Psiholog Nina Sofian

20/10/2025

📌Manipularea nu arată mereu ca o luptă de putere.
Uneori e un zâmbet cald, o grijă exagerată, o logică perfectă sau o rugăminte rostită printre lacrimi.
Și totuși… te face să te îndoiești de tine, să te micșorezi, să-ți pierzi libertatea interioară.

❓Tu ce formă subtilă de manipulare ai observat cel mai des în jurul tău?

•••

🙌 Sunt psihoterapeut relațional cu abordare sistemică, cu o experiență de peste 20 de ani, și Business & Leadership Coach și Mentor pentru femei aflate în perioade de tranziție de mai bine de 7 ani.

Dacă simți că e momentul să povestim, scrie-mi la 📩 contact@ninasofian.ro
Prima discuție de clarificare, de 30 de minute, este gratuită.

13/10/2025

Există un moment, după multă introspecție și vindecare, în care nu mai ai nevoie să înțelegi de ce s-a întâmplat tot ce s-a întâmplat, ci cm construiești mai departe.

Când nu mai cauți consolare, ci direcție.
Când nu mai privești spre trecut, ci spre viitor.
Când simți că durerea s-a liniștit, dar potențialul tău cere o formă nouă de exprimare.

Atunci, locul psihoterapiei este luat, firesc, de mentorat.

În terapie, coborâm în adâncime ca să vindecăm.
În mentorat, urcăm pentru a construi, a acționa și a transforma.

Mentoratul propulsează.
Este pasul firesc după vindecare, atunci când vrei să-ți pui viața, energia și visurile în mișcare coerentă și asumată cu claritate.

Am scris pe blog despre ce înseamnă, cm știi că e momentul potrivit și ce se schimbă în tine când treci de la psihoterapie la mentorat.
📖 Citește articolul complet în comentarii 👇

10/10/2025

Astăzi este Ziua Internațională a Sănătății Mentale.

Și poate cel mai important lucru de care să ne amintim este că nu există sănătate deplină fără sănătate mentală.

Însă grija nu ar trebui să fie doar pentru minte, ci și pentru corpul care o poartă și o reflectă atât de clar.

Tu, când ți-ai oferit ultima dată o îmbrățișare?

O îmbrățișare pare un gest simplu, dar pentru sistemul nervos este un semnal de siguranță.
Crește oxitocina, scade cortizolul, iar corpul înțelege că poate coborî garda.

Psihosomatica ne arată că emoțiile neprocesate nu dispar.
Ele se așază în mușchi, în respirație, în tensiunile pe care le simțim fără să le putem numi.
Când ne întoarcem spre corp cu prezență și blândețe, el știe cm să ne ajute să ne autoreglăm.

Oferă-ți o îmbrățișare conștientă ori de câte ori poți.
Lasă corpul să știe că este în siguranță.

Fă-o pentru sănătatea ta mentală.❤️

05/09/2025

Ne este greu să punem limite și ne este greu să folosim cuvinte care să nu rănească.

De multe ori, pentru că am crescut în medii unde emoțiile erau minimalizate, replicile toxice au devenit limbajul obișnuit al relațiilor.
“Exagerezi”, „este vina ta”, „tu mereu greșești” sunt expresii care par banale, dar care sapă adânc în siguranța emoțională a celuilalt.

Replicile sănătoase, în schimb, nu doar că schimbă conversația, ci construiesc o bază diferită pentru relație. Ele recunosc emoțiile, lasă loc pentru libertatea celuilalt și arată disponibilitate pentru schimbare. Din punct de vedere psihologic, asta înseamnă un pas către atașament sigur, către o relație matură, în care fiecare se poate arăta așa cm este.

Limitele nu sunt în zadar și nici replicile sănătoase nu sunt „prea mult”.
Ele sunt punți de legătură, felul în care îți spui: „Mă respect pe mine și vreau să te respect și pe tine”.
Și dacă până acum ți-a fost greu să îți alegi cuvintele, amintește-ți că diferența dintre toxic și sănătos stă uneori într-o singură propoziție.

Când înveți să pui limite prin felul în care vorbești, nu pierzi iubirea adevărată. Pierzi doar relațiile care aveau nevoie să renunți la tine ca să existe.

Trimite acest mesaj unei persoane care are nevoie.👇

22/08/2025

Îmi întinde caietul, cu acea ezitare pe care o recunosc la cei care au scris ceva important. Nu pentru lume, ci pentru propria lor vindecare.

— Am scris o scrisoare pentru el, îmi spune. Nu am să o trimit. Dar vreau să o citesc aici.

În vocea ei nu mai aud tremurul vechi. Acel tremur în care încă se teme că dacă rostește adevărul, ceva se va rupe ireversibil. Acum pare pregătită să lase ceva să se rupă.

Îi dau caietul înapoi iar ea începe și citește pentru el în prezența mea.

“La început, nu era doar despre tine. Era despre cm mă simțeam lângă tine. Despre felul în care vocea ta putea să mă liniștească sau să mă arunce într-un haos de nedescris. Despre cm îți căutam privirea ca să știu dacă exist. Despre cm zilele mele aveau culoare doar dacă tu le alegeai nuanța.”

O privesc cm citește. Își ține umerii drept, ca și cm ar învăța să-și ocupe locul. Știu că aceste cuvinte sunt o confesiune, dar și o radiografie a unui tipar vechi în care prezența celuilalt devine singurul barometru al propriei existențe.

“Am trăit mult timp în convingerea că asta este iubirea. Să fim doi care respiră același aer, până la sufocare. Să ne amestecăm emoțiile, până când nu mai știam care sunt ale tale și care sunt ale mele. Să-mi fie frică să fiu fără tine, dar și să nu mai suport să fiu cu tine.”

Aici își ridică ochii spre mine, ca și cm ar verifica dacă am înțeles. Înțeleg.

“Știu acum că această simbioză nu e romantică, oricât de pasional ar părea. E o formă de captivitate în care granițele devin difuze și te obișnuiești să te citești pe tine doar în oglinda celuilalt. Și dacă oglinda se sparge, rămâi fără chip și fără contur.”

Îmi notez în minte…aceasta este prima dată când folosește cuvântul „captivitate” în raport cu relația. Până acum îi spunea „intensitate”, „iubire”, „chimie”. A înlocuit o metaforă care o lega de el cu una care o eliberează.

“Mi-a luat timp să înțeleg că, în tăcerea dintre noi, nu mai era iubire, ci dependență. Că nu te mai doream pentru cine erai, ci te căutam ca să nu mă simt pierdută. Că felul în care mă agățam de tine era, de fapt, felul în care mă îndepărtam de mine”.

Aceasta este un nou pas în proces. Momentul în care recunoști că ceea ce spunei să protejezi era, de fapt, exact ceea ce te rănea.

“Și într-o zi, la capătul puterilor, am ieșit din cerc. N-a fost atât de dramatic pe cât credeam, ci mai mult ca o primă respirație pe care am dus-o până la capăt. Și acolo am simțit ceva ciudat. Nu mai era durere, nu mai era dor, nu mai era nevoie. Doar un spațiu nou în care m-am putut așeza fără să cer voie.”

În camera noastră de terapie, pauza dintre cuvintele acestea este densă. Este liniștea care apare când simbioza se destramă și începi să te vezi cu claritate.

“Atunci am știut. Ai devenit irelevant în lumea mea. Și nu pentru că ai făcut tu ceva, ci pentru că eu m-am regăsit.“

Închide caietul, îl așază pe genunchi și rămâne cu privirea în gol. Nu mai are nimic de adăugat și nici nu trebuie.

În cameră rămâne o tăcere clară. Una în care știu că nu mai este nevoie să completez nimic.

Scrisoarea și-a făcut treaba.

[Camera în care nu te mai poți minți]
Relații. Vindecare. Prezență.

Disclaimer: Poveștile din camera în care nu te mai poți minți sunt inspirate din realitatea procesului psihoterapeutic, dar includ și elemente literare și creative ale autorului. Ele nu descriu persoane anume, ci surprind trăiri și momente care apar frecvent în terapie.

Descoperă mai multe povești pe blog👇

19/08/2025

Mi-am dat seama că pentru mine liftul e mai mult decât un drum scurt între etaje.

A devenit un moment de respiro, în care mă gândesc la urcările și coborârile din viață, la felul în care pendulăm mereu între interior și exterior.

Locul acesta mă inspiră într-un mod surprinzător, iar astăzi aleg să împărtășesc 10 reflecții din munca mea de psihoterapeut.

05/08/2025

31/07/2025

„Poză din lift” sau, poate, „urcând spre etajul 9”. Nu m-am hotărât încă cm să-i spun acestui moment.
Nimic planificat. Doar eu, între două lumi și două realități în care trăiesc.

Am urcat de sute de ori cu liftul până la etajul 9. Și tot de atâtea ori am coborât altfel. Mai umană, mai tăcută uneori, mai plină alteori. Dar mereu cu acel sentiment profund că am fost prezentă cu adevărat. Că, pentru cineva, am fost acolo. Ca sprijin, ca oglindă sau, uneori, ca acel ultim loc sigur înainte de haos.

Mi-am dat seama, în timp, că în lift găsesc un spațiu de reflecție. Un loc de trecere, dar și de reîntoarcere. Iar simbolic, liftul a devenit pentru mine un reper în ritmurile vieții mele.

Astăzi, aleg să împărtășesc cu tine 10 lucruri pe care le-am conștientizat în munca mea de psihoterapeut, în urcările și coborârile zilnice între mine și ceilalți, între înăuntru și în afară:

1. Nu durerea ne face cei mai fragili, ci singurătatea din ea.
2. Oamenii se dezvăluie abia după ce li se oferă spațiu, nu întrebări.
3. Este o formă de iubire să reziști tentației de a salva și să alegi, în schimb, să rămâi.
4. Unele traume se simt în corp cu mult înainte să poată fi puse în cuvinte.
5. Un „nu știu ce simt” nu e capăt de drum, ci început de proces.
6. Chiar și cei care par puternici plâng. Uneori, mai adânc decât îți poți imagina.
7. Schimbarea nu se vede imediat, dar se simte în felul în care cineva se așază pe canapea.
8. Cei care nu au fost văzuți niciodată încep prin a se ascunde și în terapie.
9. Apartenența nu e un bonus. E o nevoie de bază, la fel de reală ca siguranța.
10. Adevărata reușită nu e „să te faci bine”, ci să înveți să fii cu tine, chiar și când doare.

Dacă ai ajuns până aici, poate nu e întâmplător. Poate ai nevoie să încetinești.

În trecut, aș fi spus… să îți pui întrebările potrivite.
Astăzi spun să îți oferi spațiu, ca răspunsurile să apară.

📍 În luna august deschid înscrierile pentru comunitatea TerraPie.
Te aștept și pe tine. Iar dacă ai întrebări, lasă-mi un mesaj.

Link cu detalii, în comentarii 👇

29/07/2025

— Simt că terapia mă copleșește, Nina. De când vin aici… parcă sunt mai sensibilă, mai obosită, mai confuză. Parcă eram mai bine înainte...

Mi-a spus-o privind prin mine, undeva departe. Își frângea degetele între ele ca pe un obicei vechi, de copil care nu știe dacă are voie să plângă. Nu era doar o întrebare în vorbele ei, era o teamă adâncă: „Dacă mă stric în loc să mă repar?”

La început de drum sunt multe întrebări, iar eu știu că acolo unde pare că te rupi, de fapt începi să te aduni, că uneori, ca să te întorci la tine, trebuie mai întâi să treci prin dezorientare, prin somn neliniștit, prin momente în care simți că nu mai știi cine ești.

I-am povestit despre criza de vindecare, care nu este un mit și nici o greșeală a terapiei.

Este acel moment fragil și important în care zidurile vechi încep să se clatine, dar nu se dărâmă spectaculos, se crapă în liniște și uneori te trezești mai debusolat ca altădată.

Alteori, în sfârșit plângi, dar nu în brațele cuiva, ci tu cu tine, cu obrazul pe pernă.
Te visezi copil sau alergi prin visuri fără să știi de cine fugi. Ai corpul tensionat fără motiv și îți vine să te retragi, să te ascunzi.

Sau, paradoxal, simți că devii prea vulnerabil, pentru că armura pe care ai purtat-o zeci de ani începe să se topească, iar sub ea... ești tu, cel de demult.

Știm atât de bine să fugim, să ne încordăm, să ne disociem.Dar nu știm, pentru că nu am fost învățați, să stăm cu ce simțim.

Iar în criza de vindecare, corpul își amintește înaintea minții și reacționează.
Este un moment de reorganizare psihică, emoțională și corporală și nu este confortabil și nici linear, dar este real.

Și chiar daca pare contraintuitiv…

[Camera în care nu te mai poți minți]
Relații. Vindecare. Prezență.

Pe blog continuarea. Link în primul comentariu👇

23/07/2025

Relațiile „pansament” sunt oglinzi.

Apar când durerea e încă vie, dar recunoscută prea puțin. Când cineva intră în viața ta nu pentru că este pregătit să iubească, ci pentru că nu mai poate sta singur cu ce simte. Și poate că nu minte. Poate chiar crede că te vrea. Dar ce vrea, de fapt, este o oază de liniște și încetinire.
Și tu, fără să știi, devii locul unde vine să uite, nu să înceapă.

Dar ce doare cel mai tare la aceste relații nu este neapărat dezechilibrul lor, ci faptul că începem să le credem iubire. Că rămânem acolo, în așteptare, sperând că vindecarea celuilalt o să ne includă și pe noi.

Relațiile „pansament” nu sunt întotdeauna toxice, dar de cele mai multe ori sunt dezechilibrate. Pentru că unul caută conexiune, legătură, iar celălalt caută să uite.

Și dacă tu cauți o relație reală, dar celălalt fuge de ce simte, o să ajungi inevitabil să te simți singur în timp ce cineva te ține în brațe. Și o să te întrebi de ce doare, deși pare bine.
Răspunsul este… pentru că ești „pansament”.

Și, de cele mai multe ori, ajungi aici pentru că tu încă nu te vezi pe tine, iar el sau ea fuge de ce nu poate încă să simtă.

16/07/2025

— Nu-l pot ierta, Nina. Și nici nu vreau.

Mi-a spus-o aproape senin, dar corpul o trăda. Își strângea genunchii la piept, ca și cm ar fi vrut să-și protejeze inima. Nu era liniște în vocea ei, ci o oboseală care își căuta o justificare. O urmă de dreptate pe care voia să o păstreze cu orice preț.

Ce nu știa încă este că neiertarea nu închide uși, ci le lasă întredeschise exact cât trebuie pentru ca rănile să continue să sângereze. Nu rupe legături ci le înnoadă mai strâns. Nu îl ține pe celălalt departe, ci aproape în tine, zi după zi în fiecare gând.

Când nu ierți, ai impresia că îi refuzi celuilalt ceva. Crezi că îi iei iertarea, liniștea, dreptul de a merge mai departe. Dar, în realitate, tot ce faci este să te refuzi pe tine. Îți refuzi o viață care nu se mai construiește în umbra acelui trecut. Îți refuzi liniștea și dreptul de a fi altcineva, într-un alt loc, cu o altă poveste.

Neiertarea te transformă într-un vas în care se decantează tot ce celălalt nu mai poate duce. Îți dă iluzia puterii, dar în esență este o formă subtilă de supunere. Îi porți urmele în minte și în corp, îl duci cu tine prin toate camerele vieții tale, chiar dacă fizic nu mai este acolo demult.

Și paradoxul este crud. Cu cât te încăpățânezi să-l judeci, să-l porți în gând și să-i retrăiești greșelile, cu atât mai mult îi dai din tine. Îi transferi energie, atenție și timp. Iar celălalt se simte mai ușor, mai eliberat și mai întreg.

Iertarea nu este o scutire sau o absolvire ci mai degrabă o delimitare. Este acel moment în care, după ce ai tot dus în tine povestea, ajungi să spui:
— Până aici a fost despre noi. De aici încolo este doar despre mine.

A tăcut. A închis ochii pentru o secundă lungă și a oftat. Nu mai era în apărarea furiei, ci în apropierea propriului adevăr. Mi-a spus în cuvinte tot ce o ținea legată. Vorbise despre trădare, despre nedreptate, despre cm uneori doare mai tare ce n-ai spus decât ce s-a întâmplat.

Fără grabă, fără să o opresc sau să o conduc, am lăsat un pic de tăcere și i-am spus:

— Poate că nu e momentul să ierți acum. Poate că încă mai ai nevoie să stai cu tot ce n-ai simțit la timp. Să plângi fără să te scuzi, să te revolți fără să te simți vinovată și să înțelegi fără să te justifici. Dar, când o să simți că ai loc în tine pentru altceva, întreabă-te sincer cât din energia ta mai vrei să rămână acolo într- o poveste veche.

A dat din cap ușor fără să spună nimic. Dar din felul în care a respirat mai adânc, am înțeles că ceva s-a așezat. Poate nu iertarea, dar începutul ei.

Pentru că, până la urmă, iertarea nu e despre celălalt.
E despre a-ți da voie să pleci cu tine întreagă.

[Camera în care nu te mai poți minți]
Relații. Vindecare. Prezență.

11/07/2025

Postarea de azi e despre recunoștință.
Despre acel moment care vine pe neașteptate, te oprește din ce făceai și îți amintește, într-un fel foarte direct, de ce e important ceea ce faci.

Clienta mea a intrat ieri în cabinet și, înainte să apuc să întreb ceva, mi-a spus:
„Știi ce mi-am dat seama? Facem 10 ani de când lucrăm împreună. Și sunt recunoscătoare. Pentru tot.”

Am zâmbit. Nu pentru că uitasem, ci pentru că în acel moment am simțit cât de multă viață am parcurs împreună.
Ani în care am trecut prin tot felul de etape, cu perioade intense și perioade mai liniștite. Ani în care ea s-a schimbat, eu m-am schimbat, și totuși ceva a rămas constant.

Dora a venit într-o perioadă complicată și a rămas chiar și atunci când lucrurile s-au așezat. M-a însoțit în toate cele trei locuri în care mi-am mutat cabinetul, fără să renunțe pe drum. A ales să continue, indiferent de spațiu, de distanță sau de cm arăta biroul.

Am lucrat în terapie, în coaching, în zona de business. Uneori a fost greu, alteori am râs. Dar în centrul procesului a fost mereu dorința de a înțelege și nevoia de a rămâne aproape de sine.

Nu ne mai vedem atât de des, dar relația noastră terapeutică este în continuare vie.
Pentru că există oameni care vin în terapie ca să înțeleagă durerea, și aleg să rămână pentru că simt că spațiul acesta le face bine. Nu mai vin pentru că trebuie, ci pentru că vor. Pentru că relația terapeutică s-a transformat în ceva care le dă sprijin, claritate și continuitate.

Pornind de la acest moment, vreau să deschid o rubrică nouă aici.
Voi scrie despre procese reale. Despre transformare care nu se întâmplă dintr-o dată, ci în timp.
Despre felul în care oamenii se schimbă, uneori în moduri pe care nici ei nu le pot pune în cuvinte.

Despre acest spațiu, fizic și interior, pe care l-am numit Camera în care nu te mai poți minți.
Un spațiu care rămâne, chiar și atunci când totul din jur se schimbă.

Îți mulțumesc că ești aici.
Dacă simți că această călătorie te atinge într-un fel, te invit să te abonezi și să rămâi aproape.

[Camera în care nu te mai poți minți]
Relații. Vindecare. Prezență