What are the opening hours?

Monday 15:00 - 20:00 Tuesday 15:00 - 20:00 Wednesday 15:00 - 20:00 Thursday 15:00 - 20:00 Friday 15:00 - 20:00 Saturday 09:00 - 12:00

Cabinet Individual de Psihologie Ruxandra Toma, Strada N. Iorga, Nr. 10, Jud Iasi, Pascani (2025)

28/05/2025

Mii de mulţumiri celor mai noi fani activi! 💎 Florentina Costea

Lăsaţi un comentariu pentru a le ura bun-venit în comunitate.

25/05/2025

Era aproape sfârșitul toamnei când bruma fină cădea în valuri străvezii peste câmpurile străjuite de maluri săpate ale căror vârfuri păreau străjeri viteji ce veghează linia orizontului. Uneori, ieșit dintr-un nor albăstrui soarele rece arunca o lumină densă. Andrei păși hotărât în cabinet și căută cu privirea un loc apoi se așeză pe un scaun la birou. Ridurile adânci înconjurau niște ochi de un albastru pal iar umerii încovoiați purtau o greutate invizibilă. Oftă adânc apoi vocea lui răsună spartă în liniștea spațiului:
„Nu mai pot. Mă doare tot corpul și nu găsesc niciun răspuns.” Andrei era deja la al patrulea consult medical în ultimele două luni. Avusese dureri abdominale difuze, oboseală cronică, senzații de greață și uneori amorțeli în mâini. Își făcuse analize de sânge, ecografii, CT-uri – toate ieșiseră în limite normale. Cu fiecare rezultat negativ, îngrijorarea lui creștea. Toată energia lui Andrei se dirija înspre corp, citea despre simptome, căuta boli rare și practica lui zilnică era aceea de a verifica și compara simptomele cu cele din ziua precedentă.

În momentele în care discursul nu era punctat de simptome fizice apăreau și frânturi de poveste: un divorț recent care preconiza dificultăți ulterioare de partaj, pierderea locului de muncă asociat de el cu numeroasele concedii medicale, o relație tensionată cu familia, prietenii care se îndepărtaseră discret când Andrei devenise absent și nu mai era persoana jovială care îi distra pe ceilalți. Lupta lui era una mută și la fel de anonimă ca multe alte bătălii duse în interiorul porților de suflet închise la fiecare respingere, bănuială, acuză, reproș, remarcă răutăcioasă.

Descoperiți continuarea articolului accesând acest link:
https://psihologpascani.ro/povestea-lui-andrei-un-drum-spre-intelegere/

23/05/2025

Era aproape sfârșitul verii, un august plin de miasmele trandafirilor târzii înfierbântați de arșiță când Elena intră în cabinet, scrutând spațiul cu o privire pătrunzătoare ce părea totodată obosită. Se așeză pe primul fotoliu și, în liniștea așteptării unui nou început lăsă să cadă pe podea un caiet verzui cu colțuri tocite. Începu să vorbească timid, ducând mâna la gură într-un gest de oprire o cuvintelor:

„Sunt Elena. Cred. Deși… uneori mă semnez cu alt nume. Am găsit bilețele scrise cu mâna mea, dar nu în stilul meu. Într-una scria: Nu o lăsa să afle. Ea nu poate duce.” Rămase pe gânduri, apoi își întinse mâinile spre tâmple atingând ușor firele de păr răzlețe ce se iveau din coada castanie prinsă strâns în elastice rozalii.

„Am avut momente în care mă trezeam în haine diferite, în locuri stranii… o dată eram într-un parc, la ora 4 dimineața, fără să știu cm am ajuns acolo. Sau vorbesc cu oameni care mă salută cu ‘Sara’ sau ‘Ioana’, și îmi spun că ne-am întâlnit, că am vorbit. Dar eu nu știu cine sunt ei. Nu-mi amintesc nimic.”

Descoperiți continuarea articolului accesând acest link:
https://psihologpascani.ro/noi-in-mine/

21/05/2025

Într-un moment al terapiei Vlad din povestea călătoriei prin umbra rușinii lasă să iasă la suprafață o scânteie creatoare și scrie o poveste terapeutică pe care o împărtășesc aici.

„Povestea Copilului cu Mantia Gri”

A fost odată un copil care se născuse într-un sat plin de culori. În fiecare dimineață, oamenii pictau casele, florile și hainele în nuanțe vii: albastru curajos, verde speranță, galben bucurie.

Copilul iubea să alerge desculț prin iarbă și să cânte cântece inventate, chiar dacă nu erau perfecte. Dar într-o zi, auzi un glas aspru: Ce urât cânți! Mai bine taci!

În altă zi auzi râsete șuierătoare despre felul în care dansa…și apoi altcineva l-a întrebat de ce nu e „mai cuminte, mai serios, mai… așa cm trebuie”. Micuțul adună fiecare cuvânt dureros și îl transformă într-o bucată de material cenușiu din care începu să își coasă, fără să își dea seama, o mantie gri. La început, mantia era mică și aproape invizibilă, însă, cu fiecare critică, cu fiecare rușinare, mantia crescu până când îl acoperi cu totul și copilul începu să creadă că este mai sigur să nu se mai vadă culorile lui adevărate.

Descoperiți continuarea articolului accesând acest link:
https://psihologpascani.ro/povestea-copilului-cu-mantia-gri/

19/05/2025

Calendarul de pe perete anunța sosirea verii iar aerul fierbinte de afară era arareori tulburat de rafale uscate de vânt ce aduceu miasmele fânului cosit și a pământului fierbinte. Ioana intră în cabinet cu pași mici legănându-se ușor, fixându-și privirea în diverse colțuri ale încăperii. Pe brațul stâng se odihnea o geantă pe care o ținea strâns cu cealaltă mână fără să observe degetele albe ale căror unghii se înfruptau din materialul maroniu. Se așeză, ezitând, privindu-și în fugă ceasul apoi spațiul din jur.

„Am venit pentru că… mi s-a spus că am lipsit de acasă trei zile. Dar eu nu îmi amintesc nimic.”

Clipea aproape spasmodic iar ochii i se umeziră. „Am plecat într-o dimineață de vineri la cumpărături. Apoi… nimic. Următoarea amintire clară e când m-am trezit într-o cameră de hotel, la Brașov. Nu știu cm am ajuns acolo. Nu știu de ce. Aveam geanta, telefonul era închis. În portofel era bonul de cazare. M-am uitat la oglindă și… m-am speriat. Eram eu, dar… aveam altă expresie. Ochii mei erau goi.”

Tăcu iar liniștea deveni densă scrutată de zgomotul ritmic al palmelor pe care și le freca încordată.

„Soțul meu a anunțat poliția. Prietenii m-au căutat. Eu… nu știu ce le-aș fi spus dacă m-ar fi găsit atunci. Poate nici nu voiam să fiu găsită.”

Descoperiți continuarea articolului accesând acest link:
https://psihologpascani.ro/locul-unde-timpul-s-a-rupt/

17/05/2025

Andreea intră în cabinet privind fugar prin cameră fără a fixa obiectele. Pe chip i se odihnește un zâmbet pictat parcă de o mână nesigură. Se așează încet, ținând strâns în mâini un șervețel deja mototolit ale cărui vițe fine de hârtie i se prind de degetele umede.

„Nu mai știu cine sunt”, spune, cu o voce atât de joasă încât aproape se pierde în liniștea spațiului. „Adică… știu că mă cheamă Andreea, că am 34 de ani și că am fost într-o relație de opt ani cu Vlad. Dar, de fapt, totul în mine strigă că nu mai sunt întreagă.”

Ochii i se umezesc iar vocea întretăiată de lacrimi continuă blând „L-am iubit enorm. Încă îl iubesc. Dar am făcut din el centrul universului meu. Tot ce simțeam, gândeam sau voiam… era filtrat prin el. Dacă era fericit, eram și eu. Dacă era nervos, simțeam că trebuie să mă schimb, să mă micșorez, să devin mai puțin… orice, doar ca să nu-l pierd.”

Inspiră adânc și își freacă palmele. „Știi ce e ciudat? Nici nu pot spune că m-a abuzat. Nu m-a lovit niciodată. Dar îmi spunea mereu că sunt prea sensibilă, că exagerez, că fără el n-aș ști să mă descurc. Și eu l-am crezut. Așa că am început să-l consult pentru orice. Ce să port. Ce să mănânc. Cu cine să ies. De fapt… n-am mai ieșit cu prietenele mele de ani de zile. El era totul.”

Descoperiți continuarea articolului accesând acest link:
https://psihologpascani.ro/intre-oglinzi-sparte/

15/05/2025

Adrian intră în cabinet cu privirea scurtând liniile simetrice ale parchetului urmărindu-le tiparele până la linia colorată a covorului. Mișcările îi sunt lente, aproape mecanice, ca și cm fiecare pas e coordonat de un robot care îi dictează poziția corpului. Se așează pe canapea și rămâne nemișcat câteva secunde, cu mâinile strânse în poală.

„Cred că am pățit ceva rău… dar nu știu cm să explic,” rostește, privind în gol. „E ca și cum… m-am stins pentru câteva ore. Sau zile. Nu știu.”

Își lasă capul pe spate, închizând ochii cu o mișcare ușoară ca o zbatere de aripi. „Eram la birou, într-o zi obișnuită. Nu era nimic diferit. Am ieșit să iau o cafea… și când am revenit, colegii mei spuneau că mă uitam prin ei. Că am stat nemișcat în fața monitorului vreo oră. Că nu răspundeam. Nici măcar nu-mi amintesc. Nimic.”

Deschide ochii privind fix așteptând parcă un verdict din neant. „Apoi… am început să am flash-uri. Ca niște vise care vin dintr-un loc vechi. O cameră întunecată. O ușă închisă. Un copil mic care plânge. Nu-mi dau seama dacă sunt amintiri. Sau imaginație. Dar simt… o frică înghețată. Și o vină, fără motiv. Ca și cm aș fi făcut ceva rău, dar nu-mi amintesc ce.”

Descoperiți continuarea articolului accesând acest link:
https://psihologpascani.ro/fara-timp-fara-trup/

07/05/2025

Când mult e prea mult
Primăvara se ițea rapid printre rămurele înmugurite iar pe cerul albastru se desenau stoluri de berze ce se roteau ca într-un dans al bucuriei. Parcurile se umpleau de copii dornici să se arunce pe toboganele încălzite de razele unui soare puternic ce parcă atunci răzbise printre norii plumburii ai iernii. Atunci sosi Andrei, un tânăr dinamic cu o strângere de mână puternică și o veselie aproape molipsitoare. Era manager într-o companie importantă care îl selectase dintre mulți candidați pentru abilitățile sale profesionale excepționale. Cu fiecare zi Andrei învăța că poate mai mult, și mai mult, se oferea, dornic să îi fie recunoscute abilitățile, pentru sarcini extrem de dificile ce necesitau petrecerea timpului peste programul obișnuit de lucru. A început să învețe că este perceput ca un om muncitor și că ceilalți îi vor tot cere să îndeplinească sarcini, tocmai pentru că poate…și tot cu fiecare zi, fără ca Andrei să observe, zâmbetul a început să dispară iar trăsăturile sale frumoase să se crispeze în riduri fine. Devenise distant față de colegi, iritat, închidea ușa biroului său, aspect care îi nedumerise pe colegii ce îl știau atât de serviabil. Într-o zi trânti capacul copiatorului, în alta se răsti la un angajat ce dispăru întristat de lângă Andrei. Salutul său nu mai radia bucurie ci devenise un mormăit ursuz. Nu mai trecea pe holuri mândru ci abătut, cu privirea pierdută printre plăcile de marmură cenușie, la fel de cenușie la viața lui…nu mai avea scopuri pentru că învățase că nu le putea atinge, nu mai avea emoții pentru că obosise să le ascundă, nu mai avea răbdare, motivație, bucurie de viață, însă câștigase în schimb stres, neîmplinire, un orizont apropiat și îngustat.

„Simt că tot ce fac este să muncesc, dar nu mă simt împlinit. Totul este o corvoadă, nu mai am energie și nu mai pot să îmi dau seama ce mă face cu adevărat fericit. Și sincer…vreau să redevin cel care știu că pot fi…”

Descoperiți continuarea articolului accesând acest link:
https://psihologpascani.ro/cand-mult-e-prea-mult/

06/05/2025

Povestea Anei
Iarna se instaura rapid anunțând sărăbători magice prin zăpada cernită pe sub felinarele ce aruncau o lumină gălbuie amestecată cu amurgul după-amiezilor târzii. Peste tot ferestrele magazinelor opreau privitorii grăbiți cu clinchetul suav al clopoțeilor decorativi ce se legănau frenetic peste câte un costum roșu aprins. Cu câteva zile înainte de Crăciun intră în cabinet Ana, o ființă plăpândă, înaltă, cu un mers ușor legănat. Hainele ei groase păreau mult prea mari pentru un trup firav iar mâna pe care o întinde timid arată un tremor fin și constant. Ana are 23 de ani și este studentă la o facultate de arte vizuale. De câteva luni, mama ei a observat o schimbare semnificativă în comportamentul și aspectul Anei: a slăbit drastic, evită mesele în familie și petrece ore întregi analizându-se în oglindă. Deși corpul ei pare vizibil fragil, Ana insistă că se simte „mai bine ca niciodată” deși are deja două spitalizări ca urmare a stărilor de rău din timpul cursurilor.

Mama se îngrijorează degeaba, într-adevăr nu mai mănânc așa cm mâncam înainte dar mă simt foarte bine, parcă zbor. Am munci mult să ajung unde sunt acum și dacă nu mă interesa perfecțiunea poate că nu aș fi reușit. Ca să fac facultatea asta a trebuit să mă mut, să ies în evidență, a trebuit până și să aleg între ce vreau eu și relația mea pentru că el nu a vrut să se mute după mine.
Face o pauză privindu-și mâinile tremurânde în timp ce își mușcă buza pentru a opri cele câteva lacrimi ce stau agățate de gene. Pare că nu mai are energie să urmărească calea umedă pe care o lasă pe obrajii palizi.

Am fost învățată că frumusețea înseamnă fragilitate, iar eu nu mai vreau să ajung ca înainte, mai am puțin de slăbit și apoi mă opresc.

Descoperiți continuarea articolului accesând acest link:
https://psihologpascani.ro/povestea-anei/

05/05/2025

Oare cât mai pot mânca?
Soarele cădea pieziș peste câmpul ce se întrezărea pe fereastra mare cu rame albe. Maluri maronii străjuiau case ce păreau micuțe prin lumina densă a după-amiezii. Raluca intră în cabinet zâmbind parcă rușinată. Avea o prezență caldă și ochi ce trădau o oboseală adâncă la care stăteau martore cearcăne vineții. Se așeză pe canapea și își strânse mâinile timid în poală încercând să ocupe cât mai puțin spațiu fizic.

Încerc să stau așa…mai ferită să nu te încurc. După cm observi sunt grasă…continuă iar vocea începu să-i tremure ușor. Nu mai pot să trăiesc așa, simt că totul în jurul meu e despre mâncare, greutate și rușine. De peste opt ani mănânc haotic apoi vărs și îmi promit că voi face exerciții fizice dure ca să slăbesc ce am mâncat. Apoi…apoi vine o noapte a sufletului meu…cea mai mare noapte trăită…vinovăția. Dintotdeauna am fost plinuță apoi grasă…apoi mama tot îmi spunea să nu mai mănânc atât. Dar și mama e grasă și se îngrijora maxim atunci când eu nu mai mâncam…si tot așa…..ca să nu mai spun că mâncarea era mereu o pedeapsă. Fie mi se zice nu îți mai dau, fie ia și mănâncă dacă vrei să ieși afară….și eu nu mai înțelegeam nimic…nici acum nu înțeleg, continuă lăsându-și privirea să cadă pe formele geometrice neregulate ale covorului.
Povestea Ralucăi nu este una despre vindecare instantanee, ci despre curaj, răbdare și reconectare. E povestea unei femei care a învățat, în timp, că merită să fie bine.

Descoperiți continuarea articolului accesând acest link:
https://psihologpascani.ro/oare-cat-mai-pot-manca/

04/05/2025

Povestea lui Vlad – Călătoria prin Umbra Rușinii
Astăzi vreau să vorbesc despre Vlad a cărui poveste începuse demult însă noi ne întâlnisem într-o zi toridă de vară. Vlad era un băiat curios și plin de viață. Îi plăcea să întrebe „De ce?” la fiecare pas, să cânte tare chiar dacă nu nimerea notele și să inventeze jocuri pe care doar el le înțelegea. Vorbea cu prietenii imaginari, râdea mult și accepta toate imperfecțiunile lumii. La început, universul era un loc sigur. Părinții se amuzau de stângăciile lui, iar greșelile erau privite ca aventuri. Însă, odată cu trecerea timpului, ceva s-a schimbat întâi imperceptibil, apoi dureros de prezent.

Într-o zi, la serbarea școlii, Vlad a uitat poezia pe care trebuia să o recite. A rămas tăcut pe scenă, cu privirile tuturor ațintite asupra lui. La final, a auzit râsete și a simțit pentru prima dată cm obrajii îi ard de rușine.

Mai târziu, acasă, tatăl său i-a spus cu un oftat greu:

— Cum ai putut să te faci de râs în fața tuturor?

Nu a fost nevoie de mai multe cuvinte. În inima lui Vlad s-a născut o umbră: Rușinea.

Și umbra crescu ca în povești nu odată cu el ci mult înaintea lui amuțindu-l când gândurile i se formau pe buze sau râsul zglobiu încerca să îi ridice colțurile gurii. Încet, prietenii imaginari se destramaseră în văzduh alungați de umba monstruoasă a cărei voce șuierătoare se prelingea în adâncul minții:

— Dacă greșești din nou? Toți te vor respinge. Mai bine taci. Mai bine stai ascuns.

Rușinea nu mai era legată doar de greșeli. Vlad începuse să creadă că el însuși era o greșeală. Devenise rezervat, neîncrezător, dorindu-și să fie invizibil și neobservat. În Vlad trăia o viață neștiută în care el își dorea mereu să cânte, să inventeze, să fie liber…dar umbra câștiga mereu.

Descoperiți continuarea articolului accesând acest link:
https://psihologpascani.ro/povestea-lui-vlad-calatoria-prin-umbra-rusinii/

03/05/2025

„Îmi e frică să fiu eu însumi dacă nu le place”
Deși era primăvară vântul încă rece zbura în rafale praful așternut pe trotuarele deformate. Undeva în depărtare câmpurile de smarald colorau linia orizontului punctată de acoperișurile roșii ale caselor ce păreau minuscule. Andrei intră cu pași mărunți în cabinet și se așeză pe fotoliul negru de piele. Zâmbi larg făcând glume despre vremea de afară, precum și despre sociabilitatea lui înăscută. Se considera „omul bun la toate” atât la birou cât și printre prietenii săi. Fiind un bun observator, nu ezita să ajute sau să își ofere sprijinul atunci când observa că ceilalți sunt în nevoie. Deși jovial și volubil în comportament, părea să trăiască o mare confuzie legată de relația sa de cuplu care s-a încheiat brusc, cu un mesaj: „Nu știu cine ești cu adevărat.”

— Toată viața am făcut ce trebuie. Am fost „băiatul bun”. Am zis mereu „da”, am muncit peste program, am ascultat, am evitat conflictele. Am fost cm vrea lumea… și acum, când sunt singur, nu mai știu cine sunt. Și dacă nu mai am aplauze, mă prăbușesc. Poate greșesc eu dar nu este ok să spui nu și nu îmi plac oamenii care refuză. Eu, spre deosebire de ceilalți, nu am cerut niciodată nimic pentru mine și asta pentru că m-aș simți tare vinovat. Iar în privința relației, ei bine, am muncit mult pentru ca să merit iubirea, nu am așteptat cu mâna în sân. Și vezi tu, cu toate acestea, mi-e groază să mă gândesc că ceilalți vor vedea urâtul din mine și mă vor respinge. Și crede-mă, vor vedea ce urât sunt dacă nu sunt cu un pas înainte să observ ce vor ceilalți să fac pentru ei.

E ok să fie așa, doar că am obosit să zâmbesc mereu și să fiu pe plac și sunt extrem de furios, pentru că trăiesc o viață care nu este a mea. Și asta se întâmplă în timp ce trăiesc în paralel o viață în mintea mea, o viață în care spun nu.

Descoperiți continuarea articolului accesând acest link:
https://psihologpascani.ro/imi-e-frica-sa-fiu-eu-insumi-daca-nu-le-place/

Cabinet Individual de Psihologie Ruxandra Toma

28/05/2025

25/05/2025

23/05/2025

21/05/2025

19/05/2025

17/05/2025

15/05/2025

07/05/2025

06/05/2025

05/05/2025

04/05/2025

03/05/2025

Address

Opening Hours

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category

Monday	15:00 - 20:00
Tuesday	15:00 - 20:00
Wednesday	15:00 - 20:00
Thursday	15:00 - 20:00
Friday	15:00 - 20:00
Saturday	09:00 - 12:00