Daniel Onofrei - Cabinet individual psihologie

18/11/2025

https://psihoterapeut-bun.ro/2025/11/reflectii-terapeutice

Reflecții de sfârșit de an despre terapie și nu numai

06/11/2025

08/09/2025

Ți s-a întâmplat să cauți alinare în câteva clipe de plăcere, dar să rămâi apoi cu un gol și mai mare? Adevărul e simplu: nu e despre s*x. Nu e despre dorință. E despre fugă.
De fiecare dată când alegi să amorțești durerea, pierzi o parte din tine. Dar există o cale mai bună: să transformi energia aceea în putere, în claritate, în curaj.
Citește articolul complet și află cm poți să rupi bucla plăcere–rușine și să îți recuperezi forța interioară.

Ți s-a întâmplat vreodată să simți acel gol în piept? Ești singur, plictisit, poate stresat, și din reflex deschizi telefonul. Scrollezi,

01/08/2024

Am primit 100 reacţii la postările mele în ultimele 30 de zile. Vă mulţumesc tuturor pentru susţinere. 🙏🤗🎉

12/06/2024

Despre demoni și suferință

Înainte de a fi psihoterapeut sunt om. Am cunoscut mare parte din experiențele dureroase sau plăcute ale vieții, ca mulți dintre voi. Am luat decizii proaste, am rănit persoane care mă iubeau, am pierdut timp prețios, irecuperabil, cu oameni sau activități care nu mi-au adus mare lucru. Am trecut prin Valea Plângerii, a regretelor și am ars în Iadul personal, al vinovăției, până mi s-a desprins carnea de pe oase. Am trăit perioade din viață ca un schelet animat doar de firele invizibile ale mecanismelor sociale. Gol. Fără simțuri. Și totuși sunt aici, scriind aceste rânduri, neștiind dacă le scriu pentru mine sau pentru tine, cel care citește.

Neuroștiințele afirmă că până la vârsta de 10-12 ani creierul nostru trece printr-o perioadă de neuroplasticitate (ca o plastilină modelabilă) în care are o activitate intensă de asimilare informațională, de creare accelerată a unor conexiuni neuronale cu rol adaptativ. Acest proces continuă toată viața, scăzând pe măsură ce înaintăm în vârstă. Astfel că, într-un fel, până la 10-12 ani ne construim 75% din filosofia de viață, din modul nostru de raportare la realitate, din felul cm înțelegem lumea. E ca și cm am avea un tren căruia putem să-i schimbăm vagoanele, locomotiva, încărcătura, pasagerii, conductorul etc., dar șinele și direcția în care el va merge rămân aceleași. Poți să consideri asta o formă de destin. Totuși, lucrurile nu rămân așa toată viața. Deseori întâlnesc oameni care spun: am fost într-un fel până acum o perioadă de timp, dar m-am mai schimbat (din grupa de vârstă peste 40). Și la întrebările mele suplimentare asociază momentul schimbării cu o criză de viață, o trăire emoțională intensă, o ieșire radicală din zona de confort. Pare că suntem “condamnați” la dezvoltare personală iar asta se face numai prin suferință. Suferința ca vocație.

Acele momente traumatice rămân vii, ca repere inconfundabile, necesare pe drumul vieții. Asocierea lor cu suferința generează însă o teamă care induce un comportament de evitare inconștientă a lor. Și eu m-am îngropat în muncă, distrageri și orice mă ținea departe de a mă confrunta cu problemele mele reale. Dar într-o zi, ceva s-a schimbat. Am găsit puterea de a-mi confrunta demonii. Nu luptând cu ei – asta făcusem deja, singurul rezultat fiind accentuarea, întărirea, împuternicirea lor. Ci privindu-i doar cu o imensă curiozitate. O curiozitate detașată, ca și cm aș studia o floare pe care o văd pentru prima dată pentru a-i observa detaliile, culoarea, mirosul. Mi-am folosit toate simțurile pentru asta. Curiozitatea este singura emoție neutră pentru că ea precede o concluzie. Este etapa adunării de date de dinaintea emiterii unei judecăți de valoare. Respectiva judecată va produce o emoție, dar până la ea, până la a pune o etichetă de “bine” sau “rău”, mintea rămâne liniștită. De această liniște a minții avem nevoie. Nu căutăm vinovați, legături cauzale, ci doar vrem să înțelegem procesul, ce se întâmplă. Iar această înțelegere, după cm zice poetul, ne va elibera.

Nu poți să te vindeci dacă continui să fugi de demonii personali. Trebuie să îi înțelegi, să-i îmbrățișezi. Sună înspăimântător, nu? Dar este singura cale. Recunoaște-ți slăbiciunile. Începe prin a admite că ești în suferință. E în regulă. Toți suntem. Suferința este o experiență universală, nu te face slab. Te face uman. De ce îți este cu adevărat frică? Recunoaște-o sincer, nu te minți pe tine însuți. Dacă ești în suferință trebuie să o admiti, dacă vrei să o repari.

Confruntă-ți demonii. Aceasta este partea dificilă. Dar este și cea mai răsplătitoare. Fă-o de bunăvoie, conștient. Nu pe toți dintr-o dată, ci rând pe rând, unul câte unul. Și pentru a-i găsi folosește durerea ca o busolă. Durerea te va conduce către rădăcina problemei. Ne îndreptăm spre durere nu pentru că vrem să ne rănim, ci pentru a o înțelege și a o repara.

Am aflat pe pielea mea că evitarea demonilor nu-i vor face să dispară. Doar îi îngroapă mai adânc. Iar un demon îngropat e ca o bombă cu ceas. Va ieși la suprafață, adesea când te aștepți mai puțin. Te-ai întrebat vreodată de ce simți izbucniri bruște de anxietate sau depresie? Este demonul tău îngropat încercând să iasă la suprafață.

În final, ceva de ținut minte: suferința este prietenul tău. Ea îți arată unde ai nevoie de vindecare. Este ca o busolă care te îndreaptă spre problemă. Și toate problemele au soluții!

Servicii de consiliere psihologica on-line. Psihoterapie individuală, psihoterapie de cuplu, psiho-s*xologie.

29/04/2023

Intervenție matinală

15/12/2021

Despre traume (I)

Traumă. Potrivit dicţionarului acest cuvânt înseamnă:
1. Leziune corporală gravă provocată de factori externi violenți.
2. Șoc emoțional violent, provocat de o nenorocire care modifică personalitatea unui om.

Mai pe scurt, o rană fizică sau psihică. Iar rănile psihice se comportă, cumva, asemănător celor fizice. Ele ne sensibilizează făcând ca şi cel mai mic stimul să ne activeze suferinţa. Dar nu cea de moment - din prezent - când se produce, ci pe cea originală, pe care am simţit-o prima dată şi ne-a devastat. Prin urmare reacţionăm la pragul maxim indiferent de gravitatea cauzei. Ca atunci când cineva ne atinge în zona unei operaţii şi ne încovoiem instinctiv, îndepărtându-ne brusc. Poate că ţipăm şi e posibil să simţim şi o senzaţie dureroasă, deşi atingerea în sine nu avea cm să producă acel efect. Atingerea doar activează suferinţa memorată, asociată locului vătămat. Exact aşa se petrece şi în cazul traumelor psihice.
O persoană cu o astfel de traumă va încerca, pe cât este posibil, să nu se expună, să îşi reducă vulnerabilitatea prin comportamente, atitudini şi tipare de gândire complexe, toate acestea schimbându-i modul de relaţionare cu ceilalţi. Schimbându-i, practic, viaţa.
Spre exemplu, cineva care în copilărie a fost comparat şi devalorizat (spunandu-i-se că nu este suficient de bun) şi a simţit ruşine şi umilinţă, va face tot ce îi stă în putinţă ca să nu mai fie pus în acea situaţie. Să nu mai retrăiască acea senzaţie, acea suferinţă pe care atunci a tradus-o ca pe un motiv pentru care părinţii nu-l vor iubi. Avem de-a face cu un sentiment foarte puternic pentru un copil a cărui principală nevoie este aceea de a primi afecţiune.
Cum va fi un matur care poartă această rană? Va fi un perfecţionist. Va depune eforturi imense pentru a se asigura nu numai că nu face greşeli ci, în plus, că face totul la cele mai înalte standarde. Şi asta e o puternică sursă de stres care va duce, în timp, la oboseală cronică şi depresie. Pentru că el va tinde să facă lucrurile optim - repede şi bine. Şi pentru că nimeni nu poate face asta mereu, acest lucru va genera frustrare şi furie. Va deveni un om agitat, lipsit de răbdare, reactiv. Reactivitatea sa se va manifesta exploziv atunci când va fi criticat. O observaţie măruntă va fi suficient ca să-l scoată din pepeni. Pentru că asta îi va spune că "nu e destul de bun" - exact lucrul care l-a rănit în copilărie.
El, în schimb, va fi un critic aspru al celor care, prin activitatea lor, ar putea influenţa în vreun fel performanţele sau ordinea lui perfectă. Şi nu va avea limită, pentru că, în egală măsură, este şi autocritic, considerând astfel că nu năpăstuieşte pe nimeni din moment ce şi lui însuşi îşi aplică acelaşi tratament dur. Ambele atitudini sunt disfuncţionale, cu consecinţa interne şi externe (în relaţii) de cele mai multe ori ireparabile.
Cum va mai fi acel matur rănit, devalorizat, în copilărie? Păi o altă caracteristică a lui va fi dorinţa de a controla. Numai aşa va fi sigur că lucrurile ies aşa cm "trebuie", cm le vrea el - adică perfecte. Iar nevoia de control se va manifesta în toate aspectele vieţii (personal sau profesional) şi va fi una în creştere, permanent nesatisfăcută. Închipuiţi-vă numai o astfel de persoană, care să vă observe non-stop cu un ochi critic. Calvar, nu? Aşa cred şi eu.
Din păcate hipervigilența sa îl va duce, prin consumul de energie alocat, către epuizare. Epuizarea e o stare în care se pot face greşeli. Şi pentru că asta e inadmisibil pentru omul nostru, acesta va forţa. Îşi va împinge eforturile la limită, intrând într-un cerc vicios, până va cădea. Brusc. Şi asta poate fi depresie severă sau poate fi somatizare, boală trupească.
Ca supliment aici adăugăm o consecinţă naturală a controlului şi hipervigilenței - neîncrederea în ceilalţi. Un om va fi de încredere (deşi niciodată total) după ce trece diverse probe şi devine pe deplin analizat şi cunoscut. Iar faptul că nu numai în ceilalți ci nici în el însuşi nu are încredere nu mai trebuie argumentat, fiind evident.
Hipervigilenta şi perfecţionismul pot conduce, de asemenea, la ipohondrie atunci când sănătatea este o valoare importantă pentru acest individ. Cel mai mic disconfort fizic va trage semnalul de alarmă iar procesul analizelor şi diagnosticelor va fi unul lung şi complicat.
Credeţi că e de-ajuns? Nuuu. Încă se mai poate.
Cum va mai fi, aşadar, un matur care a fost rănit şi a suferit în copilărie fiind devalorizat? Faptul că n-a fost suficient de bun îi va da o misiune eroică: aceea de a-şi face părinţii mândri. Nu se mai pune problemă să-i supere, în acest context. Aşadar, toată viaţa va avea o atitudine obedientă, ascultătoare. Iar asta se va intersecta cu activitatea lui ca partener de cuplu, aducând în relaţie, în universul intim, prezenta activă a părinţilor, cu tot cu "sugestiile şi reclamaţiile" acestora. Viaţa personală a cuplului va gravita în jurul părinţilor şi relaţia va avea de suferit (cunoaştem cu toţii atâtea exemple încât nu mai intru în detalii).
Bun. Acum să nu generalizăm. Nimeni nu le are pe toate şi nu le are la un nivel maxim. Sunt amestecate şi dozate diferit de la individ la individ. Am vrut doar să trec în revista principalele consecinţe ale unui simplu comportament greşit al părinţilor pentru copilul care va deveni un om matur. Om care va influenţa vieţile multor altor persoane şi nu în bine, după cm am văzut. Dar cel mai mult va fi afectat el însuşi.
Rezolvarea vine din înţelegerea acestui lanţ cauzal şi din preocuparea constantă pentru a detecta şi integra fiecare aspect mai puţin bun pe măsură ce se manifestă. Nu e simplu. E un proces anevoios şi trebuie tratat cu toată seriozitatea. De un real ajutor este ca acest proces să fie făcut împreună cu un psihoterapeut, care va pune toate abilităţile şi cunoştinţele sale în slujba reducerii timpului şi a obţinerii unor progrese vizibile.

07/06/2021

Reziliența - capacitatea de a ne reveni după un șoc

„Excelența se usucă fără un adversar.” (Seneca, Scrisori către Lucilius)

Viața ne oferă o mulțime de obstacole și adversități și, așa s-ar crede, simpla trecere a timpului ne-ar învăța cm să facem față în mod profitabil provocărilor care ne traversează calea. Dar timpul îi învață doar pe cei dornici și, prin urmare, mulți dintre noi suntem foarte nepregătiți pentru evenimente neplăcute. Unul dintre principalii vinovați ai acestei slăbiciuni în zilele moderne este proliferarea mentalității victimei. A fi victimă este privit acum ca o poziţie dezirabilă într-o societate care cultivă acest sentiment pentru a-şi putea demonstra "compasiunea". Dar dacă dorim să înflorim și să devenim ceea ce Nietzsche a numit „adevăratul cârmaci al existenței noastre” (Nietzsche, Meditații Inoportune), trebuie să ne separăm de acest spirit neputincios al epocii, să ne asumăm responsabilitatea pentru viața noastră și să învățăm să confruntăm ceea ce ni se prezintă.

Pentru a realiza acest lucru, rezistența psihologică este crucială. Trebuie să învățăm cm să ieșim din provocările vieții nu mai slabi și mai apatici, așa cm o face victima perpetuă, ci mai puternici și mai înțelepți. Sau așa cm a explicat filosoful stoic antic Epictet:

„Fiecare dificultate din viață ne oferă o oportunitate de a ne întoarce spre interior și de a invoca propriile resurse interioare, scufundate. Încercările pe care le suportăm pot și ar trebui să ne dezvolte punctele forte ... Săpați adânc. Aveți atuuri pe care s-ar putea să nu le realizați. Găsește-l pe cel potrivit. Foloseşte-l." (Epictet, Arta de a trăi)

În cultivarea rezistenței, este necesar să renunțăm la convingerea că este mai bine să eviți obstacolele din cauza stresului pe care îl evocă. Căci, așa cm susțin psihologii, nu toate formele de stres sunt egale; unele duc la formarea acelor componente esențiale ale unei minți puternice și înfloritoare.

„Cea mai recentă știință arată că stresul te poate face mai inteligent, mai puternic și mai reușit. Te ajută să înveți și să crești. ” (Kelly McGonigal, Partea pozitivă a stresului)

Dacă stresul din viața noastră este dăunător sau benefic depinde de modul în care reacționăm la el. Dacă vom crede că barierele din fața noastră sunt prea împovărătoare și reprezintă o amenințare pentru bunăstarea noastră, stresul pe care îl evocă va fi în detrimentul sănătății noastre. Dar dacă adoptăm un „răspuns la provocare” - percepându-l ca probleme de rezolvat în căutarea succesului și a creșterii - stresul pe care îl experimentăm acționează ca un partener constructiv; ne îndeamnă la acțiune.

Mulți oameni visează să ducă o viață fără stres; dar în realitate o astfel de viață ar fi insuportabil de plictisitoare. Pentru a înflori, nu ar trebui să evităm greutățile. În schimb, ar trebui să adoptăm o atitudine mai competitivă față de existența noastră și oricărui domeniu ne dedicăm, obiectivul nostru ar trebui să fie excelența. A trăi în acest mod va genera o mulțime de provocări și, prin urmare, tipul de stres și luptă semnificativ de care avem nevoie pentru a simți că viața merită trăită. Sau, cm a scris scriitorul și medicul Boris Cyrulnik:

„Cea mai gravă formă de stres este absența stresului, deoarece sentimentul că nu există viață înainte de moarte dă naștere unui sentiment disperat de goliciune în fața golului.” (Boris Cyrulnik, Reziliență)

Dar dezvoltarea rezistenței nu este doar o chestiune de căutare a stresului și a luptei în slujba unor scopuri semnificative. De asemenea, trebuie să învățăm să facem față formelor mai severe de adversitate, acelor necazuri pe care nimeni nu le invită în mod voluntar în viață. Deși ne place să credem că răsucirile crude ale sorții se întâmplă numai altora, cu cât trăim mai mult, cu atât este mai probabil să ne ajungă o astfel de vreme. Ar fi ideal dacă zicerea lui Nietzsche „Ceea ce nu te omoară te face mai puternic”. (Nietzsche, Amurgul idolilor) ar fi adevărată pentru toată lumea. În cazul problemelor grave, cu potenţial traumatizant, nu ne rămâne decât capacitatea de a rezista pe care am reuşit s-o dezvoltăm înfruntând încercările mai uşoare, de-a lungul vieţii.
Trebuie să avem încredere în această minte, care a exersat mii de ani capacitatea de a ne proteja, de a ne ajuta să supravieţuim.

29/03/2021

Steluţa Z. îmi spune: "Ești un fel de Părinte Duhovnic! Tu și preotul sunteți la zi cu toate evenimentele mondene! Momentan consider că am "toate țiglele pe mansardă"! Cred că am capacitatea de a gestiona orice problemă!Nu înțeleg cm să îmi spună cineva cm să îmi gestionez și să îmi coordonez viaţa!?!? Ciudată mod de viaţă, să trăiești după regulile altora!?!?!?"

Răspuns: Steluţa, întâmplător am făcut şi Teologia Pastorală. Dar nu aşa funcţionează lucrurile. Nimeni nu îţi va spune cm să îţi gestionezi problema. Nimeni nu-ţi va impune nici o regulă. Când cineva cere ajutorul într-o problemă cu care se confrunta eu sunt sigur că acel om a făcut tot ce ţinea de el pentru a şi-o gestiona. Dar cumva, problema a rămas. Poate fi o stare depresivă, o perioadă în care un soi de teamă îl face să se simtă nesigur pe el sau pe cei din jurul său, poate avea atacuri de panică sau gânduri suicidare. Poate avea o problemă cu consumul de substanţe sau insomnii sau un conflict cu partenerul de relaţie sau poate simţi cm se acumulează în el o furie pe care n-o poate controla etc.
Sunt foarte multe situaţii în care un om, chiar "cu ţiglele pe casă", se poate simţi neputincios. Poate că a încercat să se gândească singur sau a vorbit cu un prieten bun, cu un coleg de încredere, cu copiii sau părinţii, dar asta nu i-a ameliorat starea. Ajunge să se teamă de ce-i va rezerva următoarea zi. La ce noi suferinţe va trebui să facă faţă. Şi în tot acest timp el trebuie să-şi îndeplinească rolul de rotiță funcţională în marele mecanism social şi profesional. Pentru că are responsabilităţi. Sau datorii la Bancă. Sau pe cineva drag bolnav. Sau...
Rolul meu este de a-l asculta, atent, fără a-l judeca, cu compasiune şi căldură, aşa cm poate nimeni n-a făcut-o în viaţa lui. Rolul meu este să fiu martor confidenţial la necazurile lui şi împreună, ca doi oameni care au acelaşi scop, să găsim acele resurse de care el a uitat sau pe care n-a ştiut niciodată că le are. Poate că nu înţelege de ce suferă, care este sursa acelor decizii care s-au dovedit proaste pentru viaţa sa, ce anume îl face de fapt atât de nefericit sau de reactiv. Omul are nevoie de explicaţii pe care el însuşi nu poate să şi le ofere pentru că nu ştie că mai exista mulţi alţii asemenea lui, care s-au confruntat cu aceleaşi probleme şi că lucrurile urmează un model, care a devenit clasic pentru cei care se ocupă cu asta. Psihologii.
Există tehnici şi metode cu efect imediat, verificat, sau abordări care îl pot scoate măcar din starea de criză pentru ca mai apoi, cu mintea mai limpede, să găsească ieşirea din labirintul propriu.
Sunt sute de ani de când o categorie de oameni au încercat şi câteodată au şi reuşit să înţeleagă cm funcţionează mintea umană. Psihologia bate la porţile ştiinţei cu mâna artistului. Nu e un domeniu exact. Uneori, din nefericire, plăteşti doar pentru a te simţi OM. Ăsta e rezulatatul civilizaţiei tehnologizate. Iar banii... sunt compensarea pentru timpul din viaţa altui om. Care rămâne cu suferinţele şi tristeţile tale şi ale multora şi trebuie să se gândească, să se pună în situaţia tuturor, pentru a înţelege şi a simţi în primul rând el cm e. La fel şi Duhovnicul, după cm bine spuneai.
Ar fi multe de spus, dar mă opresc aici cu speranţa că ţi-am răspuns la câteva din întrebări. Îţi mulțumesc că mi-ai oferit acest prilej. Doamne ajută !

27/03/2021

Mă numesc Daniel Onofrei și sunt psihoterapeut cognitiv-comportamental. Mulți dintre clienții mei învață abilități de adaptare, tehnici de relaxare și gândire rațională. Mă concentrez asupra prezentului și sunt foarte orientat spre obiective. În cazul cuplurilor mă preocupă rezolvarea conflictelor și comunicarea eficientă. Terapia este de obicei pe termen scurt.
Ofer un mediu cald, de susținere, fără judecată, astfel încât să vă puteți simți în siguranță, înțeleși și gata să lucrați din greu pentru schimbări semnificative în viața dumneavoastră.
Ofer sprijin și pot ajuta la gestionarea anxietății, depresiei, stresului și izolării psihice, fenomene frecvente în aceste zile provocatoare.
Am rezultate încurajatoare în lucrul cu adolescenți și persoane cu sindrom de dependentă fizică/psihică.
Prima ședință, de evaluare reciprocă, este gratuită. Dacă atât eu cât și clientul ajungem la concluzia că putem colabora, costul acesteia este achitat la sfârșitul celei de-a doua ședințe. Reprogramările se fac cu cel puțin 24 ore înaintea datei stabilite.

23/03/2021

Dependenţa de joc, recunoscută de OMS, este definită ca un model de comportament în jocuri („jocuri digitale” sau „jocuri video”) caracterizat prin controlul afectat asupra dorinței de joacă, prioritate crescândă acordată jocurilor asupra altor activități în măsura în care jocul are prioritate asupra altor interese și activități zilnice, precum și continuarea sau creşterea timpului alocat jocului pe aparatura digitală, în ciuda apariției consecințelor negative (ICD-11).

Problema pe care o creează acest lucru pentru părinți este că se poate confunda entuziasmul sănătos și bucuria cu o tulburare clinică. Trebuie să folosim cu atenție aceste etichete, pentru a identifica corect atunci când copiii se abat de la bucurie și pasiunea firească în modele mai puțin sănătoase.
Spre exemplu, un copil care nu se opreşte din joc când este chemat la masă nu poate fi încadrat în categoria descrisă mai sus. Totuși, părinții ar trebui să fie atenți dacă acel copil își neglijează familia sau prietenii, atribuțiile școlare sau igiena personală în favoarea activității de joacă, separându-se și având reacții de furie (pasivă sau exprimată) atunci când este întrerupt de la joacă.

Este important ca părinții să nu se concentreze doar asupra copilului care prezintă acest comportament. Această situație poate fi la fel de mult o problemă generată de atmosfera din familie. Deseori copiii se refugiază în universul fantastic al jocurilor căutând și găsind acolo acele validări și acel statut pe care nu le pot obține în realitate. Cel mai bun mod de a rezolva acest lucru, în cele mai multe cazuri, este de a încuraja părinții să fie prezenți în lumea emoțională a copiilor lor. Jucați-vă împreună, ajutați la stabilirea unor limite sănătoase și găsiți în mod activ o varietate de activități pe care copiii să le îndrăgească. Știu că asta e uneori destul de greu în condițiile stresului permanent definit ca "lipsă de timp", dar meseria de părinte este un job full-time, neplătit.

Nu este nimic în neregulă cu copilul dumneavoastră dacă se joacă pe telefon și se bucură de un joc online sau pe consola video. Este un fapt normal, mai ales că aceste jocuri sunt concepute (multe dintre ele de către psihologi comportamentali) tocmai pentru a influența eliberarea dopaminei și serotoninei, hormoni cu rol în reglarea dispoziției, reducerea anxietății, stimulării recompensei și plăcerii.

Problema apare atunci când copiii și adolescenții încep să neglijeze alte domenii ale vieții lor pentru a juca jocuri video sau atunci când singurul mod în care se pot relaxa este de a juca astfel de jocuri. De asemenea, în timp, un copil poate începe să apeleze la jocuri video drept singură modalitate de a face față problemelor dificile de viață.

Câteva semne pe care ar trebui să le luăm în seamă:

- vorbesc despre jocul lor neîncetat sau joacă ore în șir și devin profund supărați sau chiar furioși și agresivi atunci când li se cere să se oprească.

- cazul în care nevoile lor de zi cu zi, alimentare și de somn, sunt perturbate. Unele simptome fizice ar putea apărea chiar de la statul prea mult timp online, cm ar fi ochii uscați sau roșii, durere în degete, spate sau ceafă, dureri de cap persistente sau stări ușoare de amețeală.

- pot părea preocupați, deprimați sau singuratici având în tot acest timp ca principală activitate acest gen de jocuri.

Dacă detectați oricare dintre aceste semne la copilul dumneavoastră este o idee bună ca problema să fie abordată cât mai curând posibil prin luarea de măsuri, cm ar fi:

- stabiliți câteva reguli privind accesul la jocuri (condiționarea de un alt comportament sau preocupări legate de educație etc.)
- efectuați o cură de detoxifiere digitală
- găsiți modalități creative de a echilibra accesul la jocuri (și la tehnica digitală în general) cu activități în aer liber sau creative, manuale.
- asigurați-vă că jocurile au un conținut adecvat vârstei
- observați modul în care copiii dumneavoastră interacționează cu dispozitivele (agresiv, iritabil - poate însemna că este necesar reducerea timpului petrecut în fața ecranului)
- nu permiteți să aibă tehnologie în camerele lor, după stingerea luminilor
- asigurați-vă că au activități alternative, sportive sau recreaționale, care îi fac să fie în contact fizic cu prietenii sau colegii în lumea reală
- solicitați ajutorul profesionist al unui psiholog.

Ca în cele mai multe situații, și atunci când vine vorba de lumea online, totul este o chestiune de proporție.