06/03/2026
𝐔𝐧 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐛𝐢𝐧𝐞𝐭.
Un bărbat de 58 de ani a venit la terapie la câteva săptămâni după ce suferise un infarct. Pentru el, experiența fusese complet neașteptată. Îmi spune aproape de la început: „Nu am fost niciodată bolnav. Am muncit toată viața, am fost activ, mi-am văzut de familie și de serviciu. Și dintr-o dată… infarct.” În timp ce vorbește, duce mâna spre plexul solar și spune că de ceva timp simte acolo „un ghem”. Îl întreb ce fel de senzație este. Se gândește puțin și răspunde: „Nu e durere. E mai degrabă o grijă. Ca și cm grija stă acolo permanent.”
De la infarct încoace a devenit mult mai atent la corpul lui. Orice senzație nouă îl face să se întrebe dacă nu cumva este semnul că se întâmplă din nou ceva grav. Îmi spune că parcă nu mai are aceeași încredere în corpul lui. În același timp, mintea îi merge mereu spre aceleași gânduri: dacă nu va mai putea munci, dacă își va pierde locul de muncă, dacă la vârsta lui va mai găsi vreodată altul. Viața lui, privită din exterior, pare stabilă: familie, responsabilități, ani de muncă serioasă. Totuși, în spatele acestei stabilități există o presiune constantă.
La un moment dat spune ceva care schimbă direcția conversației: „Eu nu mai vreau serviciul ăsta. Aș vrea să fiu liber. Să mă ocup de lucrurile care îmi plac.” Îl întreb de când există această dorință. Nu răspunde imediat, dar după câteva secunde spune sincer: „De mai mulți ani.” Infarctul nu a creat această dorință. El doar a făcut-o imposibil de ignorat.
𝑀𝑢𝑙𝑡̦𝑖 𝑜𝑎𝑚𝑒𝑛𝑖 𝑡𝑟𝑎̆𝑖𝑒𝑠𝑐 𝑎𝑛𝑖 𝑖̂𝑛𝑡𝑟𝑒𝑔𝑖 𝑖̂𝑛𝑡𝑟-𝑢𝑛 𝑐𝑜𝑛𝑓𝑙𝑖𝑐𝑡 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑟𝑖𝑜𝑟 𝑡𝑎̆𝑐𝑢𝑡. 𝑂 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑒𝑖 𝑣𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑡𝑎𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒, 𝑠𝑖𝑔𝑢𝑟𝑎𝑛𝑡̦𝑎̆, 𝑟𝑒𝑠𝑝𝑜𝑛𝑠𝑎𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑓𝑎𝑡̦𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑓𝑎𝑚𝑖𝑙𝑖𝑒. 𝑂 𝑎𝑙𝑡𝑎̆ 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑣𝑟𝑒𝑎 𝑙𝑖𝑏𝑒𝑟𝑡𝑎𝑡𝑒, 𝑠𝑒𝑛𝑠 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙, 𝑡𝑖𝑚𝑝 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑙𝑢𝑐𝑟𝑢𝑟𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑖 𝑟𝑒𝑝𝑟𝑒𝑧𝑖𝑛𝑡𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑎𝑑𝑒𝑣𝑎̆𝑟𝑎𝑡. 𝐷𝑒 𝑐𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑢𝑙𝑡𝑒 𝑜𝑟𝑖, 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒𝑎 𝑟𝑒𝑠𝑝𝑜𝑛𝑠𝑎𝑏𝑖𝑙𝑎̆ 𝑐𝑎̂𝑠̦𝑡𝑖𝑔𝑎̆. 𝑂𝑚𝑢𝑙 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑖𝑛𝑢𝑎̆ 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑢𝑛𝑐𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑒𝑧𝑒 𝑐𝑜𝑟𝑒𝑐𝑡, 𝑠𝑎̆ 𝑖̂𝑠̦𝑖 𝑓𝑎𝑐𝑎̆ 𝑑𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑎, 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑒𝑎𝑟𝑔𝑎̆ 𝑚𝑎𝑖 𝑑𝑒𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒. 𝐷𝑎𝑟 𝑡𝑒𝑛𝑠𝑖𝑢𝑛𝑒𝑎 𝑑𝑖𝑛𝑡𝑟𝑒 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑑𝑜𝑢𝑎̆ 𝑝𝑎̆𝑟𝑡̦𝑖 𝑛𝑢 𝑑𝑖𝑠𝑝𝑎𝑟𝑒. 𝐸𝑎 𝑟𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛𝑒 𝑖̂𝑛 𝑐𝑜𝑟𝑝, 𝑢𝑛𝑒𝑜𝑟𝑖 𝑠𝑢𝑏 𝑓𝑜𝑟𝑚𝑎 𝑢𝑛𝑒𝑖 𝑝𝑟𝑒𝑠𝑖𝑢𝑛𝑖 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡𝑒, 𝑎 𝑢𝑛𝑒𝑖 𝑛𝑒𝑙𝑖𝑛𝑖𝑠̦𝑡𝑖 𝑔𝑟𝑒𝑢 𝑑𝑒 𝑒𝑥𝑝𝑙𝑖𝑐𝑎𝑡 𝑠𝑎𝑢 𝑎 𝑎𝑐𝑒𝑙𝑢𝑖 „𝑔ℎ𝑒𝑚” 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑜𝑚𝑢𝑙 𝑖̂𝑙 𝑠𝑖𝑚𝑡𝑒 𝑖̂𝑛 𝑝𝑙𝑒𝑥𝑢𝑙 𝑠𝑜𝑙𝑎𝑟.
𝐼̂𝑛 𝑎𝑠𝑡𝑓𝑒𝑙 𝑑𝑒 𝑠𝑖𝑡𝑢𝑎𝑡̦𝑖𝑖, 𝑟𝑜𝑙𝑢𝑙 𝑚𝑒𝑢 𝑐𝑎 𝑡𝑒𝑟𝑎𝑝𝑒𝑢𝑡 𝑛𝑢 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑖̂𝑖 𝑠𝑝𝑢𝑛 𝑐𝑒 𝑑𝑒𝑐𝑖𝑧𝑖𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑖𝑎. 𝑁𝑢 𝑖̂𝑖 𝑠𝑝𝑢𝑛 𝑛𝑖𝑐𝑖 𝑠𝑎̆ 𝑟𝑒𝑛𝑢𝑛𝑡̦𝑒 𝑙𝑎 𝑠𝑒𝑟𝑣𝑖𝑐𝑖𝑢, 𝑛𝑖𝑐𝑖 𝑠𝑎̆ 𝑟𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑜𝑟𝑖𝑐𝑒 𝑝𝑟𝑒𝑡̦. 𝐼̂𝑛𝑐𝑒𝑟𝑐 𝑚𝑎𝑖 𝑖̂𝑛𝑡𝑎̂𝑖 𝑠𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑡̦𝑒𝑙𝑒𝑔 𝑖̂𝑚𝑝𝑟𝑒𝑢𝑛𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑒𝑙 𝑐𝑒 𝑒𝑥𝑝𝑟𝑖𝑚𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑓𝑎𝑝𝑡 𝑎𝑐𝑒𝑎 𝑠𝑒𝑛𝑧𝑎𝑡̦𝑖𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑐𝑜𝑟𝑝. 𝑃𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑐𝑎̆ 𝑢𝑛𝑒𝑜𝑟𝑖 𝑐𝑜𝑟𝑝𝑢𝑙 𝑣𝑜𝑟𝑏𝑒𝑠̦𝑡𝑒 𝑑𝑒𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑙𝑢𝑐𝑟𝑢𝑟𝑖 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑚𝑖𝑛𝑡𝑒𝑎 𝑙𝑒-𝑎 𝑎𝑚𝑎̂𝑛𝑎𝑡 𝑎𝑛𝑖 𝑑𝑒 𝑧𝑖𝑙𝑒.
Îl invit să pună palma pe zona plexului solar și să observe senzația fără să încerce să o alunge. Respiră mai lent câteva momente și spune că parcă nu mai este la fel de strânsă. Îl întreb atunci: „Dacă acel ghem ar putea spune ceva, ce ar spune?” Se gândește puțin și răspunde simplu: „Să mă opresc puțin.”
Această frază spune mult despre situația lui. Uneori infarctul nu este doar un eveniment medical. Este și momentul în care corpul obligă omul să se oprească și să privească mai atent felul în care trăiește. Nu neapărat pentru a abandona tot ce a construit, ci pentru a schimba raportul dintre muncă, responsabilitate și viață personală.
În terapie încercăm să transformăm această experiență într-un moment de claritate, nu într-o reacție impulsivă. Îl ajut să distingă între dorința autentică de schimbare și reacția de teamă care apare după un eveniment medical. Îl invit să își imagineze pentru o clipă cm ar arăta viața lui dacă ar putea păstra stabilitatea de care are nevoie, dar ar introduce treptat mai mult spațiu pentru lucrurile care îi aduc sens.
Pe măsură ce conversația continuă, înțelege că libertatea pe care o caută nu înseamnă neapărat să fugă imediat din viața pe care o are. Uneori înseamnă să înceapă să o reorganizeze. Să reducă presiunea constantă, să introducă pauze reale, să își acorde permisiunea de a trăi și altfel decât a făcut-o până acum.
La finalul ședinței spune ceva diferit de început: „Poate că nu trebuie să schimb totul deodată. Dar clar nu mai pot trăi exact la fel ca înainte.”
Și acesta este adesea începutul unei schimbări reale. Pentru că uneori corpul nu spune doar „ești bolnav”. Uneori spune: „𝒇𝒆𝒍𝒖𝒍 î𝒏 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒂𝒊 𝒕𝒓ă𝒊𝒕 𝒑â𝒏ă 𝒂𝒄𝒖𝒎 𝒕𝒓𝒆𝒃𝒖𝒊𝒆 𝒓𝒆𝒈â𝒏𝒅𝒊𝒕.”
Nineta Teodorescu
