană spune: „Nu am un os gelos în corpul meu, dar tot ceea ce face persoana respectivă arată gelosul său, invidios care se străduiește să fie înaintea altora, ce să credem, picioarele sau gura lui?” (pag. 18).
„Chiar și mai important [decât ceea ce se spune], ar trebui să avem încredere doar în mișcare. Cu alte cuvinte, ce vom crede - ce face un om sau ce spune? Adevărul se găsește numai dacă ne uităm să vedem ce se întâmplă în fiecare situație la nivel de realitate. Atunci ne dăm seama că ceea ce face un om este ceea ce înseamnă - nu ceea ce spune ”(p. 105).
„Alfred Adler obișnuia să spună:„ Uită-te doar la mișcare. ”Prin aceasta a vrut să spună că nu trebuie să asculți, ci doar să privești - căci ceea ce fac oamenii este ceea ce înseamnă oamenii. Acesta este un concept care este util în înțelegerea sensului pe care orice ființă umană îl dă vieții ”(p. 131).
* Marguerite Beecher (1902-1982) și Willard Beecher (1898-1977), Marca lui Cain: o anatomie a geloziei, 1971, 1986. Extrase colectate și editate de Carroll R. Thomas, dr., 5 ianuarie 2021 Mulțumesc, Ramona M Covrig

24/12/2023

Liliana Oprisan
În psihanaliză, iertarea este conceptualizată drept o continuare a lucrului cu doliul pentru a proteja câștigurile obținute de psihic în urma succesului muncii analitice legate de pierderi. Într-un proces terapeutic, problema fundamentală nu este iertarea în sine, însă absolut toate apărările împotriva iertării da! răzbunarea, resentimentul, pica, amărăciunea, ura, abandonul, trădarea, suicidul, legăturile sado-masochiste ale victimei și-ale abuzatorului, toate sunt analizabile.

Iertarea autentică, spun psihanaliștii, apare doar ca rod al unei lungi și dure introspecții, care lucrează amărăciunea și dezamăgirile, plânge pierderile și pune sare pe rana dinamicii interne dintre vinovăție - ispășire - iertare. În vinovăție, îndrăznești să urăști omul de care depinzi în mod fundamental, mama. În ispășire, apare autopedepsirea pentru așa îndrăzneală și impertinență, de a îl urî pe cel iubit. În iertare, se recâștigă iubirea pierdută, ceea ce presupune, desigur, ca ea să fi existat cândva, a priori. Astfel, psihanaliza transmută chipul iertării de la a ierta sau a fi iertat la a te simți iertat.

În traumă complexă, iertarea e uneori imposibilă, căci nu se poate face doliu după ceva ce n-ai avut vreodată. O perioadă prelungită de ură, ca răspuns la frustrarea și traumele necruțătoare din copilărie, dependența ulterioară de apărarea primitivă a divizării, a controlului omnipotent și a identificărilor proiective - semnele distinctive al poziției paranoid-schizoide - spulberă experimentarea speranței și posibilitatea iertării, la fel cm predominanța urii și apărările ei aferente distrug relația cu realitatea și fac imposibil discernământul între crimă și criminal.

Mea Culpa (a lui Nicholas Tavuchis), ”oricât de sinceră sau eficientă ar fi, nu anulează și nu poate anula ceea ce s-a făcut. Și totuși, într-un mod misterios și după propria sa logică, tocmai asta reușește să facă”. Misterul constă în nimic altceva decât că odată rostogolite aceste cuvinte, de regret, de părere de rău, de asumare a responsabilității, trauma începe să fie parte și din registrele reale ale minții, așadar intră într-un spațiu tranzițional, unde e mai ușor de adresat, de privit din perspective diferite și-n cele din urmă, de eliberat.

cine altcineva mai vorbește în literatură despre iertare? Salman Akhtar și Otto Kernberg, cu perspective interesante asupra stadialității doliului, dar și asupra neiertării, egal că vorbim despre o inabilitate de a ierta (în patologii severe de personalitate), a ierta înainte devreme (când furia nici măcar n-a apărut), a căuta iertare necontenit, a nu accepta sau a nu căuta iertarea și a fi în dezechilibru între a se ierta pe sine și a-l ierta pe celălalt.

și mai cine? filozoful Jacques Derrida cu-al său condei ascuțit: ”iertarea iartă doar ceea ce este de neiertat”. În mai multe cuvinte, ”de fiecare dată când iertarea este în slujba unei finalități, fie ea nobilă și spirituală (ispășire, mântuire, reconciliere, mântuire), de fiecare dată când își propune să restabilească o normalitate (socială, națională, politică, psihologică) printr-o operă de doliu, printr-o terapie sau ecologie a memoriei, atunci iertarea nu este pură - nu este conceptul ei. Iertarea nu este, nu ar trebui să fie, normală, normativă, normalizatoare. Ar trebui să rămână excepțională și extraordinară, în fața imposibilului, întrucât a întrerupt cursul obișnuit al temporalității istorice.”

decembrie, la cabinet

23/12/2023

𝗥𝗶𝘀𝗰𝘂𝗿𝗶, 𝗰𝗿𝗲𝗱𝗶𝗻𝘁̦𝗮̆ 𝘀̦𝗶 𝘀̦𝘁𝗶𝗶𝗻𝘁̦𝗮̆
Un studiu nou a investigat felul în care oamenii își asumă riscuri în funcție de credințele religioase. Astfel, cei care cred într-un Dumnezeu protector, sunt mai înclinați să-și asume riscuri neutre moral.

Cercetarea de la York University a introdus experimental variabile neutre moral, cm ar fi activități care implică riscuri legate de siguranța fizică ori comportamente sociale sau de schimbare a locului de muncă sau a carierei.

Au ales astfel de activități neutre moral, dat fiind faptul că, cercetări anterioare au arătat că cei credincioși sunt mai puțin disponibili de a se angaja în comportamente de risc imorale, negative, cm ar fi consumul de substanțe. Pe de altă parte sunt mai susceptibili de asumarea unor riscuri pozitive, cm ar fi ajutarea altora chiar pe seama unor sacrificii personale.

Concluzia a fost că siguranța pe care o au cei credincioși, având certitudinea unei protecții divine, îi determină să fie mai curajoși atunci când vine vorba de riscuri asociate cu activități fizice (de ex. cățărarea pe un munte), sociale (schimbări ale rețelei sociale) sau profesionale (schimbarea locului de muncă sau a carierei).

Dacă pe rezoluția ta pe anul 2024 stau astfel de schimbări sau activități, ai credință și … go for it
(Dr. Corina Lupau)

22/12/2023

"Bogatul, săracul, cerşetorul sau hoţul nu sunt minţi diferite, ci aranjamente diferite
ale aceleiaşi minţi, în acelaşi sens în care o bucată de oţel, când e magnetizată, diferă nu în substanţă de starea ei demagnetizată, ci în aranjamentul şi ordinea moleculelor sale. Un singur electron rotindu-se într-o orbită anume stabileşte unicitatea magnetismului. Când bucata de oţel sau orice altceva se demagnetizează, electronii ce gravitează nu se opresc.
Aşadar, magnetismul nu a dispărut din existenţă. S -a produs numai un rearanjament al particulelor, astfel încât ele nu mai produc un efect exterior sau perceptibil.Când particulele sunt aranjate la întâmplare, amestecate în toate direcţiile, substanţa
se spune că este demagnetizată; dar când particulele sunt rânduite în categorii astfel încât o parte se îndreaptă într-o direcţie, substanţa este un magnet. Magnetismul nu e generat; este afişat.
Sănătatea, bogăţia, frumuseţea şi geniul nu sunt create; ele sunt numai manifestate prin aranjamentul minţii tale – adică, prin conceptul tău despre tine [şi conceptul tău despre tine este tot ceea ce accepţi şi consimţi ca fiind adevărat. La ce consimţi poate fi descoperit numai printr-o observaţie necritică a reacţiilor tale la viaţă. Reacţiile tale descoperă unde trăieşti psihologic; şi unde trăieşti psihologic determină cm trăieşti aici, în lumea vizibilă exterioară]. Importanţa acestui lucru în viaţa ta de zi cu zi ar trebui să fie evidentă imediat.
Natura de bază a cauzei primare este conştienţa. Aşadar, substanţa fundamentală a tuturor lucrurile este CONȘTIENȚA"
N. Goddard

Cum recunoști că ai fost neglijat emoțional în copilărie, pornind de la manifestările pe care le ai cu ocazia Sărbătoril...
15/12/2023

Cum recunoști că ai fost neglijat emoțional în copilărie, pornind de la manifestările pe care le ai cu ocazia Sărbătorilor:

1. Te mândrești cu faptul că nu ai nevoie de cadouri de la nimeni. În cele din urmă, nu te bazezi pe alții.
2. Întâmpini dificultăți în a cere ajutor în pregătirile pentru Sărbători sau în gestionarea provocărilor care apar în această perioadă.
3. Unii membri ai familiei sau prieteni se plâng că ești rece sau te percep ca manifestând o anumită distanță afectivă și un deficit empatic.
4. Simți că a mai trecut un an în care nu ți-ai atins potențialul și că îți risipești viața. Criticul interior capătă locul principal la masa de sărbătoare.
5. Adesea vrei doar să fii lăsat/ă în pace. Nu-ți arde nici de petrecerile de Crăciun și nici de a dărui sau a primi cadouri.
6. Ai tendința să te simți inconfortabil în situații sociale. Te întrebi: De ce ți-ai pierde vremea cu „acei” oameni? sau De ce ar căuta ceilalți să fie în compania ta?
7. Adesea, simți că ești dezamăgit/ă de propria persoană. În preajma Sărbătorilor, manifești și mai multă nemulțumire sine.
8. Te compari cu ceilalți (prieteni, rude, cunoscuți) și adesea îți dai seama că, din păcate, toți „performează” mai bine decât tine. Vezi cu ușurință ce-ți lipsește și îți treci cu vederea calitățile.
9. Adesea trăiești iritare sau nefericire, fără să existe un motiv evident – care să aibă legătură cu prezentul. În interior, gustul tristeții pare mai puternic decât orice alt gust emoțional.
10. Întâmpini dificultăți în recunoașterea emoțiilor – senzația de gol sau de lipsa de energie pare să descrie „starea ta de Sărbătoare”.
11. După o ciondăneală sau dispută în contradictoriu, îți este greu să te calmezi.
12. Simți că „ceva” te împiedică să fii cu adevărat prezent/ă alături de ceilalți oameni, indiferent că este vorba despre familie, prieteni sau cunoscuți.

Mesaje pentru a depăși efectele neglijării emoționale:
1. Este OK să primești și să dăruiești cadouri.
2. Este OK să fii „dependent/ă” de cei din jur.
3. Este OK să trăiești și emoții mai puțin confortabile.
4. Este OK să identifici și ceea ce este suficient la tine.
5. Este OK să nu-ți placă toată lumea cu care te întâlnești de Sărbători.
6. Este OK să realizezi că ești o persoană oarecare și că (în 2023) nu ai excelat în niciun fel.

Mai multe informații pe această temă sunt disponibile în cartea lui dr. Jonice Webb - „Drama neglijării emoționale din copilărie”- disponibilă cu reducere zilele acestea: >>> https://bit.ly/BToB


Gaspar Gyorgy

Shop - Pagina de Psihologie

03/12/2023

Cine nu fuge de a fi needy? De a fi nevoiaș (da, așa se traduce)?

Azi mă concentrez pe ce înseamnă a fi needy, fiindcă e și o temă de-a mea. 😊

** Cum se manifestă a fi nevoiaș în polaritățile people pleasing - narcisici (adeseori ambele în aceeași persoană).

** Dar mai ales aș vrea să descurcăm ițele ghemului traumatic a ce credem noi că înseamnă a fi needy.

A ieșit o postare un pic mai lungă decât mă așteptam, de aceea, dacă vă stârnește interes subiectul, vă invit să vă luați cafeaua sau ceaiul lângă voi. 😊 Și vă mulțumesc pentru timp și atenție!🙏

Diferența între a avea nevoi și a fi needy

Până nu știm diferența între a fi needy și a avea nevoi, o să credem că a avea nevoi este acel lucru care ne face să fim nevoiași și că lumea o să fugă de noi, fiindcă am fi niște amărâți săraci și terminați care stau cu mâna-ntinsă.

A avea nevoi e precum respirația. Nu putem trăi fără a le avea îndeplinite. Nu ne putem dezvolta și evolua dacă nu avem cât mai multe nevoi satisfăcute (simbiotice și de autonomie). Inițial de mama, tata și celelalte figuri de atașament, apoi de partener/ă, de prieteni, de colegi și șefi. A nu avea nevoile îndeplinite ca și copil ne face vulnerabili, ne schingiuiește ființa, fiindcă trebuie să creăm în noi mecanisme pentru a face față stării de ne-iubire. Astfel, nevoile sunt ne-negociabile. 🫶

A avea nevoile îndeplinite sau neîndeplinite dă naștere emoțiilor pe care le trăim. Emoții mai liniștite de bucurie când avem nevoia satisfăcută. Emoții intense, copleșitoare de frică, neputință, durere și furie când nevoia nu e satisfăcută. Iar emoțiile dau naștere la diferitele comportamente de a fi needy, pe care le dezvolt imediat.

Astfel, a fi needy arată felul în care ne exprimăm nevoile firești de relație și de autonomie. Fel mai agresiv sau mai ascuns.

Cum bine știm, din relația de filiație nu putem pleca, fiindcă nu ne putem descurca. Dar din relațiile adulte, e nevoie să plecăm dacă cei apropiați nu ne îndeplinesc nevoile – și în cuplu, și în prietenie și la serviciu. Devenim needy când nu plecăm din relațiile astea adulte, în care unul dă și celălalt primește. Pentru că stăm cu cineva în relație care nu știe, nu poate, nu vrea să învețe să îndeplinească nevoi. Iar noi devenim narcisici în a ne încăpățâna că putem să îi schimbăm, că dacă mai facem X sau Y, ei se vor schimba.

Alteori suntem needy ca mecanism de agresiune față de celălalt. Trebuie să faci asta pentru mine, trebuie să te schimbi, să gândești și să simți altfel, pentru mine. Dacă nu devii controlabil/ă de mine, eu nu mă descurc și fac crize.

Astfel, expresia a fi needy nu înseamnă că ai nevoi mai mari. Cred că există undeva în noi, la Dumnezeu, în univers o unitate de măsură în care nevoile sunt egale la toți oamenii, dar exprimarea nevoii e diferită la fiecare, în funcție de cât de bine au fost îndeplinite de mama și tata când eram mici. Sigur, în funcție și de alte lucruri.

Concluzia e că nevoile nu dispar, ba dimpotrivă, ele sunt vii, ard în noi și din cauza asta ne ducem în toate părțile din lume să ni le îndeplinim!

Exprimarea nevoilor într-un fel needy la people pleasers și la narcisici

Mai întâi, ce emoții se amestecă în a fi needy?

Pe de o parte teama, uneori chiar panica 😱 că vei rămâne neiubit/ă.

Pe de altă parte, neputința, fiindcă știi că unele nevoi depind de celălalt și nu de tine, cu tot self-love-ul care se mediatizează și care e prost înțeles. Iar neputința dă naștere la furie - spre sine sau spre exterior.

Furia se manifestă în două mari moduri.

** La people pleasers sunt o persoană înfrântă în fața celorlalți. Dar o să mă înfurii pe mine că am nevoi și că nu trebuia să-ți cer îndeplinirea nevoii așa, ci altfel, că mai bine mai așteptam, că poate mi-ai fi îndeplinit tu nevoia dacă mai așteptam un pic. Că uite ce o să zici tu acum despre mine că am vrut asta și ailaltă. Stai liniștit, că nu mi-e tare greu fără tine, nu mor, e ok și dacă nu îmi spui nimic, am un pic de nevoie, dar nu mare nevoie. E chill nevoia mea de tine. Mi-e frică că îmi pierd puterea în fața ta. Și ca, pierzând-o, o să zici ce-i și cu femeia asta nevoiașă care nu e sexy și sofisticată (ca mă-sa)? Și o să pleci. Ce-i și cu bărbatul ăsta needy care nu e mascul din ăla de neclintit, că are nevoile astea de atenție?

Alteori – aceasta este mai adâncă, mai de basm - mă înfurii pe mine că nu sunt bună, nu am făcut destul ca să te îmblânzesc și să nu pățesc ceva ce-mi poți face tu (să mă bați, să mă anulezi, să mă omori).

Rezultatul la people pleasers e că, deoarece și ei au nevoile vii, pulsând, aceștia pleacă singuri din relație la un moment dat (fie înșelându-și partenerul cu o altă persoană, cu munca, cu hobby-urile interminabile, cu dependențele, cu pasiunea de neoprit pentru cauze nobile etc).

** La agresori, la narcisiști furia se exprimă spre exterior. Dacă sunt o persoană agresivă, mai narcisistă, nu o să-ți cer direct îndeplinirea nevoilor. O să am principii despre viață care sunt de neclinitit, așa ca Andrew Tate. Lucrurile se fac așa, viața se trăiește așa, oamenii se împart în, nu mă interesează ce vrei tu, cm gândești tu etc. O să fiu rece și indiferentă, critică, manipulativă, vrând să primesc doar eu atenție ca Scarlett O Hara (până la momentul T când Rhett a pus o limită )) spunând “Frankly, my dear, I dont give a damn”).

În ambele feluri de a fi needy e multă agresiune. În prima, față de sine, în a doua, față de celălalt.

Concluzie

Nu poți să îți anulezi o nevoie. Nu o poți ciunți, nu o poți umfla, nu o poți strivi să fie mai mică, nu o poți face să dispară. Însă o poți gestiona. Poți să îți spui "Mai ai un pic de răbdare și rezolvăm". Poți să ceri îndeplinirea ei într-un fel frumos. Poți să cauți în tine – cât din ceea ce simt se datorează traumei mele de iubire cu ai mei, cât relației mele de acum? Cel mai important e să mergi înapoi pe firul comportament needy - disperare - emoții puternice - nevoi. Când îți cunoști nevoia, se liniștește mult în tine. 🥰

Mulțumesc pentru timpul vostru de a citi despre nevoi! 😍🤗

29/11/2023

"Individului îi este recunoscută suferința psihică prin patologizare. Dacă se simte depășit de propria lui situație de viață, se duce la medic, unde primește un diagnostic. Brusc, omul începe să sufere “de” “anxietate”, “depresie”, “agorafobie”, “tulburare obsesiv-compulsivă”, “borderline”. Nume complicate care îl îndepărtează și îl separă de semenii lui. O doamnă sexagenară care are un soț alcoolic și îngrijește o mamă bolnavă de demență se duce la medic. Femeia spune că nu mai poate, că îi vine să se ducă și să-i lase. Medicul ii pune diagnosticul de “episod depresiv major” și îi prescrie un antidepresiv și un anxiolitic. Pare că disperării ei s-a făcut dreptate. În realitate, femeia se întoarce acasă cu adevărat bolnavă. De acum are o dublură instituțională. Din clinica de psihiatrie a iesit o “diferită”, o ostracizată. Pe lângă neputință s-a pricopsit și c-un diagnostic. Realitatea ei interioară e un simplu tablou clinic. Sec. Hipoestezie, hipoprosexie, anhedonie. Iată, nume ciudate, complicate care fac din femeie un exponat. O apariție. Halal recunoaștere a dificultăților ei de viață.
Femeia aceasta are o reacție absolut comprehensibilă la o situație de viață împovărătoare. Femeia nu e defectă. Ba chiar am putea spune, ascultând-o, că se descurcă destul de bine. În pofida dificultăților, își păstrează simțul umorului. Cu cât e tratată mai respectuos, cu atât își reconsideră condiția. La a doua întâlnire, vestimentația ei câștigă în culoare și dichis. În loc de plăsuță, acum poartă o poșetă elegantă.
Empatia noastră, așa modernă cm se pretinde a fi, nu face decât să consolideze stigmatul psihiatric. Să privim cu înțelegere spre depresie înseamna să il identificăm pe om cu depresia lui. Vai de mine, are depresie. Are 3 ochi în loc de 2. Are “ceva”. Ca o cocoașă. “Săracul!”
“Tratați-i cocoașa cu respect!”
Invățăm să echivalăm actul profund al înțelegerii cu o bunăvoință narcisică, complexată. “Săracul om… e depresiv”. Compasiunea asta e o falsă compasiune. De ce să-i plângi omului de milă de parcă ar fi un inferior? Mai degrabă tratează-l cu decență. Falsa compasiune umilește și separă. Omul care suferă nu-i un neica nimeni, un bătut de soartă, un ridicol, un dubios. Omul, înainte de orice, e o ființă înzestrată cu demnitate. Demnitatea nu i se poate răpi, așa cm nu se poate dezlipi culoarea de pe-un fruct.

Suferința nu-i un deficit. Ci experiența cea mai delicată și incomunicabilă a interiorității noastre. Ea nu ne face deloc mai mărunți, ci mai consistenți, mai admirabili și mai adevărați."

Andrada Ilisan

22/11/2023

RESPINGEREA

"Două lucruri despre respingere aș vrea să povestesc cu voi azi - cm abordăm

** respingerea pe care am trăit-o demult și care ne-a durut tare

și

** respingerea din prezent.

1. Respingerea de demult.

Deși te-ai înconjurat de când erai mic/ă cu tot felul de mecanisme care să te protejeze de respingere,recunoști că o parte din tine e avidă să se ducă acolo unde există respingere. Respingere nu față de orice din tine, ci față de anumite lucruri care au fost respinse odinioară la tine. Și îți spui:

"Vreau să scotocesc. Ia să văd eu ce faci tu, cm te uiți tu de urât la mine, cm mă minți cu ochii, ce gaslighting îmi mai faci, iar eu mă prefac că îl cred și că sunt naiv/ă să nu îl aud, ce exprimă fața mea de tu o respingi, tăcerea aia pe care o umplu cu un zgomot asurzitor din creier, în timp ce tu cauți scuze să mă eviți și orice e mai bun pentru tine în acel moment decât prezența mea. Ce trăsături ale mele nu îți plac, măi mamă sau tată, ce privire de-a mea te face să nu îți placă de mine. Cum sunt eu în timp ce tu nu mă placi, sunt băiat, sunt fată, sunt androgin, sunt prea proastă, prea deștept, prea cum? Că sigur sunt prea ceva. Vreau să simt cuțitul ăla în stomac încă o dată, ca să văd ce se întâmplă. Uite, văd că nu am murit și mă simt eliberat/ă. Poate caut să văd că ori de câte ori sunt respins/ă, eu tot nu o să mor. Da, poate vreau să trăiesc triumful vieții folosind respingerea ca pe un pretext de a ajunge la sentimentul de eliberare. Nu știu sigur nici eu. Dar sigur caut răspunsul la cm sunt eu de tu mă respingi?"

Vă e familiar dialogul intern de mai sus?

Deci, ce căutăm noi în relațiile de orice natură (love, job, prietenie, parentală, de filiație) în care mai degrabă primim respingere decât primire? Căutăm să vedem de ce suntem respinși. Căutăm o stare familiară de acasă. Căutăm dragostea lor din spatele respingerii, fiindcă așa am învățat că arată dragostea. Iar dacă nu suntem atenți la noi, o să tot căutăm, fiindcă părțile noastre mici sunt încăpățânate să afle răspuns. Un posibil dialog prezent dintre părțile noastre (mici) ar putea fi:

- Hai la persoana X, că ea te respinge.
- Păi nu, că nu mai vreau asta.
- Ba da, ce, vrei tu să trăiești ceva bun? Doar cu fața asta crispată de respins terminat o să fii tu accceptat de mama / tata. Eu te ajut să stai în relație cu ei, faci ce zic eu.
- Nu nuuu, că mama / tata mă plac și cu fața mai liniștită
- Nu nuu, că atunci nu mai au ei puterea asupra ta, deci tre să te ții în granițele astea de ființă respinsă.

Da, deci caut familiaritatea dragostei exprimate prin respingere, caut să văd cm sunt eu, ce fac eu de sunt respins/ă și poate caut să văd ce pot să fac ca să nu se mai întâmple asta.

2. Respingerea din prezent

Asta e ok, deși dureroasă și ea. E parte din creșterea unui om. Dacă sunt respins, atunci aflu ce am făcut sau nu am făcut de am fost respins/ă și apoi schimb asta la mine. Mai fac un curs ca să iau jobul X, mai fac niște terapie dacă sunt o prietenă care nu e potrivită, sau dacă tolerez prea multe răutăți, mai ies din relațiile toxice și caut altele bune. Mai gândesc că nu am ce să fac cu cineva care mă respinge, pot să plâng un pic, dar nu mult tare. Mă mai gândesc că orice respingere mă aduce mai aproape de lucrurile, persoanele pe care mi le doresc și care mă vor și care îmi sunt mai benefice decât persoanele care mă resping.

Cum sună toate astea pentru voi?"

Otilia Mantelers

Address

Strada William Shakespeare, Nr. 33, Et. 1, Ap. 7
Oradea

Opening Hours

Monday 09:00 - 17:00
Tuesday 09:00 - 17:00
Wednesday 09:00 - 17:00
Thursday 09:00 - 17:00
Friday 09:00 - 17:00

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Cabinet Individual de Psihologie și Psihoterapie Adleriană - Doinița Manuil posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Share