26/03/2026
Nu am mai scris de mult despre experientele si trairile din sesiuni, insa simt sa o fac acum.
Uneori, sufletul plânge de ușurare înainte ca mintea să înțeleagă de ce... ✨
Sunt momente când simt că sesiunea începe cu mult înainte ca omul din fața mea să deschidă gura. Așa s-a întâmplat și cu el.
Înainte de apel, toba mea a început să bată. Nu am ales-o eu, a ales ea să sune. Era o chemare veche, șamanică, o vibrație care îi pregătea drumul spre casă. Cântam și simțeam cm părți din el, rătăcite pe alte linii temporale, încep să se adune laolaltă.
Când ne-am privit prima dată, l-am văzut: un bărbat puternic, glumeț, dar care purta pe umeri o armură grea de control. Se temea că dacă se relaxează, se pierde pe sine. Se temea că dacă tace, mintea lui o va lua razna.
Dar sufletul lui era mai pregătit decât credea el. 🌊
Nici n-am început bine conectarea, că în spațiul dintre noi a apărut o senzație de plâns. Nu era o tristețe grea, ci acea umezeală a ochilor care apare atunci când, după ani de fugă, atingi în sfârșit o zonă de adevăr. O zonă vulnerabilă pe care o ținuse sub cheie.
I-am simțit corpul vibrând de emoție, de teama de necunoscut. Dar, încet, cu fiecare respirație, am rugat „umbra” controlului să facă un pas în lături.
Doar atât: „Dă-i voie să fie.”
Și în acea liniște, au început să apară imaginile vindecării. 🌿
Am văzut o femeie care îi spăla picioarele cu apă și flori. La început, el s-a retras – simțeam în aer un cuvânt vechi, care durea: trădare.
Dar l-am ținut de mână prin prezență și l-am ghidat înapoi.
S-a uitat la chipul ei și a recunoscut-o. Și-a dat voie să fie îngrijit. S-a lăsat spălat de vinovății pe care nici nu știa că le cară.
Iar la tălpile lui, acolo unde viața ne atinge cel mai dur pământul, am văzut o bătrână șamană. Prepara unguente cu o răbdare infinită pentru rănile lui invizibile.
Și am simțit atunci, cu toată ființa mea, că bătrâna aceea era chiar el. O parte din el, dintr-un alt timp, care venise să-i spună: „Eu știu să te vindec. Ai încredere.”
Finalul a fost o tăcere plină. 🕊️
Nu mai era haosul minții. Nu mai era tensiunea aceea care te ține mic. Mi-a spus că se simte ușor. Eliberat.
A reușit să stea în prezent și, pentru prima dată, a fost bucurie, nu efort.
Mi-am dat seama, din nou, că miracolul nu e că eu „fac” ceva. Miracolul e că un om își dă voie să fie văzut, să fie spălat de trecut și să accepte protecția fumului de tămâie. 🙏
Uneori, tot ce avem de făcut este să avem răbdare cu noi. Să lăsăm toba să bată și să ne dăm voie să simțim că, în sfârșit, suntem în siguranță. 🤍
Simți și tu, uneori, că o parte din tine te cheamă înapoi spre liniște și vindecare?