21/03/2026
Zilele trecute, în cabinet, un adolescent mi-a spus ceva care mi-a rămas în minte: „Nu cred că mama nu mă iubește…dar nu știu dacă pot să-i spun ce simt.”
Am stat puțin în liniște după ce a spus asta.....de fapt, nu era despre lipsa iubirii. Era despre lipsa unui loc în care să poată veni cu tot ce e în interiorul lui.
Mi-a povestit că, de multe ori, când încearcă să spună ceva:
– primește soluții
– este corectat
– sau i se spune că „nu e chiar așa”..... și atunci… se oprește, se retrage în cameră, își pune căștile....👉 mesajul care ajunge la el nu este „te ajut” ci „nu e loc aici pentru ce simți tu”.....și se retrage. Nu pentru că nu vrea relația. Nu pentru că nu are ce spune. Ci pentru că nu știe cm să fie primit.
Și, încet, învață să țină în el.
💛 Ce m-a atins cel mai mult a fost că, în același timp, spunea:
„Mi-ar plăcea să pot vorbi cu ea…”
Adolescenții nu renunță ușor la relația cu noi părinții.
Chiar și atunci când se închid, nevoia de conexiune rămâne acolo!
Doar că uneori nu mai știu cm să ajungă înapoi.
Și poate, din exterior, pare că:
– nu le pasă
– nu vor
– resping
Dar în interior…de multe ori este dor. Dor de a fi înțeleși. Dor de a fi primiți exact așa cm sunt!
Aici nu este o poveste despre cine greșește. Este o poveste despre cât de mult contează cm ajungem unii la alții.…și despre faptul că, uneori, o mică schimbare în felul în care răspundem poate deschide din nou ușa.
